ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1732/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 25 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Societatea de asigurare C., prin D. S.R.L., au solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale și materiale în temeiul Legii nr. 136/1995, astfel: - A. - suma de 6500 euro, reprezentând daune materiale și suma de 376.000 euro, reprezentând daune morale, echivalentul în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României, și anume: 4.4607 RON pentru un euro; - B. - suma de 17.000 euro, reprezentând daune materiale și suma de 987.000 euro, reprezentând daune morale, echivalentul în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României, și anume: 4.4607 RON pentru un euro; - actualizarea sumelor la dobânda BNR din momentul producerii riscului asigurat (21.04.2014) până la momentul plății efective a daunelor; - indexarea sumelor la rata indicelui de inflație de la data producerii riscului asigurat (21.04.2014) până la momentul plății efective a daunelor; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă Prin Sentința civilă nr. 1275 din 14 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 14 februarie 2018 a aceleiași instanțe, a fost admisă în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., prin D. S.R.L. În consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului A. - 313 RON cu titlu de despăgubiri materiale și 70.000 RON cu titlu de daune morale, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și penalitățile de întârziere aferente acestor sume în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate începând cu data de 29.12.2015 și până la data plății efective și reclamantei B. - 1.416,34 RON cu titlu de despăgubiri materiale și 100.000 RON cu titlu de daune morale, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și penalitățile de întârziere aferente acestor sume în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate începând cu data de 29.12.2015 și până la data plății efective. A obligată pârâta să plătească fiecărui reclamant dobânda legală aferentă sumelor totale acordate cu titlu de despăgubiri materiale și daune morale, calculată după expirarea termenului de 10 zile de la comunicarea hotărârii definitive și până la data plății efective a sumei. A fost obligată pârâta să plătească fiecărui reclamant câte 3.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, prin reducerea onorariului avocațial. Au fost respinse celelalte cereri.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă Prin Decizia civilă nr. 663 din 14 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a fost admisă excepția tardivității apelului formulat de reclamanții A. și B. și, în consecință, a fost respins apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 1275/14.11.2017 a Tribunalului Sibiu, secția I civilă, ca tardiv. A fost admis apelul declarat de pârâta C., prin D. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe și în consecință: A fost schimbată în parte sentința atacată sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului A., al acordării penalităților de întârziere de 0,2 % și a datei de la care se vor actualiza sumele cu rata inflației în sensul că: A fost obligată pârâta să plătească reclamantului A. suma de 40.000 RON cu titlu de daune morale. S-a dispus actualizarea cu indicele de inflație a sumelor acordate cu titlu de despăgubiri materiale și daune morale, de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plății efective. A fost înlăturată obligația pârâtei de a plăti reclamanților penalitățile de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva Deciziei nr. 663 din 14 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B. În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 din C. proc. civ. de la 1865. Înalta Curte reține că, potrivit normelor tranzitorii cuprinse în art. 24 din noul C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare (15 februarie 2013). Art. 27 din noul C. proc. civ. prevede că: "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul". Având în vedere că hotărârea atacată cu recurs este Decizia nr. 663 din data de 14 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2016, care a fost înregistrat la data de 25 iulie 2016, rezultă că dispozițiile noului C. proc. civ. sunt aplicabile cererii pendinte, chiar dacă recurenții-reclamanți au invocat, ca temei al cererii de recurs, dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 din C. proc. civ. de la 1865. Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și obligarea pârâtei la plata despăgubirilor și a penalităților de întârziere începând cu data de 29 decembrie 2015, precum și actualizarea cu indicele de inflație de la aceeași dată. În motivarea cererii de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Astfel, curtea de apel a respins din oficiu apelul declarat de reclamanți, ca fiind tardiv, fără să ia în considerare faptul că, la data depunerii cererii, serverul Curții de Apel Alba Iulia a fost defect, așa cum au dovedit prin articolele de presă depuse la dosar și prin comunicarea cu departamentul IT al Ministerului Justiției, care nu a confirmat în scris aceste aspecte, dar a menționat că, la cererea instanței, va confirma faptul ca apelanții au fost în imposibilitatea de a depune apelul până după programul de lucru normal. Mai mult, instanța a ignorat e-mailul trimis în jurul orei 11 de către avocatul reclamanților, cu titlul "apel în dosar x/2016", susținând că nu avea atașament. Recurenții-reclamanți consideră că astfel le-a fost interzis accesul la justiție. Recurentul A. a susținut că nu i-a fost comunicată hotărârea primei instanțe, astfel că apelul declarat în cauză nu putea să fie tardiv. În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au invocat și critici referitoare la faptul că instanța de apel a înlăturat, în mod nelegal, obligația pârâtei de plată a penalităților de întârziere acordate de către instanța de fond începând cu data de 29 decembrie 2015 și a obligației de actualizare cu indicele inflației de la data nașterii obligației de plată a despăgubirilor, înlocuind perioada de calcul, legal și temeinic stabilită de instanța de fond, cu cea între data rămânerii definitive a hotărârii și data plății efective. Totodată, au arătat recurenții-reclamanți, cenzurarea sumelor indicate de reclamanți în cererea de chemare în judecată a fost deosebit de severă, instanța pronunțând o hotărâre nelegală în raport cu daunele suferite, dar acoperind o parte din sumă prin acordarea de penalități de întârziere care le depășesc pe cele propuse de lege, în cuantum de mai mult de 2.380.000 RON, de natură să acopere în mod complementar diferența dintre suma necesară acoperirii suferinței cauzate și cele indicate în Sentința civilă nr. 1275/2017. Astfel, s-a susținut că reclamanții au modificat verbal, prin apărător, cererea cu privire la plata penalităților de întârziere încă de la primul termen de judecată, în momentul în care se discuta propunerea probelor din dosar, această problemă fiind discutată la fiecare termen de judecată la Tribunalul Sibiu. Instanțele de fond și de apel, arată recurenții, erau obligate să respecte normele imperative ale legii speciale - Ordinul CSA nr. 11/2014. În cererea inițială de despăgubire, reclamanții au solicitat amiabil plata despăgubirilor pentru daune morale. Asigurătorul nu a notificat părțile prejudiciate despre respingerea pretențiilor de despăgubire și motivele respingerii, depășind cu 2 ani termenul legal. Aceasta pasivitate este pedepsită imperativ de legiuitor prin obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor, așa cum au fost formulate, și a penalităților de întârziere. Așadar, instanța de fond nu avea posibilitatea legală de a reduce sumele cerute de reclamanți în cererile de despăgubire sub cuantumul indicat de lege deoarece acestea nu au fost contestate de asigurătorul pârât prin notificare trimisă părților prejudiciate în termen de 3 luni de la data avizării.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., la data de 26 martie 2019, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 mai 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 25 septembrie 2019.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la data de 01 noiembrie 2018, intimata-pârâtă C., prin mandatar S.C. D. S.R.L. București, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei instanței de apel. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Referitor la critica vizând greșita respingere a apelului declarat de reclamanții A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 1275/14 noiembrie 2017 a Tribunalului Sibiu, secția I civilă, ca fiind tardiv formulat, se rețin următoarele: În analiza coroborată a dispozițiilor art. 468 alin. (1) și (2), art. 181 alin. (1) pct. 2 și 182 din C. proc. civ., instanța de apel a apreciat corect în sensul că cererea de apel formulată de apelanții-reclamanți A. și B. și expediată prin e-mail în data de 15 ianuarie 2018, ce a fost receptată la sediul instanței la ora 18:40 și înregistrată cu data certă în ziua de 16 ianuarie 2018, a fost făcută cu nerespectarea termenului procedural de 30 de zile, prevăzut de lege. Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, potrivit dispozițiilor art. 468 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., iar în acord cu dispozițiile art. 182 alin. (1) C. proc. civ. "Termenul care se socotește pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlinește la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură". Din cuprinsul procesului-verbal de comunicare a hotărârii apelate se reține că această comunicare s-a realizat la data de 15 decembrie 2017, la domiciliul procesual ales de reclamanți la cabinetul avocatului, prin depunerea la cutia poștală. Ultima zi de depunere a cererii de apel era data de 15 ianuarie 2018. Cererea de apel a fost transmisă prin e-mail în data de 15 ianuarie 2018 la ora 18:40 și înregistrată la instanța a cărei hotărâre se atacă, conform art. 471 alin. (1) C. proc. civ. (Tribunalul Sibiu), la data de 16 ianuarie 2018. Susținerea recurenților, în sensul că apelul a fost comunicat Tribunalului Sibiu în termen, la data de 15 ianuarie 2018, ora 11:31, nu este întemeiată, în condițiile în care din înscrisul depus la dosarul de apel, intitulat "corespondență Tribunalul Sibiu" rezultă că apelul a fost expediat prin e-mail în data de 15 ianuarie 2018, ora 18:40. Art. 182 alin. (2) din C. proc. civ. prevede: "(...) dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanță sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispozițiile art. 183 fiind aplicabile". Actul de procedură trimis prin e-mail la instanță intră în categoria de excepție reglementată prin dispozițiile art. 182 alin. (2) C. proc. civ., astfel că, în acest caz, pentru a produce efectele pe care legea le leagă de îndeplinirea sa, actul de procedură în cauză trebuie realizat/depus până la ora la care activitatea încetează, în mod legal, la instanță. Concluzia decurge din conținutul normativ al textului analizat deoarece într-un asemenea caz, prin excepție de la regula instituită de art. 182 alin. (1) C. proc. civ., termenul se împlinește mai devreme decât ora 24:00 a ultimei zile a duratei sale, respectiv "la ora la care activitatea încetează (...) în mod legal" la instanță. Scopul legiuitorului - atunci când, prin dispozițiile art. 182 alin. (2) din C. proc. civ., a condiționat depunerea actului de programul de lucru al instanței, ori al altui loc de depunere acceptat - a fost acela al obținerii datei certe asupra înscrisurilor comunicate instanței fie prin depunerea personală, fie prin cea realizată prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanță ori a celor depuse în alte locuri acceptate prin lege - cazurile reglementate de art. 183 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. Or, dacă în cazul actelor de procedură depuse în locurile menționate la alin. (1) și (2) din art. 183 C. proc. civ. data certă se obține în modalitățile prevăzute la alin. (3) al aceluiași articol, în cazul celor depuse personal/prin reprezentant la instanță ori transmise prin fax și/sau e-mail, data certă se dobândește în condițiile prevăzute în art. 94 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin HCSM nr. 1375/2015, respectiv prin înregistrarea în evidențele instanței, ceea ce presupune implicit, ca actul să ajungă la instanță înăuntrul programului legal de lucru al acesteia. În același sens, prin Decizia nr. 605/22.09.2016 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 2/03.01.2017), prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 182 alin. (2) din C. proc. civ., s-a reținut că "trimiterea actelor de procedură prin fax sau poștă electronică a fost asimilată depunerii personale la instanță și nu trimiterii efectuate prin oficiul poștal, serviciul de curierat sau prin serviciu specializat de comunicare. Actul de procedură transmis prin fax sau poștă electronică este considerat a fi făcut în termen la data la care a fost înregistrat la instanță, iar potrivit dispoziției legale criticate, deși termenele se socotesc pe zile întregi, totuși, în ziua în care se împlinește termenul partea interesată trebuie să depusă actul la instanță până la închiderea programului". De altfel, prin Decizia nr. 34/15 mai 2017, Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit cu caracter obligatoriu, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 182 și art. 183 C. proc. civ., că "actul de procedură transmis prin fax sau poștă electronică, în ultima zi a termenului care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, nu este socotit a fi făcută în termen". Prin urmare, actul de procedură (cererea de apel) expediat prin e-mail de reclamanții-apelanți, ce a fost primit la instanță după închiderea programului de lucru, în cea din urmă zi a termenului de declarare a căii de atac (socotit pe zile), act de procedură care, din acest motiv, a putut primi dată certă prin înregistrare la instanță abia a doua zi, este considerat înfăptuit în afara termenului procedural. Se reține faptul că pentru a stabili cu certitudine ora transmiterii email-ului, având în vedere că reclamanții-apelanți au susținut că înscrisul depus la dosarul de apel, intitulat "corespondență Tribunalul Sibiu", cuprinde și mențiunea unui început mesaj redirecționat la ora 11:31, însă fără a figura un atașament PDF, au fost efectuate verificări la serverul central aflat la Ministerul Justiției, rezultând că apelul a fost transmis la data de 15.01.2018, ora 18:40. Înalta Curte reține că din articolele de presă depuse de recurenții-reclamanți rezultă că la data de 15 ianuarie 2018 au existat impedimente de ordin tehnic în accesarea portalului instanțelor de judecată însă aceste înscrisuri fac dovada probatorie a unui început de dovadă scrisă care necesită, conform dispozițiilor art. 310 alin. (3) C. proc. civ., o completare cu alte mijloace de probă, inclusiv martori și prezumții. În plus, aceste aspecte puteau constitui motive pentru formularea cereri de repunere în termenul de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 186 alin. (2) C. proc. civ., prin care reclamanții aveau posibilitatea să invoce și să probeze împrejurările care au determinat depunerea actului de procedură cu nerespectarea termenului prevăzut de lege. Prin urmare, primul motiv de recurs invocat de recurenți este nefondat, reținându-se că instanța de apel a aplicat și a interpretat în mod corect dispozițiile legale incidente, a făcut toate verificările necesare pentru a stabili dacă apelul reclamanților a fost formulat și înregistrat înăuntrul termenului de apel și a constatat, în mod legal, tardivitatea declarării căii de atac. În ceea ce privește criticile vizând fondul litigiului, referitoare la faptul că instanța de apel a înlăturat, în mod nelegal, obligația pârâtei de plată a penalităților de întârziere acordate de către instanța de fond începând cu data de 29 decembrie 2015 și a obligației de actualizare cu indicele inflației de la data nașterii obligației de plată a despăgubirilor, înlocuind perioada de calcul, stabilită de instanța de fond, cu cea cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii și data plății efective, și a cenzurat sumele indicate de reclamanți în cererea de chemare în judecată, instanța pronunțând o hotărâre nelegală în raport cu daunele suferite, Înalta Curte reține că nu sunt fondate. Cu privire la critica vizând înlăturarea obligației de plată a penalităților de întârziere, Înalta Curte constată că reclamanții nu au solicitat acordarea acestora prin cererea de chemare în judecata și nici ulterior, printr-o cerere modificatoare/completatoare care să fie formulată în termenul legal prevăzut de art. 204 C. proc. civ., ci abia la termenul de judecată din data de 30 octombrie 2017, după momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, când apărătorul reclamanților a formulat o astfel de cerere oral, direct prin concluziile susținute pe fond. Prin urmare, instanța de apel a apreciat în mod corect că la acel moment nu mai era posibilă formularea vreunei cereri noi, astfel că instanța de fond trebuia să constate acest lucru, fără a mai analiza pe fond cererea formulată în aceste condiții. Susținerea recurenților-reclamanți, în sensul că ar fi fost formulată anterior o cerere oral, care ar fi fost reluată la termenele ulterioare, este nefondată, din moment ce din actele procedurale existente la dosar nu rezultă acest lucru. Așadar, raportat la dispozițiile legale incidente și la momentul în care reclamanții au formulat cererea modificatoare/completatoare, se constată că instanța de apel a procedat în mod legal atunci când a înlăturat obligația de plată a penalităților de întârziere. Referitor la critica privind data de la care sumele acordate cu titlu de despăgubiri pot fi actualizate cu rata inflației, recurenții arătând că pârâta avea obligația de a plăti reclamanților despăgubirile începând cu data de 29 decembrie 2015, și această critică este nefondată. Instanța de apel a constatat în mod corect faptul că prin hotărârea tribunalului a fost dispusă actualizarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri, însă fără a se indica data de la care începe să fie făcută actualizarea, astfel că față de dispozițiile legale incidente ale art. 1.531 C. civ. raportate la cele ale art. 628 alin. (2) și (3) C. proc. civ., care prevăd că executorul judecătoresc poate actualiza valoarea obligației principale în funcție de rata inflației numai în situația în care prin titlul executoriu nu au fost acordate dobânzi, penalități sau altele asemenea și numai de la data când hotărârea a devenit executorie, raționamentul expus prin considerentele hotărârii apelate este corect. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1.489 C. civ. și ale art. 1 și 2 din O.G. nr. 13/2011, debitorul obligației de a da o sumă de bani, dacă nu își îndeplinește obligația la termen, poate fi obligat doar la plata dobânzii legale, care se datorează în cazul neîndeplinirii obligației la scadență, iar în materia specială a asigurărilor de răspundere civilă obligatorie dispozițiile art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt de strictă interpretare și aplicare. Prin urmare, raționamentul expus de instanța de apel prin considerentele hotărârii apelate este corect, actualizarea sumei putându-se acorda numai pentru creanțe certe, lichide și exigibile, despăgubirile solicitate dobândind acest caracter cert, lichid și exigibil numai la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care au fost stabilite. În privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, care ar fi trebuit să asigure un echilibru între prejudiciul suferit de reclamanți și daunele cuvenite acestora, Înalta Curte reține că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 din C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar. Față de cele anterior reținute, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 663 din data de 14 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.