ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1286/2017

Asupra cererii de revizuire, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2015, reclamantul A. în numele și pentru membrii de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune, a solicitat obligarea pârâtei la majorarea salariului de bază cu indicii de creștere a prețurilor de consum, comunicați de către Institutul Național de Statistică, raportați la salariul de bază, aferenți anilor 2008-2011 și primul trimestru al anului 2012 și plata diferențelor salariale rezultate în urma majorării salariului de bază, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 9943 din 19 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII- a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosar nr. x/2015 s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.

S-a admis acțiunea astfel cum a fost formulată de reclamantul A., în numele și pentru membrii săi de sindicat: B., J., K., L., F., G., H., I. în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune.

A fost obligată pârâta la majorarea salariului de bază cu indicii de creștere a prețurilor de consum comunicați de către INS raportați la salariul de bază, aferenți anilor 2008 - 2011 și primul trimestru al anului 2012.

A fost obligată pârâta la plata diferențelor salariale rezultate în urma recalculării, luându-se act că reclamanții solicită acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în condițiile în care dreptul reclamanților la plata sumelor cuvenite nu este afectat de vreo cauză de ineficacitate nu este afectat nici dreptul acestora la acordarea sumelor cu acest titlu, reclamanții fiind îndreptățiți la acordarea acestora.

Existența sau inexistența resurselor financiare bugetare nu poate avea nicio influență asupra stabilirii sau recunosterii drepturilor salariale prevazute în Contractul Colectiv de Munca, atâta vreme cât acordarea acestora nu este condiționată în mod expres prin clauzele acestor contracte.

Tribunalul a mai reținut, că prin clauza înscrisă la lit. a)-c) ale art. 102 alin. (1) din contractele colective de muncă aferente perioadei 2008- 07.04.2012, pârâta și-a asumat în mod clar și concret obligația compensării salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere al prețurilor de consum fără a fi condiționată de o împrejurare viitoare cum se susține în mod repetat prin apărarea formulată de pârâtă.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtă Societatea Română de Televiziune, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 2201 din 27 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Societatea Română de Televiziune împotriva sentinței civile nr. 9943 din 19 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII- a conflicte de muncă și asigurări sociale, în sensul că schimbă sentința și respinge ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că soluția tribunalului s-a bazat pe o greșită interpretare și aplicare a normelor juridice relevante în cauză, omițând faptul că art. 102 alin. (1) lit. d) din CCM încheiat la nivel de SRTV pe anii 2010-2012 se referă strict la ipoteza "compensării"salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum.

Or, prin acțiune nu s-a solicitat "compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum", ci "majorarea salariilor de bază ... cu indicii prețurilor de consum", situație despre care vorbește art. 102 alin. (1) lit. a) din CCM și a cărei realizare este condiționată de posibilitățile financiare ale angajatorului.

În acest context, instanța de apel apreciază că art. 102 alin. (1) lit. d) din CCM care se referă la ipoteza "compensării salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum" trebuie interpretat prin prisma art. 36 alin. (2) din Legea nr. 41/1994 în sensul că respectiva "compensare" va avea loc în măsura în care SRTV dispune de posibilități financiare și, întrucât, această ultimă condiție nu este îndeplinită, nu se poate pune problema acordării unei asemenea compensări în cazul intimaților-reclamanți.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 15 iunie 2016, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuentul D. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 2201 din 27 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Intimata Societatea Română de Televiziune, prin întâmpinarea depusă la data de 14 octombrie 2016, a solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal ca tardiv introdusă, inadmisibilă, iar în subsidiar, ca fiind neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din 18 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a suspendat judecata cererii, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar prin cererea formulată de revizuentul D. la data de 2 mai 2017 s-a solicitat repunerea pe rol a cauzei, fixându-se termen de judecată la data de 26 septembrie 2017.

Cauza a rămas suspendată mai mult de 6 luni, astfel că, din oficiu, Înalta Curte a invocat excepția perimării judecării cererii de revizuire, reținând următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 416 din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. "Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță. (3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată".

Prin urmare, perimarea reprezintă o sancțiune procedurală ce operează de drept, fiind determinată de lipsa de stăruință a părților în soluționarea litigiului.

Din aceleași reglementări legale rezultă și condițiile ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a interveni sancțiunea perimării, și anume instanța să fi fost învestită cu o cerere care se judecă în primă instanță sau într-o cale de atac, pricina să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni, iar lăsarea cauzei în nelucrare a fost cauzată de motive imputabile părții, care nu s-a prezentat și nici nu a solicitat soluționarea cauzei în lipsă.

Reiese deci, că perimarea este o sancțiune procedurală ce intervine în condițiile legii, consecutiv măsurii suspendării judecății, pentru motive imputabile părții, situație reglementată de dispozițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., cazul în speță.

Norma juridică cuprinsă în art. 411 alin. (1) din C. proc. civ. este de ordine publică, astfel încât, dacă sunt întrunite cerințele acestui text, instanța trebuie să suspende judecata, fără a mai efectua vreun alt act de procedură.

Totodată, fiind o sancțiune procedurală, perimarea operează de drept, instanța putând să constate perimarea și din oficiu, astfel cum reiese și din dispozițiile art. 420 alin. (1) din C. proc. civ.

În raport de dispozițiile art. 416 alin. (2) din C. proc. civ., "Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță."

Ultimul act de procedură îndeplinit în cauză, în sensul art. 416 alin. (2) din C. proc. civ. a fost emis la data de 18 octombrie 2016, data suspendării judecării cauzei, conform art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

În aplicarea dispozițiilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., de la acest moment a început să curgă termenul de perimare de 6 luni și se împlinea la data de 18 aprilie 2017.

În cauză, se reține că dosarul a rămas în nelucrare de la 18 octombrie 2016, data suspendării judecării cauzei și până la 2 mai 2017, data formulării cererii pentru repunere pe rol, perioadă în care, din vina părților, nu a fost întocmit niciun act de procedură în termenul legal prevăzut.

Față de caracterul imperativ al dispozițiilor art. 420 din C. proc. civ., instanța este obligată să constate perimarea, fără a mai efectua vreun act de procedură.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează să constate perimată cererea de revizuire formulată de revizuentul D. împotriva deciziei civile nr. 2201 din 27 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimată cererea de revizuire formulată de revizuentul D. împotriva deciziei civile nr. 2201 din 27 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la pronunțare, care se va depune la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2017.