ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1711/2019

Deliberând asupra cauzei prezente, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 20 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției București, Ministerul Sănătății și Ministerul Finanțelor Publice, să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 5.000 euro/zi, pentru condițiile de detenție existente în Penitenciarul Oradea, în perioada de 12 ani în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiții pe care le-a apreciat ca inumane, din cauza spațiului mic și murdar al celulei, instalațiilor ruginite, absenței aerisirii, ceea ce a determinat și îmbolnăvirea sa de leucemie.

La data de 01.03.2017, reclamantul a precizat că pretinde despăgubiri în cuantum de 120.000 euro.

Prin Sentința civilă nr. 156/C din 13 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Sănătății și, în consecință, s-a respins acțiunea introdusă de reclamantul A., în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGRFP Cluj-Napoca - AJFP Bihor și, în consecință, s-a respins acțiunea introdusă de reclamantul A., în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Justiției.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, care a fost obligat să achite reclamantului suma de 5.000 RON, reprezentând despăgubiri. S-au respins restul pretențiilor.

În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să achite în favoarea statului suma de 100 RON.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, pârâtul Ministerul Justiției, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și respingerii cererii de chemare în judecată față de această instituție, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 269 din 21 martie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Ministerul Justiției, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. și intimații pârâți Ministerul Sănătății și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, împotriva Sentinței civile nr. 156/C din 13 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Bihor.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat următoarele:

Instanța de apel a apreciat că este justificată calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției, prin raportare la art. 6 pct. IV și art. 6 pct. VII din H.G. nr. 652/2009, dispoziții potrivit cărora această instituție coordonează activitatea sistemului penitenciar, a executării pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri privative ori neprivative de libertate, asigură condițiile pentru respectarea drepturilor persoanelor față de care s-au dispus astfel de pedepse sau măsuri, asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului în calitate de ordonator principal de credite și repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite, urmărește modul de utilizare a acestora.

Or, în vederea realizării și exercitării obiectivelor și funcțiilor din domeniul său de activitate, Ministerul Justiției îndeplinește anumite atribuții specifice, strict determinate de lege, iar, în calitatea sa de autoritate de stat, asigură controlul asupra aplicării unitare și respectării reglementărilor legale privind organizarea și funcționarea instituțiilor și unităților care își desfășoară activitatea sub autoritatea sau în subordinea sa, prevăzute în H.G. nr. 652/2009.

Cu privire la calitatea de ordonator principal de credite a ministrului justiției, s-a învederat că Ministerul Justiției centralizează proiectele de buget transmise de instituțiile aflate în subordinea acestuia, printre care și Administrația Națională a Penitenciarelor.

Prin urmare, Ministerul Justiției nu are nicio atribuție legată de elaborarea proiectului de buget al Administrației Naționale a Penitenciarelor sau al unităților penitenciare din subordinea ANP, proiectul de buget centralizat al acestora realizându-se de Administrația Națională a Penitenciarelor în baza solicitărilor formulate.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016, "Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești".

Totodată, în realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administrația Națională a Penitenciarelor "organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pronunțate de instanțele judecătorești, în conformitate cu legislația în vigoare" (art. 6 alin. (1) lit. a), "elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate, urmărește transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, exercitarea drepturilor de către deținuți, persoane internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum și interzicerea discriminării" [art. 6 alin. (1) lit. c)], "organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile privind asigurarea dreptului la asistență medicală al deținuților, persoanelor internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa și al personalului din sistemul administrației penitenciare" [art. 6 alin. (1) lit. i)].

Potrivit art. 222 din C. civ., "persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel".

În ceea ce privește executarea pedepselor, Ministerul Justiției a creat cadrul legal pentru funcționarea eficientă a sistemului respectiv, în acest sens emițând Ordinul nr. 433/C din 5 februarie 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, aplicabil în perioada de referință.

Mai mult, conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, "Judecătorul de supraveghere a privării de libertate supraveghează și controlează asigurarea legalității în executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, prin exercitarea atribuțiilor stabilite prin prezenta lege (...)".

De asemenea, potrivit alin. (2) lit. a) al aceluiași articol, judecătorul de supraveghere a privării de libertate exercită soluționează plângerile deținuților privind exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege.

Totodată, în exercitarea drepturilor lor, persoanele private de libertate se pot adresa judecătorului de supraveghere a privării de libertate, în condițiile art. 56 din Legea nr. 254/2013.

Din probele administrate, nu rezultă că intimatul-reclamant ar fi sesizat judecătorul de supraveghere a privării de libertate cu vreo plângere privind condițiile în care și-a executat pedeapsa.

Așadar, din dispozițiile legale invocate anterior, rezultă că respectarea drepturilor persoanelor private de libertate este o obligație stabilită în sarcina locului de deținere în care intimatul-reclamant a executat pedeapsa, în speță, Penitenciarul Oradea.

Pe fondul cauzei, deși instanța de apel a considerat ca fiind fără relevanță împrejurarea că, în cauză, nu s-a făcut dovada că boala de care suferă intimatul-reclamant ar fi fost declanșată sau agravată de condițiile de detenție, a apreciat că acesta este îndreptățit, în condițiile răspunderii civile delictuale și a prevederilor art. 3 din Convenția Europeană, la o despăgubire pentru condițiile de detenție, stabilită în sarcina Ministerului Justiției.

Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, intimatul-reclamant a solicitat despăgubiri pentru faptul că, din cauza condițiilor inumane de cazare, relelor tratamente și indiferenței personalului medical, s-a îmbolnăvit de leucemie.

Prin urmare, față de cererea intimatului-reclamant care a invocat tratamentul inuman și degradant care i-a determinat boala, instanța de apel trebuia să constate că nu sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale a Ministerului Justiției, prin raportare la situația de fapt, conform dispozițiilor art. 998 din vechiul C. civ., respectiv art. 1349 și art. 1357 din noul C. civ.

Ca atare, pentru angajarea răspunderii patrimoniale a Ministerului Justiției, se impunea constatarea îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii delictuale, conform dispozițiilor din C. civ. menționate, în urma administrării probelor corespunzătoare.

Obligația de reparație ia naștere numai ca urmare a existenței unui prejudiciu, iar pentru acordarea pretențiilor, trebuia să se constate că intimatului-reclamant i-au fost încălcate drepturile prin nerespectarea prevederilor legale de către Ministerul Justiției, astfel încât să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Aplicarea tratamentului inuman sau degradant a fost clarificată de Curtea Europeană în sensul în care a stabilit că o pedeapsă sau un tratament este degradant atunci când obiectivul urmărit este acela de a umili sau înjosi persoana respectivă și dacă, în funcție de consecințe, a afectat în mod ireversibil personalitatea condamnatului.

Ca atare, tratamentul inuman a fost estimat de Curtea Europeană ca fiind atunci când a fost aplicat premeditat, ore în șir, și a cauzat fie vătămare corporală, fie suferințe fizice sau psihice profunde, aspecte care nu au fost probate în cauză.

Față de dispozițiile art. 36 C. proc. civ. și în considerarea situației de fapt, s-a solicitat să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile necesare angajării răspunderii civile delictuale a Ministerului Justiției, apreciindu-se în mod greșit de către instanța de apel asupra calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, doar în raport de prevederile generale din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției.

În cauză, nu au fost formulate întâmpinări.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 5 iunie 2019, constatând încheiată procedura filtrului, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva Deciziei nr. 269 din 21 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă; a stabilit termen de judecată, în ședință publică, la data de 9 octombrie 2019, pentru dezbaterea recursului.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în condițiile art. 492 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:

Un prim motiv de recurs s-a raportat la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, susținându-se de către recurent că, în cauza dedusă judecății, ar avea legitimare procesuală pasivă Penitenciarul Oradea, întrucât respectarea drepturilor persoanelor private de libertate este o obligație stabilită în sarcina locului de deținere al reclamantului.

În acest context, este important de reținut că instanțele de fond au analizat alegațiile reclamantului nu doar din unghiul dispozițiilor art. 1353 - 1357 din C. civ., dar și din perspectiva art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care interzice tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante și care impune obligații pozitive în sarcina statelor membre, aplicând în cauză jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie.

În acest sens, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a reținut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenție impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției [cauzele Kudła împotriva Poloniei (MC), parag. 94, și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, parag. 46].

Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecății se regăsește în hotărârea pilot Rezmiveș și alții contra României, din 25 aprilie 2017, în care Curtea Europeană a apreciat că situația particulară a reclamanților nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncționalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (parag. 110). Curtea a reamintit în acest sens că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin, de regulă, din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, parag. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (parag. 124).

Or, raportându-ne la statuările Curții Europene pe terenul articolului 3 al Convenției cu privire la condițiile de detenție enunțate supra, dar și la dispozițiile art. 5 și 6 din H.G. nr. 652 din 27 mai 2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, reținute de instanțele fondului, nu se poate aprecia, în circumstanțele particulare ale speței deduse judecății, că ar avea legitimare procesuală pasivă Penitenciarul Oradea sau Administrația Națională a Penitenciarelor, astfel cum pretinde recurentul.

În consecință, în mod corect, recurentului Ministerul Justiției i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, în raport de natura faptei ilicite reținute, fiind considerat, prin omisiunea de a acționa pentru eradicarea deficiențelor structurale constatate privind condițiile de detenție în Penitenciarul Oradea și în considerarea atribuțiilor specifice ce îi revin în coordonarea executării pedepselor și a altor măsuri privative de libertate și asigurării condițiilor pentru respectarea drepturilor persoanelor față de care s-au dispus astfel de măsuri sau pedepse, răspunzător de producerea prejudiciului, ceea ce determină respingerea, ca nefondat, a acestui motiv de recurs.

Pe un alt palier, un fine de neprimire al cererii de chemare în judecată ar consta, în opinia recurentului, în faptul că intimatul - reclamant nu ar fi sesizat judecătorul de supraveghere a privării de libertate cu privire la condițiile în care și-a executat pedeapsa, în condițiile art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Se poate observa că, deși acest argument nu a fost structurat ca un motiv de recurs distinct, ci a fost inserat în conținutul criticii privind absența legitimării procesuale pasive a Ministerului Justiției, instanța de recurs, considerând că acesta are autonomie, îl va analiza în mod distinct, în cele ce urmează.

Prevederile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, invocate în cauză, sunt în sensul că: (1) Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decât în limitele și în condițiile prevăzute de Constituție și lege.

(2) Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoștință de măsura luată.

Astfel cum reiese din economia normei juridice enunțate, prin aceasta, se deschide persoanelor aflate în starea de detenție o procedură specială, administrativ jurisdicțională, prin care pot reclama neregularități care vizează măsuri privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului.

Finalitatea căii procedurale astfel reglementate este aceea de a se putea contesta, în termen scurt, măsurile luate de administrația locului de deținere, în legătură cu executarea pedepsei, spre a se putea soluționa, în timp util, astfel de contestații, în vederea asigurării pentru viitor a unui exercițiu adecvat al drepturilor prevăzute de legea specială menționată.

Procedura de soluționare a unei astfel de plângeri nu permite însă a se analiza dacă petentul a suferit sau nu un prejudiciu moral cauzat de condițiile de detenție, în care este inclusă și asistența medicală a persoanelor condamnate, pe care le reclamă ca necorespunzătoare în fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate.

Referitor la statutul judecătorului de supraveghere a privării de libertate, este necesar a fi avute în vedere prevederile art. 9 alin. (2) lit. b) și alin. (5), precum și cele ale art. 9 alin. (1) și alin. (3) din aceeași lege, norme conform cărora:

(2) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate exercită următoarele atribuții administrative și administrativ-jurisdicționale: soluționează plângerile privind stabilirea și schimbarea regimurilor de executare a pedepselor și a măsurilor educative privative de libertate;

(1) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate supraveghează și controlează asigurarea legalității în executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, prin exercitarea atribuțiilor stabilite prin prezenta lege. (...)

(3) Atribuțiile administrativ-jurisdicționale se exercită în cadrul procedurilor speciale prevăzute în prezenta lege și se finalizează printr-un act administrativ-jurisdicțional, denumit încheiere.

Prin prisma acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că judecătorul de supraveghere a privării de libertate desfășoară o activitate administrativ - jurisdicțională, iar hotărârile (încheierile) pe care le adoptă în exercitarea acestor atribuții nu sunt unele pur jurisdicționale.

Având în vedere trăsăturile procedurii plângerii ce poate fi formulată în condițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, Înalta Curte constată că neparcurgerea acestei proceduri de către reclamant nu poate constitui un fine de neprimire pentru acțiunea dedusă judecății, această acțiune fiind de natură a asigura reclamantului exercitarea dreptului fundamental de acces la justiție, ce este recunoscut oricărei persoane, prin art. 21 din Constituția României și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, prin intermediul său, se aduce în fața unei instanțe judecătorești, cu plenitudine de competență, cererea reclamantului privind prejudicii pretins suferite prin încălcarea unor drepturi civile fundamentale, cerere care este analizată cu respectarea drepturilor și garanțiilor procedurale specifice procesului civil, precum și cu parcurgerea gradelor de jurisdicție stabilite prin legea procedurală de drept comun.

În acest punct, trebuie menționat că, în hotărârea pilot din cauza Rezmiveș și alții contra României, s-a stabilit, în considerentele hotărârii referențiale și concluziile Comitetului de Miniștri, cuprinse în parag. 47, următoarele: În ceea ce privește căile de atac care pot fi exercitate în legătură cu plângerile legate de supraaglomerare și condiții materiale necorespunzătoare, Comitetul de Miniștri a evaluat, în același memorandum, căile preventive (Legea nr. 254/2013) și a constatat că acestea nu permit instanțelor interne să facă o examinare globală a aspectelor denunțate și să dispună măsuri de reparație în cazurile în care norma internă minimă este incompatibilă cu cerințele care decurg din jurisprudența Curții. De asemenea, au fost exprimate îndoieli cu privire la eficacitatea încheierilor pronunțate de judecătorii de supraveghere a privării de libertate, mai ales, într-un context caracterizat de supraaglomerare structurală. În ceea ce privește latura compensatorie, Comitetul de Miniștri a constatat că exemplele prezentate de autorități în materie de răspundere delictuală de drept comun nu permiteau stabilirea, cu certitudinea necesară, a existenței unei căi de atac compensatorii în materie. Comitetul de Miniștri a recomandat o serie de măsuri suplimentare pentru a pune în aplicare pe deplin indicațiile adresate de Curte autorităților române în hotărârea Iacov Stanciu împotriva României, în legătură cu instituirea unui sistem adecvat și eficient de căi de atac.

În același sens, în parag. 124, în ceea ce privește căile de atac compensatorii, Curtea Europeană a constatat că unele instanțe examinează diferite aspecte ale condițiilor materiale de detenție și acordă despăgubiri în acest sens unor deținuți (supra, pct. 96). Cu toate acestea, Curtea a constatat că, în dreptul român, răspunderea civilă delictuală este un regim care se bazează pe răspunderea subiectivă și care se bazează, așadar, pe culpa autorului prejudiciului. Or, în materie de rele condiții de detenție, Curtea a reamintit că sarcina probei, care revine justițiabililor, nu trebuie să constituie o sarcină excesivă. (...) Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (Ananyev și alții, parag. 113; Român Karasev împotriva Rusiei, parag. 81 - 85, hotărârea din 25 noiembrie 2010).

Aceste considerente sunt suficiente pentru a respinge argumentele recurentului Ministerul Justiției privind un pretins fine de neprimire a cererii de chemare în judecată pentru neparcurgerea procedurii în fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate, procedură care, de altfel, nu era accesibilă reclamantului încarcerat încă din anul 2005 decât de la momentul intrării sale în vigoare - anul 2013.

Un alt motiv de recurs s-a raportat la neîndeplinirea cumulativă în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate în art. 1349 și art. 1357 din C. civ.

În susținerea acestui motiv, s-a argumentat că nu s-a probat că recurentului i-a fost aplicat în mod intenționat, pe o perioadă lungă de timp, un tratament inuman sau degradant care să-i fi cauzat o vătămare corporală sau suferințe fizice sau psihice profunde și nici nu s-a stabilit legătura de cauzalitate între condițiile de detenție și leucemie, boala de care suferă intimatul reclamant și despre care pretinde că i-a fost determinată de aceste condiții.

Or, invocând acest motiv de recurs, recurentul ignoră însuși obiectul cererii de chemare în judecată și limitele obiective fixate prin efectul introducerii acesteia. În acest sens, instanța de recurs reamintește că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. s-au solicitat daune morale pentru condițiile materiale de detenție din Penitenciarul Oradea (absența spațiului și a aerisirii, mizeria) și nu s-a invocat sau pretins aplicarea unui tratament inuman sau degradant de către o anumită persoană și care să fie supus condiției realității (dovedirii) și imputabilității acestuia.

În acest context, instanța de recurs apreciază, în acord cu jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european a drepturilor omului, că, în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza speței deduse judecății, condițiile de detenție se impun a fi analizate pe terenul articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și acestea dobândesc o conotație specifică în cazul persoanelor care suferă de boli fizice, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveș și alții contra României, deja citată, s-a constatat încălcarea sistemică a art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru condițiile materiale de detenție din penitenciare; de altfel, și anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase că, în România, condițiile de detenție, în special, suprapopularea și condițiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.

În același sens, în jurisprudența contra României, Curtea Europeană a subliniat că a observat deja situații de suprapopulare, corespunzătoare unor perioade care coincid cu perioadele de detenție a reclamantului din prezenta cauză, în Penitenciarul Oradea (e.g. cauzele Ardelean împotriva României, parag. 52-54, hotărârea din 30 octombrie 2012, și Hadade împotriva României, parag. 75-77, hotărârea din 24 septembrie 2013).

Cum, în litigiul dedus judecății, s-a dovedit și reținut că reclamantul A. a fost încarcerat în Penitenciarul Oradea, în perioada 15.02.2005 - 18.05.2017, și au fost analizate, într-o manieră detaliată și convingătoare, condițiile în care acesta a fost deținut, în mod corect, s-a făcut de către instanțele fondului aplicarea jurisprudenței Curții Europene, reținându-se caracterul necorespunzător al condițiilor din penitenciar, raportat la faptele speței.

Astfel, chiar dacă instanța de recurs ar admite că, în prezenta cauză, nu există niciun element care să indice intenția de a-l umili sau înjosi pe intimatul reclamant A., lipsa unui astfel de scop nu poate exclude constatarea încălcării art. 3 al Convenției Europene, întrucât condițiile de detenție, astfel cum au fost descrise și reținute de prima instanță, necombătute de recurentul pârât, raportate la durata privării de libertate a reclamantului - 12 ani și la boala gravă de care acesta suferă - leucemie cu celule păroase, l-au supus pe reclamant unei suferințe de o intensitate care depășește nivelul de suferință inerent detenției.

În ceea ce privește cel de-al doilea argument invocat de către recurent pentru susținerea respingerii cererii de chemare în judecată, referitor la faptul că nu s-a stabilit legătura de cauzalitate între condițiile de detenție și boala de care suferă intimatul reclamant, acesta trebuie, de asemenea, respins, raportat la realitatea contextuală a speței dedusă judecății și la considerentele expuse în hotărârile atacate, prin care instanța de fond a stabilit că, în privința bolii diagnosticate a reclamantului, din perspectiva neîndeplinirii atribuțiilor personalului din penitenciar, nu se pot contura fapte ilicite, ci, din contra, luarea unor măsuri prompte pentru diagnosticarea și tratarea deținutului A..

În același sens, s-a constatat că nicio probă a cauzei nu relevă faptul că boala de care suferă reclamantul a fost declanșată sau agravată din cauza detenției, mai mult, se remarcă că aceasta a fost supus unor investigații medicale ample, atât în Oradea, cât și în spitale din Cluj-Napoca și București, ulterior diagnosticării fiindu-i aplicat tratamentul specific.

Cum considerentele de fapt și de drept care au condus la admiterea cererii de chemare în judecată nu s-au raportat la declanșarea sau agravarea bolii reclamantului sau la absența tratamentului medical adecvat, ci la condițiile de detenție în esența lor, argumentele invocate de recurentul pârât Ministerul Justiției privind absența legăturii de cauzalitate între condițiile de detenție și leucemie, boala de care suferă intimatul reclamant, ca element al răspunderii civile delictuale, sunt străine cauzei și nu pot determina reformarea hotărârii recurate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva Deciziei nr. 269 din 21 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva Deciziei nr. 269 din 21 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 octombrie 2019.

GGC - GV