ÎCCJ — Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre din 12/10/2006 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 264 din 19/04/2007 în Cauza Țovaru împotriva României (Cererea nr. 77.048/01) În Cauza…

La originea cauzei se află Cererea nr. 77.048/01, îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Dinu Țovaru (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 30 iulie 2001 în baza art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamantul este reprezentat de către doamna Eugenia Crângariu, avocat în București. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de către agentul său, doamna Roxana Rizoiu, apoi de către doamna Beatrice Ramașcanu, din Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul invocă, în special, faptul că vânzarea apartamentului nr. 1 din imobilul său unor terți, vânzare care nu a fost urmată de nicio despăgubire și care a fost confirmată prin hotărâri definitive ale instanțelor naționale, a încălcat art. 6 și 13 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional.

La data de 31 august 2004, președintele Secției a II-a a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de art. 29 alin. 3 din Convenție, acesta a hotărât că vor fi examinate în același timp atât admisibilitatea, cât și fondul cauzei.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise în ceea ce privește fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).

La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secțiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită Secției a III-a astfel remaniate (art. 52 alin. 1). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei

Reclamantul s-a născut în anul 1939 și locuiește în București.

În anul 1950, în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950 , statul român și-a apropriat bunul imobil, compus dintr-o construcție și terenul aferent, situat în București, strada Donici nr. 11 bis, care aparținea părinților reclamantului. 1. Acțiunea în revendicare

În 1997, reclamantul, arătând că, în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, bunurile aparținând anumitor categorii sociale erau exceptate de la naționalizare și că părinții săi făceau parte din aceste categorii, a introdus în fața Judecătoriei Sectorului 2 București o acțiune în revendicare imobiliară împotriva Consiliului Municipiului București.

Printr-o decizie definitivă din data de 22 decembrie 1997, instanța a admis acțiunea, cu motivarea că statul intrase în posesia imobilului fără titlu valabil și, în consecință, a obligat pârâtul să-i restituie imobilul și terenul aferent.

Printr-o decizie din data de 25 mai 1998, primarul municipiului București a dispus restituirea bunului imobil. Printr-un proces-verbal din data de 23 iunie 1998, reclamantul a fost pus în posesia imobilului și a terenului aferent, cu excepția a 4 apartamente, care fuseseră anterior vândute chiriașilor.

Prin acțiuni în revendicare împotriva terților dobânditori, reclamantul a obținut restituirea a 3 din cele 4 apartamente. În aceste 3 cazuri, instanțele interne, luând în considerare Hotărârea definitivă din 23 decembrie 1997, au considerat că imobilul, în totalitatea sa, fusese naționalizat fără titlu valabil, cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. 2. Acțiunea în revendicarea apartamentului nr. 1

Printr-un contract încheiat în data de 29 octombrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995 , Primăria Municipiului București și întreprinderea care administra bunurile imobile ale statului au vândut chiriașilor C.I. și C.F. apartamentul nr. 1, compus din 3 camere și situat în imobilul litigios.

Printr-o acțiune în revendicare introdusă la data de 2 iulie 1998 împotriva terților dobânditori, reclamantul a solicitat restituirea acestui apartament, arătând că, naționalizarea și titlul de proprietate al statului fiind anulate, acest apartament nu putea fi vândut în mod legal.

Prin Sentința din 14 ianuarie 2000, confirmată în apelul introdus de către partea pârâtă, Judecătoria Sectorului 2 București a admis acțiunea, a obligat terții la restituirea apartamentului către reclamant și a obligat Primăria Municipiului București să restituie terților prețul pe care ea îl încasase pentru acest apartament.

Terții dobânditori au declarat recurs împotriva acestei hotărâri. Ei au susținut că naționalizarea fusese legală, că vânzarea apartamentului respectase dispozițiile Legii nr. 112/1995 și că Sentința din 22 decembrie 1997 nu le era opozabilă, deoarece ei nu fuseseră părți în acea procedură.

Prin Decizia din 2 martie 2001, Curtea de Apel București a admis recursul și a statuat că imobilul fusese naționalizat cu titlu valabil și că respectivul contract de vânzare era conform Legii nr. 112/1995. Instanța a casat hotărârea primei instanțe și, pe fond, a respins acțiunea reclamantului. 3. Acțiunea în anulare parțială a vânzării apartamentului nr. 1

Printr-o acțiune introdusă la 18 iunie 2001, reclamantul a solicitat anularea parțială a contractului de vânzare a apartamentului nr. 1. El a susținut că, prin contractul în cauză, 3 dependințe ale acestui apartament, care se aflau în coproprietate comună și forțată cu celelalte apartamente din imobil, fuseseră vândute lui C.I. și C.F.

Prin Sentința din 29 aprilie 2002, confirmată în apelul introdus de părțile pârâte, Judecătoria Sectorului 2 București a admis acțiunea și a anulat partea din contract care privea dependințele amintite.

Prin Decizia definitivă din 15 aprilie 2003, Curtea de Apel București a respins recursul chiriașilor C.F. și C.I și a confirmat anularea parțială a contractului de vânzare. II. Dreptul și practica interne pertinente

Dispozițiile legale și jurisprudența internă pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, paragrafele 31-44), Străin și alții împotriva României (nr. 57.001/00, paragrafele 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) și Porțeanu împotriva României (nr. 4.596/03, paragrafele 23-25, 16 februarie 2006). ÎN DREPT I. Asupra admisibilității A. Asupra capătului de cerere întemeiat pe art. 6 paragraful 1 din Convenție

Reclamantul se plânge de lipsa de imparțialitate a instanțelor interne, deoarece acestea ar fi favorizat chiriașii care ocupau bunul litigios în timpul derulării procedurii, interpretând într-o manieră eronată dispozițiile Legii nr. 112/1995 .

Curtea amintește că judecătorii nu trebuie să manifeste preferințe sau prejudecăți personale și că, în același timp, o instanță de judecată trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă (Pullar împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 10 iunie 1996, Culegere de hotărâri și decizii, 1996-III, paragraful 30).

În speță, Curtea nu identifică niciun element subiectiv sau obiectiv de natură să trezească vreo îndoială asupra imparțialității judecătorilor. În orice caz, faptul că judecătorii naționali interpretează o lege într-un anumit mod nu ar putea fi considerat drept o ingerință în dreptul reclamanților de acces la un tribunal "imparțial" în sensul art. 6 alin. 1.

Rezultă că această parte a cererii este vădit neîntemeiată și, în aplicarea art. 35 alin. 3 și 4 din Convenție, trebuie respinsă. B. Asupra celorlalte capete de cerere

În ceea ce privește restul cererii, Curtea constată că acesta nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenție. Ea observă, de altfel, că nu există niciun motiv de inadmisibilitate și, deci, îl declară admisibil. II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Primul Protocol adițional

Reclamantul pretinde că vânzarea apartamentului nr. 1 către chiriași, validată prin Decizia Curții de Apel București din data de 31 mai 2000, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor."

Guvernul consideră că reclamantul nu dispune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă înaintea vânzării bunului către terți. El invocă în acest sens cauzele Malhous împotriva Republicii Cehe (Decizia nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) și Constandache împotriva României (Decizia nr. 46.312/99, 11 iunie 2002). Guvernul arată că imobilul în chestiune fusese naționalizat în conformitate cu Decretul nr. 92/1950 , astfel încât el nu se afla în patrimoniul reclamantului la momentul introducerii acțiunii sale în revendicare imobiliară în fața Judecătoriei Sectorului 2 București. În plus, la momentul introducerii acțiunii în revendicare împotriva statului, statul însuși nu mai era proprietarul apartamentului nr. 1, deoarece îl vânduse la data de 29 octombrie 1996 chiriașilor C.F. și C.I. În ceea ce privește Hotărârea definitivă din data de 22 decembrie 1997, care a constatat dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta nu era opozabilă cumpărătorilor C.F. și C.I. În consecință, reclamantul avea cel mult o "speranță", iar nu un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În sfârșit, Guvernul estimează că reclamantul poate obține o despăgubire în baza Legii nr. 10/2001 și cere Curții să ia în considerare reforma instituită prin Legea nr. 247/2005, care are drept obiectiv accelerarea procedurii de restituire, iar în cazurile în care o asemenea restituire se dovedește imposibilă, să ofere o despăgubire constând într-o participație, în calitate de acționar, la un organism de plasament de valori mobiliare, "Proprietatea", organizat sub forma unei societăți pe acțiuni. În principiu, persoanele care au vocația să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni din momentul în care societatea va fi cotată la bursă.

Reclamantul contestă această susținere. În opinia sa, instanțele interne au recunoscut dreptul său de proprietate și, în același timp, pe cel al terților dobânditori asupra aceluiași bun, situație care face imposibilă exercitarea drepturilor sale în calitate de proprietar al bunului. Reclamantul subliniază că imposibilitatea de a se bucura de bunul său reprezintă o atingere adusă principiului securității raporturilor juridice.

Curtea amintește că, în Cauza Străin și alții împotriva României precitată (paragrafele 39 și 59), ea a considerat că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună-credință, chiar când aceasta a fost anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altei persoane, combinată cu absența totală a despăgubirilor, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În plus, în Cauza Păduraru împotriva României precitată (paragraful 112) Curtea a constatat că statul nu își îndeplinise obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent în fața unei chestiuni de interes general ca restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza unor decrete de naționalizare. Ea a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată se repercutase asupra reclamantului, care se văzuse în imposibilitatea de a recupera în totalitate bunul său, deși dispunea de o hotărâre definitivă care condamna statul să i-l restituie.

În speță, Curtea nu identifică vreun motiv pentru a se îndepărta de jurisprudența amintită, situația de fapt fiind asemănătoare. Ca și în Cauza Păduraru împotriva României amintită, în cauza de față terții au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui bun să fie confirmat definitiv. Și, precum în Cauza Străin și alții împotriva României precitată, reclamantul din speță a fost recunoscut proprietar legitim, instanțele considerând incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naționalizării (paragrafele 10 și 11 de mai sus).

În plus, eforturile întreprinse de către reclamant pentru a intra în posesia apartamentului nr. 1 au fost, până în ziua de astăzi, fără efect. Asupra acestui aspect, Curtea observă că, deși Hotărârea definitivă din data de 22 decembrie 1997 a stabilit ilegalitatea naționalizării și a obligat autoritățile administrative să restituie imobilul reclamantului, Curtea de Apel București a respins acțiunea în revendicarea apartamentului nr. 1, estimând, cu încălcarea hotărârii definitive amintite, că naționalizarea a fost legală, privând astfel reclamantul de orice posibilitate de a intra în posesia acestui apartament. Or, trebuie observat că reclamantul nu a fost despăgubit nici până astăzi pentru această privare de proprietate.

Curtea observă că vânzarea apartamentului nr. 1 în baza Legii nr. 112/1995 împiedică reclamantul să se bucure de dreptul său de proprietate, în ciuda existenței Hotărârii definitive din data de 22 decembrie 1997, care condamnase statul să-i restituie imobilul. În plus, nicio despăgubire nu i-a fost oferită pentru această privare de proprietate.

Curtea observă că la 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001 . Această nouă lege acordă un drept la despăgubire, într-un cuantum egal cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit persoanelor aflate în aceeași situație precum reclamantul. Curtea observă că legea amintită propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obține restituirea bunului lor în natură, să li se ofere o despăgubire sub forma unei participații în calitate de acționari la un organism de plasament al valorilor mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele având vocația să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare, care vor fi transformate în acțiuni, odată ce societatea va fi cotată la bursă.

Curtea observă că, la data de 29 decembrie 2005, societatea pe acțiuni "Proprietatea" a fost înscrisă în Registrul Comerțului al Municipiului București. Pentru ca acțiunile emise de către această societate pe acțiuni să poată face obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie urmată procedura de aprobare de către Comisia Națională a Valorilor Mobiliare (CNVM). Conform calendarului previzional al Fondului "Proprietatea", operația de conversie a titlurilor în acțiuni trebuia să intervină în martie 2006, iar cotarea efectivă la bursă în decembrie 2006.

În speță, presupunând că Legea nr. 10/2001 ar fi aplicabilă reclamantului și că încălcarea dreptului său la proprietate ar putea face obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că Fondul "Proprietatea" nu funcționează actualmente într-o manieră susceptibilă să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri. Astfel, Curtea consideră că imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate de către reclamant asupra apartamentului nr. 1 din imobilul aflat în strada Donici nr. 11 bis l-a făcut pe acesta să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului său, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În consecință, a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. III. Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenție

Reclamantul susține că nu a dispus de un recurs efectiv împotriva încălcării dreptului său de proprietate, ceea a condus la încălcarea art. 13 din Convenție, care prevede următoarele: "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."

Curtea consideră, ținând cont de concluziile sale, care figurează la paragraful 34 de mai sus, că nu este cazul să se pronunțe pe fondul acestui capăt de cerere (a se vedea, mutatis mutandis și între alte cauze, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, paragraful 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, paragraful 23, și Biserica catolică din Caneea împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, paragraful 50). IV. În privința aplicării art. 41 din Convenție

Art. 41 din Convenție prevede: "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă." A. Prejudiciu

Reclamantul solicită restituirea apartamentului nr. 1, vândut către chiriași, sau plata sumei de 60.213 euro, reprezentând valoarea sa. El prezintă un raport de expertiză în acest sens. Reclamantul solicită, de asemenea, diferența între scăderea valorii ansamblului imobilului ca urmare a vânzării apartamentului nr. 1, diferență pe care o estimează la 78.558 de euro, precum și 8.645 de euro, reprezentând lipsa de folosință a apartamentului nr. 1. În sfârșit, el solicită 26.000 de euro cu titlu de daune morale pentru "traumatismele psihice" suportate timp de mai mult de 8 ani.

Guvernul estimează că valoarea de piață a apartamentului nr. 1 este de 38.013 euro și prezintă punctul de vedere al unui expert imobiliar în acest sens. În ceea ce privește suma reprezentând scăderea valorii imobilului, Guvernul consideră că nu este cazul să se ofere o asemenea despăgubire și că reclamantul ar fi trebuit să se adreseze în acest sens instanțelor naționale. În ceea ce privește chiriile nepercepute, Guvernul consideră că nu este cazul să se ofere o asemenea despăgubire și invocă Hotărârea Sofletea împotriva României (nr. 48.179/99, paragraful 42, 25 noiembrie 2003). În privința eventualului prejudiciu moral suferit de către reclamant, Guvernul consideră că nu poate fi reținută nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a Convenției și prejudiciul moral invocat.

Curtea amintește că o hotărâre constatând o încălcare a Convenției implică pentru statul pârât obligația juridică, în sensul Convenției, să pună capăt încălcării și să înlăture consecințele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite ștergerea decât în mod imperfect a consecințelor acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferă Curții puterea de a oferi o reparație părții vătămate prin actul sau omisiunea în legătură cu care a fost constatată o încălcare a Convenției.

Printre elementele luate în considerare de către Curte atunci când hotărăște în această privință se află prejudiciul material, adică pierderile suferite efectiv ca o consecință directă a pretinsei încălcări, precum și prejudiciul moral, adică repararea de către stat a stării de angoasă, a disconfortului și a incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum și alte daune nonmateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, paragraful 25, 10 noiembrie 2004).

În plus, atunci când diversele elemente constituind prejudiciul nu pot fi stabilite exact sau când distincția între daunele materiale și cele morale se dovedește dificilă, Curtea le poate determina în mod global (Comingersoll împotriva Portugaliei [MC], nr. 35.382/97, paragraful 29, CEDO 2000-IV).

În circumstanțele cauzei, Curtea consideră că restituirea apartamentului nr. 1 situat în strada Donici nr. 11 bis, astfel cum a fost dispusă prin Hotărârea definitivă din data de 22 decembrie 1997 de către Judecătoria Sectorului 2 București, l-ar pune pe reclamant, în măsura posibilului, într-o situație similară cu cea în care s-ar fi aflat dacă exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În cazul în care statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire într-o perioadă de 3 luni începând cu data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște că el va trebui să plătească reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului.

Sub acest aspect, Curtea ia act cu interes de faptul că Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate, cu titlu sau fără titlu, intrată în vigoare în data de 19 iulie 2005, aplică principiile stabilite în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală în privința despăgubirilor datorate în cazuri de acte ilicite și confirmate chiar de către prezenta Curte în jurisprudența sa privind privările de proprietate ilegale sau de facto [Papamichalopoulos împotriva Greciei (satisfacție echitabilă), Hotărârea din data de 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, paragrafele 36-39, Zubani împotriva Italiei, Hotărârea din data de 7 august 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV, p. 1.078, paragraful 49, și Brumărescu împotriva României (satisfacție echitabilă) precitată, paragrafele 22 și 23].

Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naționalizările realizate de către regimul comunist și prevede obligația de restituire în natură a unui bun ieșit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei asemenea privări. În cazul imposibilității de restituire, ca urmare a, de exemplu, vânzării bunului către un terț de bună-credință, legea acordă o despăgubire într-un cuantum egal cu valoarea de piață a bunului la momentul stabilirii plății (titlul I secțiunea I art. 1, 16 și 43 din lege).

În speță, fiind vorba de determinarea cuantumului acestei sume, Curtea observă că atât reclamantul, cât și Guvernul au depus rapoarte de expertiză care permit determinarea valorii apartamentului. Ea remarcă diferența semnificativă care separă metodele de calcul folosite în acest scop de către experții desemnați de părțile în litigiu. Ținând cont de informațiile de care dispune privind piața imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piață actuală a apartamentului în chestiune la 50.000 de euro.

În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantului la respectarea bunului său, pentru care suma de 3.000 de euro reprezintă o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.

În privința sumelor pretinse cu titlu de chirii neprimite și de scădere a valorii imobilului ca urmare a vânzării apartamentului nr. 1, Curtea nu ar putea specula asupra posibilității și randamentului unei închirieri a apartamentului în chestiune sau asupra scăderii de valoare a imobilului (Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005). B. Cheltuieli de judecată

Reclamantul solicită, de asemenea, 1.500 de euro cu titlu de cheltuieli de judecată realizate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții. El a depus la dosar mai multe facturi, într-un cuantum total de 870 de euro, pentru onorariile de avocat plătite între 1998 și 2005. El apreciază onorariul expertului imobiliar și taxele judiciare plătite la 500 de euro.

Guvernul nu se opune ca o sumă corespunzând cheltuielilor de judecată legate de procedura judiciară internă să fie acordată reclamantului, cu condiția ca aceasta să nu fie excesivă.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate primi rambursarea cheltuielilor de judecată realizate decât în măsura în care au fost stabilite ca fiind reale, necesare și într-un cuantum rezonabil. În speță, Curtea reține că reclamantul a prezentat mai multe chitanțe privind onorariul avocatului, chitanțe al căror cuantum total se ridică la 870 de euro. În ceea ce privește celelalte cheltuieli, ele nu sunt susținute decât parțial, reclamantul neprezentând în mod detaliat toate sumele cheltuite drept taxe judiciare și onorarii ale expertului. Curtea va stabili deci în mod echitabil o sumă în această privință.

Ținând cont de elementele aflate la dispoziția sa și de criteriile amintite, Curtea estimează drept rezonabilă suma de 1.300 de euro cu titlu de cheltuieli de judecată în fața instanțelor interne și a Curții și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră adecvat să fixeze nivelul dobânzilor moratorii la cel al dobânzii împrumutului marginal practicat de Banca Centrală Europeană, majorat cu 3 puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA 1. declară cererea admisibilă în privința capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru rest; 2. hotărăște că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. hotărăște că nu este cazul să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenție; 4. hotărăște: a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul nr. 1 din imobilul aflat în municipiul București, strada Donici nr. 11 bis, în termen de 3 luni începând de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 alin. 2 din Convenție; b) că, în lipsa unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în același termen de 3 luni, 50.000 de euro (cincizeci de mii de euro) cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; 5. hotărăște că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în același termen de 3 luni, 3.000 de euro (trei mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral; 6. hotărăște că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în același termen de 3 luni, 1.300 de euro (o mie trei sute de euro), cu titlu de cheltuieli de judecată; 7. hotărăște că sumele menționate vor fi convertite în moneda statului pârât, conform ratei de schimb aplicabile la data efectuării plății; 8. hotărăște că, începând de la expirarea termenului de mai sus și până la plata efectivă, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii la împrumutul marginal practicată de Banca Centrală Europeană în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; 9. respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 12 octombrie 2006, conform art. 77 alin. 2 și 3 din Regulament. John Hedigan, Vincent Berger, președinte grefier