Decizia nr. 1781/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 27 a Judecătoriei Rupea

Obiectul cererii. Prin cererea înregistrată inițial sub nr. x/2013 pe rolul Judecătoriei Rupea, reclamantul Composesoratul de Pădure Dabiju a chemat în judecată pârâtul A., solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință, prin care să oblige pârâtul la plata sumei de 328.881,16 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul pe care i l-a produs în perioada 01.01.2005 - 31.03.2011, precum și plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin Sentința civilă nr. 27/15 ianuarie 2014, Judecătoria Rupea a admis excepția lipsei competenței sale materiale, și a declinat în favoarea Tribunalului Brașov competența materială de soluționare în primă instanță a pricinii Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, sub nr. x/2014. La data de 03.03.2014, reclamantul Composesoratul de Pădure Dabiju a depus o precizare a cererii introductive, prin care a arătat că înțelege să solicite obligarea pârâtului la plata sumei de 328.881,16 RON reprezentând prejudiciul pe care acesta i l-a produs în perioada 01.01.2005- 31.03.2011, prejudiciu ce se compune din: suma de 283.309,88 de RON prejudiciu suferit efectiv, și 45.571,28 de RON dobânda legală aferentă debitului principal. La termenul de judecată din data de 23.02.2015, reclamantul a depus o nouă precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a arătat că suma de 364.619, 47 de RON reprezintă cuantumul pretențiilor pe care înțelege să le formuleze. Prin Sentința civilă nr. 21/D din data de 08.02.2016, cererea astfel precizată a reclamantului a fost respinsă, ca inadmisibilă. Prin Decizia nr. 1184/Ap/26.09.2016, Curea de Apel Brașov a anulat sentința menționată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, cererea reclamantului a fost înregistrată sub nr. x/201*. În rejudecare, reclamantul a precizat cererea sub aspectul calificării actelor și faptelor deduse judecății, în sensul că "acestea se încadrează în contractul de mandat" și că pretențiile vrea să le valorifice prin raportare la data la care a început, s-a derulat contractul de mandat, data la care acesta a încetat, la perioada de timp în care acest contract a fost în vigoare și la modul în care acesta a fost respectat și executat de părțile contractante. Prin Sentința civilă nr. 39/S din 21 martie 2017, Tribunalul Brașov a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 13.08.2010. A admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul Composesoratul de Pădure Dabiju și, în consecință, a fost obligat pârâtul A. la plata sumei de 7.636,90 RON către reclamantul Composesoratul de Pădure Dabiju, cu titlu de despăgubiri civile, și la plata sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost respinse pretențiile aferente perioadei anterioare datei de 13.08.2010.

Apelul declarat în cauză: Împotriva sentinței menționate au declarat apel atât reclamanta Composesoratul de Pădure Dabiju, cât și pârâtul A. solicitând schimbarea hotărârii. Prin Decizia nr. 1294/Ap din 18 septembrie 2018 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, a admis în parte apelul declarat de reclamanta Composesoratul de Pădure Dabiju împotriva Sentinței civile nr. 39/S/8.02.2016, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 51.692,48 RON cu titlu de despăgubiri civile, și 10.195 RON cheltuieli de judecată. Au fost respinse celelalte pretenții. A respins apelul declarat de pârâtul A. împotriva aceleiași sentințe. Au fost compensate între părți celelalte cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs: Împotriva acestei ultime decizii a formulat recurs pârâtul-apelant A. În motivarea recursului se susține în esență că: Instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, apreciind greșit asupra momentului cunoașterii pretinsei pagube de către mandatar, și respingând excepția prescripției dreptului material la acțiune. În opinia recurentului, această excepție trebuia admisă. Se precizează că mandatarul este Composesoratul, prin Adunarea Generală, punându-se problema cunoașterii de către acesta a pretinsei pagube, a întinderii sale, ori a ratificării actelor conducerii prin aprobarea acestora și descărcarea de gestiune. Acestea nu trebuie realizate într-un mod solemn, cu o anumită formă, fiind suficient ca situațiile evocate și pretinsele prejudicii să fie cunoscute prin orice mijloc. Situația financiară și a patrimoniului Composesoratului a fost reflectată de fiecare dată - inclusiv prin întocmirea situațiilor analitice, potrivit reglementărilor legale - de balanțele financiare trimestriale întocmite, prin grija conducerii, de către contabilul angajat. Aceste balanțe contabile trimestriale au fost cunoscute de membrii Adunării Generale, neexistând vreodată obiecțiuni. Consideră recurentul că prevederile art. 8 alin. (1) trebuiau aplicate prin raportarea fiecărui moment reținut în susținerea existenței prejudiciului la data nașterii dreptului la acțiune, acest moment fiind data balanțelor trimestriale contabile, posterioare momentului invocat ca moment al producerii pagubei. În aceste condiții: dreptul la acțiune pentru pretinsul prejudiciu de 16.136,62 RON - plata sumei către Ocolul Silvic Loviștea făcându-se la data de 7 decembrie 2009 prin ordinul de plată nr. x - s-a născut cel mai târziu în luna ianuarie 2010 (data balanței contabile pe trim. IV/2009), ori în luna martie 2010 în raport cu bilanțul contabil aferent anului financiar 2010, dreptul material la acțiune prescriindu-se în luna ianuarie 2013; dreptul la acțiune pentru pretinsul prejudiciu de 13.760 RON s-a născut cel mai târziu în luna decembrie 2010, dreptul material la acțiune prescriindu-se în luna decembrie 2013. Astfel, prin raportarea momentului nașterii dreptului material la acțiune la momentul formulării cererii de chemare în judecată, se impunea concluzia că, pentru sumele de mai sus, dreptul material la acțiune era prescris. O altă critică susținută de recurent este în sensul că în mod greșit nu s-a dedus, din pretinsul prejudiciu de 6.975 RON, suma de 4.710 RON depusă de acesta în contul asociației; chiar dacă data depunerii este 12 aprilie 2012, suma respectivă se regăsește în patrimoniul composesoratului, care a sporit prin această plată. De asemenea, este criticată decizia instanței de apel în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, prevederile art. 1539 și ale art. 1541 fiind aplicate greșit, respectiv încălcate. Condițiile angajării răspunderii contractuale trebuie analizate prin raportare la atribuțiile și obligațiile președintelui composesoratului, iar nu prin raportare și la obligațiile altor persoane, cum este cazul contabilului ale cărui atribuții nu puteau fi exercitate de recurent - astfel cum acestea sunt reglementate de Statutul Composesoratului "DABIJU" Comana de Jos autentificat sub nr. x/24.03.2000. Prin cererea de chemare în judecată și precizările ce au urmat, nu s-a evocat încălcarea obligațiilor ce reveneau recurentului pârât, ci s-au evocat prevederile unui Statut inaplicabil. Probațiunea administrată de reclamantă s-a limitat la înscrisuri și efectuarea unei expertize tehnice, concluziile acesteia din urmă infirmând susținerile reclamantei cu privire la datele primare. Condițiile răspunderii civile contractuale nu au fost dovedite, susține recurentul, căci acest aspect nu a făcut obiectul probațiunii administrate, nefăcându-se dovada niciunui act nelegal ori de natură a produce prejudicii Composesoratului. Nu s-au dovedit: existența obligației contractuale la care se raportează susținerile de fapt; existența prejudiciului pretins, reclamanta confundând cheltuielile necesare și utile cu prejudiciul; fapta (faptele) ilicite, în sensul contrar dispozițiilor privind răspunderea contractuală a recurentului; o legătură de cauzalitate între pretinsele fapte ilicite imputate și pretinsul prejudiciu; vinovăția recurentului, sub orice formă. Prin întâmpinare, intimatul Composesoratul de Pădure Dabiju solicită respingerea recursului și menținerea deciziei ca legală și temeinică.

Încheierea de admitere în principiu a recursului: Prin încheierea din camera de consiliu pronunțată la data de 18 septembrie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei nr. 1294/Ap din 18 septembrie 2018 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. A fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 16 octombrie 2019, Completul C3 - noul C. proc. civ., ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Curtea reține următoarele: Prezentului litigiu îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, în conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012 - potrivit cărora "dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare" - și avându-se în vedere că cererea de chemare în judecată a fost depusă la prima instanță ulterior datei de 15.02.2013 (când a intrat în vigoare C. proc. civ.). Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ. "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins". În conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia este permis a se realiza controlul judiciar exclusiv ("numai" în exprimarea legii) în privința unor aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, aspecte care trebuie să poată fi circumscrise cazurilor de casare stabilite prin această normă procedurală. În speță, recurentul a invocat, ca temei juridic al demersului său, prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., acestea permițând casarea hotărârii în acele cazuri în care "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Sub un prim aspect, recurentul susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv că a apreciat greșit cu privire la momentul la momentul "cunoașterii pretinsei pagube de către mandatar". Subliniază recurentul că mandatarul este composesoratul, prin adunarea generală. Înalta Curte constată că, prin raportare la situația de fapt dedusă judecății, dar și la cea care a fost reținută de instanțele de fond și apel, calificarea de mandatar astfel atribuită de recurent părții intimate reclamante apare ca fiind expresia unei greșite raportări la prevederile art. 1532 și 1539 -1545 din C. civ. adoptat în anul 1864. Conform art. 1532 C. civ. "Mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama altei persoane de la care a primit însărcinarea". Prin art. 1539 și urm din același act normativ sunt reglementate îndatoririle mandatarului, din aceste norme legale reieșind cu evidență că mandatarul este acea parte a contractului de mandat care se obligă să îndeplinească acte și fapte juridice în numele și pe seama cocontractantului a cărui calitate este aceea de mandant. În speță, s-a reținut că între persoana juridică reclamantă Composesoratul de Pădure Dabija, pe de o parte, și pârâtul recurent A., pe de altă parte, s-au stabilit raporturi juridice contractuale care au natura juridică a unei convenții de mandat, în perioada în care acesta din urmă a îndeplinit activități specifice funcției de președinte al Composesoratului. Corespunzător obligațiilor/atribuțiilor care reveneau pârâtului recurent în exercitarea funcției de președinte - astfel cum acestea au fost stabilite de instanțele de fond, pe baza probatoriului administrat - calitatea de mandatar îi revenea acestuia, iar nu Composesoratului, cel din urmă fiind mandantul, adică persoana în numele și pe seama căreia acționa recurentul-mandatar în sensul prevederilor art. 1352 C. civ. Ca atare, apare ca fiind vădit lipsită de temei legal susținerea recurentului potrivit cu care calitatea de mandatar, în raportul juridic dedus judecății, a reveni Composesoratul reclamant. Stabilirea momentului la care mandantul a luat cunoștință de paguba suferită ca efect al modului de executare de către mandatar (recurentul pârât) a îndatoririlor ce îi reveneau în temeiul raportului juridic contractual specific mandatatului, a fost realizată în speță pe baza analizei probelor administrate de părți. Cum recursul este o cale de atac ce permite exclusiv o analiză relativă la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate pe această cale, în această etapă procesuală nu este posibil a se reevalua probatoriul avut în vedere de instanța de apel spre a determina împrejurările de fapt în care mandantul (partea reclamantă) a cunoscut efectiv situația patrimoniului de a cărui gestiune se ocupase mandatarul-președinte, și implicit consecințele păgubitoare produse acestui patrimoniu prin modul în care acesta din urmă și-a îndeplinit obligațiile. Susținerile recurentului în sensul că situația financiară a patrimoniului Composesoratului era reflectată în balanțele financiare trimestriale, care s-au întocmit prin grija conducerii, de către contabilul angajat, că aceste balanțe erau cunoscute de adunarea generală care nu a formulat niciodată obiecțiuni împotriva lor, sunt unele care tind la a contesta situația de fapt stabilită de instanța de apel, și anume aceea că pârâtul recurent "(...) nu a convocat adunarea generală a membrilor asociației potrivit art. 11 din statut, considerând că avea mandatul acestora de a conduce singur activitatea composesoratului. În lipsa aprobării de către adunarea generală a bugetului anual de venituri și cheltuieli conform art. 8 din statut, pârâtul nu a fost descărcat de gestiunea administrată. Cum actele contabile au fost predate mandatarului doar la 26.01.2012 și 14.03.2012, și mandatarul a cunoscut paguba prin raportul de expertiză extrajudiciar efectuat la 09.07.2013, rezultă că acțiunea în pretenții formulată la 13.08.2013 a respectat termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958". Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere, pentru determinarea momentului la care mandantul a luat cunoștință de prejudiciu, conduita concret adoptată de pârâtul-mandant în exercitarea atribuțiilor funcției de președinte, și a raportat această conduită atât la prevederile Statutului persoanei juridice în cadrul căreia a îndeplinit respectiva funcție, cât și la contextul factual al predării actelor de gestiune către entitatea reclamantă, un atare demers analitic reflectând în mod evident evaluarea unui complex de probe. În aceste condiții, menționate susțineri, prin care recurentul pretinde că balanțele financiare trimestriale întocmite prin grija conducerii ar fi permis adunării generale că cunoască prejudiciul, sunt unele care urmăresc sa determine o reevaluare a probelor, fără a ține seama că o asemenea reevaluare nu se circumscrie limitelor unei judecăți în etapa recursului. În consecință, ținând seama de situația de fapt stabilită prin decizia recurată, și de împrejurarea că aceasta nu poate fi reevaluată, Înalta Curte constată că nu există temei spre a se reține că instanța de apel ar fi făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că în mod eronat nu s-a dedus, din prejudiciul (de 6.975 RON) menționat la pct. 1 din considerentele deciziei recurate, suma de 4.710 RON care a fost depusă de recurent în contul asociației la data de 12.04.2012, și că patrimoniul composesoratului a sporit cu suma respectivă. Critica astfel susținută nu este de natură a reliefa un aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci constituie o chestiune care se referă la netemeinicia soluției, astfel că nu poate forma obiect de analiză în prezentul cadru procesual. Instanța de apel a reținut că înscrisul care atestă depunerea, la data de 12.04.2012, a sumei de 4710 RON în contul composesoratului nu este relevantă în stabilirea întinderii prejudiciului pentru că litigiul poartă asupra sumelor existente și încasate de reclamantă până la 31.03.2011, și nu ulterior acestei date. Analiza astfel realizată reprezintă în mod evident o evaluare relativă la temeinicia unei apărării susținute de pârâtul apelant, evaluare căreia - astfel cum s-a reținut în precedent - nu i se aduce vreo critică de nelegalitate. Plata respectivei sume realizată de recurent ulterior perioadei la care se referă litigiul pendinte nu reprezintă, în prezent, o sporire nejustificată a patrimoniului reclamantei pentru că ea poate fi valorificată (opusă) creditorului în cadrul procedurii de executare, procedură în cadrul căreia se va stabili dacă ea are, sau nu are drept corespondent o parte a debitului determinat prin hotărârile pronunțate în prezentul litigiu. Cel de-al treilea motiv de recurs, prin care se susține că au fost greșit aplicate, respectiv că au fost încălcate prevederile art. 1539 și 1541, este apreciat ca nefondat pentru considerentele care succed: Din simpla lecturare a considerentelor deciziei recurate reiese cu evidență faptul că răspunderea contractuală a recurentului a fost a fost stabilită în urma evaluării conduitei pe care acesta a adoptat-o în îndeplinirea atribuțiilor specifice funcției de conducere pe care a ocupat-o, și anume aceea de președinte. De asemenea, reiese că această conduită a fost analizată prin prisma cerinței de conformitate cu obligațiile stabilite prin Statutul nr. 366/2000 - a cărui incidență o susține însuși recurentul -, ca statut ce a fost în vigoare în perioada la care se referă litigiul. Afirmația recurentului în sensul că s-ar fi analizat condițiile necesare angajării răspunderii sale contractuale prin raportare la obligațiile altor persoane, conținând referirea explicită la contabilul ale cărui atribuții nu au fost exercitate de recurent, este consecința neobservării analizei astfel cum a fost integral expusă în decizia recurată, analiză din care reiese cu evidență că temeiul angajării răspunderii civile a pârâtului recurent l-a constituit propria conduită legată de conducerea activității composesoratului și că, potrivit statutului menționat, în aceste atribuții de conducere era inclusă și cea privind "organizarea și controlul contabilității, casieriei și gestiunii materialelor". Cum în recurs nu pot fi reapreciate probele, argumentele expuse de recurent relativ la modul în care au fost evaluate concluziile expertizei administrate într-o precedentă etapă procesuală, și cele prin care se susține nedovedirea faptelor și a prejudiciului ce au fost pretinse de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, constituie chestiuni care exced problematicii ce poate forma obiect de analiză în prezenta cale de atac, astfel că nu pot constitui suportul controlului judiciar specific recursului. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurent deciziei pronunțate de instanța de apel, astfel că nu poate fi reținută o situație aptă a atrage incidența motivului de recurs invocat, respectiv a art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Pe cale de consecință, în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea ca nefondat a recursului astfel cum a fost susținut prin criticile analizate în precedent. Constatând că, față de soluția de respingere a recursului, recurentul se află în poziția procesuală de parte care a pierdut procesul în această cale de atac, iar intimata a solicitat să îi fie achitate cheltuielile de judecată, urmează a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 494 raportat la art. 453 alin. (din C. proc. civ., obligarea recurentului la plata sumei de 3.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariul avansat avocatului care i-a asigurat intimatei asistența juridică și reprezentarea în recurs, onorariu achitat conform facturilor și chitanțelor aflate la dosarul de recurs.