ÎCCJ, decizie (scj.ro #82701)

Revendicarea imobilului dobândit de societatea comercială în cadrul procesului de privatizare. Invocarea bunei-credințe.Limite Societatea comercială pârâtă nu este subdobânditoare de bună-credință dacă a cunoscut sau trebuia să cunoască situația juridică a imobilului mai înainte de dobândirea acestuia, în cadrul procesului de privatizare, neinformarea ori ignoranța, cu referire la situația reală a proprietății nefiind scuzabile. Secția civilă, decizia nr.4561 din 6 noiembrie 2003 La data de 19 mai 2000 reclamanții persoane fizice au chemat în judecată pe pârâta S.C. „S” S.A. – București, revendicând un imobil situat în București.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că personal sau prin autorii lor, au dobândit prin succesiune dreptul de proprietate asupra imobilului înainte de apariția Decretului nr. 92/1950 privind naționalizarea de la autorul comun C.A., iar acesta avea titlu de proprietate valabil și necontestat că, prin sentința civilă nr.11.266 din 19 noiembrie 1996, definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului 1 – București a constatat inexistența dreptului de proprietate al statului asupra imobilului; societatea comercială pârâtă a fost înființată prin H.G. nr.1296/1990 ca societate cu capital de stat și a preluat și imobilul revendicat în capitalul său social; cum față de Statul Român s-a constatat în mod irevocabil, cu efect declarativ, că nu a avut și nici nu are un drept de proprietate asupra imobilului, construcție și teren, tot astfel și pârâta, în calitate de succesoare a Statului Român, nu poate invoca un drept de proprietate asupra imobilului.

Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr. 854 din 12 decembrie 2000, a admis în parte acțiunea, precizată, și a constatat că titlul autorilor reclamanților este preferabil titlului autorului pârâtei care a fost obligată să lase imobilul revendicat în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților. Apelul declarat de pârâtă a fost respins ca nefondat prin decizia nr.257 din 8 mai 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Recursul declarat de pârâtă nu este fondat. Reclamanții au investit instanțele judecătorești, la data de 19 mai 2000, cu o acțiune fondată în drept pe prevederile art. 480 C. civ. prin care au revendicat imobilul în litigiu, solicitând, totodată, a se cerceta și hotărî că titlul în baza căruia autorii lor au dobândit nemișcătorul este preferabil titlului de proprietate pe care îl exhibă pârâta.

Legea nr.10 a fost adoptată de Camera Deputaților în ședința din 16 ianuarie 2001 și a fost publicată în M. Of. al României, Partea I-a, nr. 75 din 14 februarie 2001. Unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este cel al neretroactivității legii civile noi potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute. Într-o altă formulare, potrivit acestui principiu, trecutul scapă legii civile noi. Acest principiu este unul constituțional și de drept civil în același timp, fiind consacrat expres prin art.15 alin. (2) din Constituția României și art.1 din C. civ. Nici prin dispozițiile Legii nr.10/2001 legiuitorul nu s-a abătut de la acest principiu, mai mult, l-a recunoscut și l-a consacrat în mod expres.

Astfel, potrivit art.47 alin. (1) din legea citată, prevederile acesteia sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei. Este evident în speță că instanțele au interpretat corect această prevedere, deoarece, aplicarea legii civile noi (Legea nr.10/2001) era posibilă numai în cazul în care persoanele îndreptățite (reclamanții) își exprimau neechivoc voința fie în sensul renunțării la prezenta judecată începută la data de 19 mai 2000 potrivit dreptului comun, fie cereau suspendarea acestei judecăți.

Pe cale de consecință, reproșul adus de pârâtă instanțelor în sensul că nu au aplicat dispozițiile legii civile noi unui proces început și finalizat la instanța de fond (13 decembrie 2000) mai înainte de adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, se privește ca nefondat, întrucât, într-o soluție contrară, s-ar încălca principiul constituțional și de drept civil al neretroactivității legii civile. Litigiul dintre părți a fost soluționat cu respectarea principiului disponibilității, în cadrul procesual stabilit de reclamanți, care, în temeiul art. 480 C. civ., au cerut compararea titlurilor autorilor privitoare la imobilul litigios și, fără a ignora titlul pârâtei, au solicitat instanțelor să hotărască care dintre cele două titluri aflate în conflict este preferabil.

În dovedirea dreptului de proprietate revendicat în justiție reclamanții au invocat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.8663 din 14 octombrie 1904 de fostul Tribunal Ilfov – Secția Notariat prin care autorii lor comuni au dobândit imobilul. Confruntată cu acțiunea reclamanților, la rândul ei, pârâta s-a apărat că ea este proprietara nemișcătorului invocând în acest sens următoarele: certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO 3 nr. 0142 din 29 aprilie 1993; contractul de vânzare-cumpărare nr. 82 din 29 iulie 1993 încheiat cu Fondul Proprietății de Stat; contractul nr.16 din 20 august 1993 încheiat cu Fondul Proprietății Private IV Muntenia.

Din cele de mai sus rezultă că instanțele s-au găsit în ipoteza în care ambele părți, atât reclamanții, cât și pârâta, produc titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, titluri care provin însă de la autori diferiți, fără să fi existat un raport juridic între ei. Rezolvarea putea părea simplă întrucât pârâta dovedește că exercită posesiunea nemișcătorului, la care, adăugând titlul său, naște prezumția (aparența) creată de exercițiul actual al dreptului (in pari causa, melior est causa possidentis). La rândul lor, reclamanții au invocat prin acțiunea introductivă de instanță anterioritatea titlului exhibat și au cerut să li se dea câștig de cauză deoarece prezintă titlul cu data cea mai veche.

Ei au susținut că deși pârâta se află în exercițiul unei posesiuni actuale, autorii reclamanților au posedat imobilul înaintea pârâtei, până la data naționalizării, când au fost deposedați nelegitim de cel de la care pârâta pretinde că a obținut titlul său de proprietate (statul). Comparând însă între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri aflate în conflict, instanțele au găsit soluția cea mai rațională în sensul că au dat câștig de cauză acelei părți care a dobândit imobilul de la autorul al cărui drept este preferabil, în speță dreptul antecesorului reclamanților.

Este mai preferabil acest din urmă drept pentru că: autorii reclamanților au dobândit terenul prin act autentic și transcris, iar transmițătorul a fost necontestatul proprietar, ceea ce conferă transferului juridic o prezumție de legalitate necombătută; pe terenul astfel dobândit, autorii reclamanților au ridicat construcția ce a fost întabulată în cartea funciară provizorie încă din anul 1940, cu un deceniu mai înainte de naționalizare, ceea ce pune sub legitimă îndoială dreptul pârâtei dedus din prezumția creată de posesiunea actuală; s-a demonstrat cu actele depuse la dosar că autorii reclamanților au exercitat asupra imobilului, până la naționalizare, o posesiune mai veche, fondată pe un titlu anterior, ceea ce reprezintă elementul cel mai serios și mai puternic de natură a dărâma prezumția născută de posesiunea pârâtei.

Este adevărat că în litigiul finalizat prin sentința civilă nr.11266 din 19 noiembrie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 – București și prin care s-a constatat „inexistența dreptului de proprietate al statului” asupra imobilului societatea pârâtă nu a fost parte. Dar nu mai puțin adevărat este că reclamanții au folosit în proces această sentință pentru a dovedi că a fost negată și contestată temeinicia dreptului autorului pârâtei (statul) pentru a se da prevalență dreptului reclamanților, demonstrat ca fiind dobândit prin moștenire legală de la adevăratul proprietar, cumpărător al terenului și cel ce a ridicat construcția existentă pe acest teren. Aparent, hotărârea judecătorească amintită nu este opozabilă pârâtei ce nu a fost parte în acel proces.

Parte a fost însă autorul pârâtei, cel al cărui drept a fost negat și socotit inexistent, astfel că atare realitate juridică nu putea fi ignorată de cele două instanțe. Întrucât dreptul transmițătorului a fost calificat ca inexistent într-un proces anterior, instanțele au fost obligate să verifice elementele transferului juridic invocat de pârâtă în cadrul procesului de privatizare, astfel că această constatare juridică afectează în egală măsură și titlul pârâtei. Referitor la motivul de casare prin care pârâta susține că a dobândit imobilul în proprietate cu bună-credință este de observat că nici practica și nici doctrina nu au înțeles însă să recunoască, în toate cazurile, eficiența principiului potrivit căruia nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are.

În conflictul de interese legitime, dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă. Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă – în baza unor rațiuni cu aplicare mai largă și care au creat un adevărat principiu, de preocupare pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. S-a considerat, pe drept cuvânt, că legea, care apără proprietatea, urmează să se încline înaintea unui principiu superior de echitate și de justiție: buna-credință a cumpărătorului. Din punct de vedere juridic soluția și-a aflat, așadar, suport în rațiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validității aparenței de drept, a cărui esență este exprimată în adagiul „error communis facit jus”.

Incidența acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului – eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și, de asemenea, invincibilă, și a unei condiții privind buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia. În adevăr, instanțele judecătorești au cerut întotdeauna ca terțul cumpărător care a tratat cu proprietarul aparent să fi fost de bună-credință, adică să nu fi cunoscut realitatea, și ca eroarea în care a căzut să fie generală și mai cu seamă invincibilă, imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat.

În speță, în aplicarea acestor principii, se constată, din anexele la contractul de vânzare-cumpărare nr. 0016/20 august 1993, invocat de pârâtă ca titlu de proprietate, că acțiunile la care se referă respectivul contract poartă, printre altele, și asupra terenului în suprafață de 506,45 mp, precum și asupra clădirii administrative, deci asupra unui imobil a cărei identitate este general sau unanim cunoscută, fiind un imobil vechi, situat în centrul istoric al Capitalei și care străjuiește intersecția în care este amplasat de aproape șapte decenii, fără ca cineva să-i fi modificat vreodată arhitectura ori structura funcțională.

Chiar dacă contractele exhibate de pârâtă în urma procesului de privatizare sunt din anul 1993, iar hotărârea judecătorească prin care se confirmă inexistența dreptului de proprietate al statului asupra imobilului a fost pronunțată în anul 1996, pârâta nu se poate apăra cu succes că este subdobânditoare de bună-credință, deoarece, a cunoscut sau trebuia să cunoască mai înainte de cumpărare situația juridică a imobilului iar simpla neinformare ori ignoranță cu referire la atare situație, nu scuză eroarea în care pârâta pretinde că ar fi căzut. Față de cele ce preced, recursul declarat de pârâta a fost respins ca nefondat.