ÎCCJ, decizie (scj.ro #86284)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86284) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Traducere din limba franceză*
CURTEA EUROPEANĂ
PENTRU DREPTURILE OMULUI
Secțiunea a treia
CAUZA BARBU contra ROMÂNIA
Cererea nr. 70639/01
DECIZIE
Strasbourg
12 octombrie 2006
Această decizie va deveni definitivă în
condițiile precise ale articolului 44 § 2 al Convenției. Poate să suporte
modificările de formă.
În cauza Barbu contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția
a treia), în ședința din 12 octombrie 2006 în componența:
J. Hedigan,
președinte,
C. Bârsan,
V. Zagrebelsky,
Doamna A. Gyulumyan,
E. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Doamna I. Ziemele,
judecători,
și V. Berger, grefier
de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu la
data de 21 septembrie 2006, a pronunțat următoarea hotărâre, adoptată la
aceeași dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află
cererea nr. 70639/01, introdusă împotriva României și în care un cetățean
al acestui stat, doamna Eugenia Barbu („reclamanta”) a sesizat Curtea la
data de 21 noiembrie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenție pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).
Guvernul român („Guvernul”) a
fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Roxana Rizoiu, apoi de
doamna Beatrice Rămășcanu, din partea Ministerului de Afaceri externe.
Reclamanta a invocat că
vânzarea apartamentului nr. 12 din imobilul său unor terțe persoane, care
nu a oferit nici un fel de despăgubire și a fost validată prin hotărâri
definitive ale tribunalelor naționale a ignorat astfel articolul 1 din
Protocolul nr. 1 din Convenție.
La 9 iunie 2004, președintele
secției a doua a decis să comunice cererea Guvernului.Prevalându-se de
dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, el a decis că
admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp.
Atât reclamanta cât și Guvernul
au depus observații în scris despre fondul cauzei (articolul 59 § 1 din
Regulament).
La 1 noiembrie 2004, Curtea a
modificat compoziția secțiilor (articolul 25 § 1 din Regulament). Prezenta
cerere a fost repartizată secției a treia astfel reorganizată (articolul
52 § 1). În cadrul acesteia, secția însărcinată cu examinarea cauzei
(articolul 27 § 1 din Convenție) a fost alcătuită conform articolului 26 §
1 din Regulament.
ÎN FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI
Reclamanta s-a născut în 1931 și locuiește
în București.
Pe 20 aprilie 1950, pe temeiul decretului
de naționalizare nr. 92/1950, statul a luat în posesie mai multe imobile care
aparțineau P.N., inclusiv apartamentul nr. 12 din imobilul situat în București,
Bulevardul Cotroceni, nr.18, care fusese cumpărat de reclamantă la data de 31
ianuarie 1950.
Acțiunea de revendicare
În anul 1997, reclamanta, estimând că
naționalizarea apartamentului în discuție pe numele P.N. era ilegală, sesizează
judecătoria din București asupra unei acțiuni de revendicare imobiliară contra
consiliului general din București și primăriei sectorului 6 din București.
Printr-o hotărâre definitivă la data de 3
decembrie 1997, tribunalul a dat curs cererii pe motivul că, la data când a
avut loc naționalizarea, apartamentul nr. 12 nu mai aparținea P.N. și în
consecință, a ordonat părților reclamante să restituie apartamentul litigios.
Acțiune în anulare a contractului de
vânzare al apartamentului
.
Printr-un contract încheiat la data de 6
august 1997, încheiat în baza legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului
București a vândut locatarilor, soțiilor S., apartamentul în discuție, alcătuit
din 3 camere.
Printr-o hotărâre introdusă în anul 1999
contra terților cumpărători și Consiliului General din București, reclamanta a
cerut judecătoriei din București să constate nulitatea contractului de vânzare
al apartamentului, pe motivul că a fost încheiat fraudulos în baza legii,
pentru că acțiunea de revendicare nu era încă soluționată definitiv. Reclamanta
a invocat, de asemenea, articolul 966 din Codul Civil, care prevede că
obligația contractată pe temeiul unei cauze false sau ilicite nu ar ști să
producă efect.
Printr-o hotărâre din data de 2 martie
1999, judecătoria a acceptat argumentele reclamantei și, în consecință, a dat
curs acțiunii, a anulat contractul de vânzare și a ordonat expulzarea părților
terțe. Părțile terțe și Consiliul General din București fac apel la acestă
hotărâre și apreciază că vânzarea respectase dispozițiile legii nr. 112/1995 și
că nu erau la curent cu existența unei cereri de revendicare.
Considerând că acest contract era conform
dispozițiilor legii nr. 112/1995 și că părțile erau de bună credință,
tribunalul de sector, printr-o hotărâre la data de 1 noiembrie 1999, a dat curs
apelului și a repins cererea reclamantei.
În ceea ce privește recursul, această
decizie a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă la data de 26 iunie 2000
la Curtea de Apel din București.
Cerere în restituire în aplicarea
legii nr. 10/2001
La data de 25 iulie 2001, reclamanta a
depus o cerere de restituire a apartamentului nr. 12. Cererea sa a rămas fără
urmare.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
Dispozițiile legale și jurisprudența
internă pertinente sunt descrise în deciziile
Brumărescu c. România
([GC],
nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, p. 250-256, §§ 31-44),
Străin și alții c.
România
(nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005),
Păduraru c. România
(nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) și
Porteanu c. România
(nr.
4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT
I. DESPRE ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 1
DIN PROTOCOLUL NR. 1
Reclamanta invocă faptul că vânzarea
apartamentului nr. 12 din imobilul situat în București, bulevardul Cotroceni, nr.
18, locatarilor, validată prin hotărârea Curții de Apel din București la data
de 26 iunie 2000, a ignorat articolul 1 din Protocolul nr. 1, astfel redactat:
« Orice persoană fizică sau morală are dreptul
la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate să fie privat de proprietatea sa
decât în cauza folosirii publice și în condițiile prevăzute de lege și
principiile gererale de drept internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere la
dreptul pe care îl au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform cu interesul general,
sau pentru a asigura plata impozitelor, a altor contribuții sau a amenzilor.»
Despre admisibilitate
Curtea constată că această cerere nu este
în mod evident nefondată, așa cum este stipulat în articolul 35 § 3 din
Convenție. Pe de altă parte, Curtea observă că cererea nu întâmpină nici un
alt motiv de inadmisibilitate și o declară admisibilă.
Despre fond
Guvernul consideră că acțiunea în anulare
a contractului de vânzare nu are nici un efect asupra dreptului de proprietate
al reclamantei, pentru că nici titlul de proprietate, nici șansele de a intra
în posesia bunului nu au fost afectate. După părerea Guvernului, constatarea bunei
credințe a cumpărătorilor nu echivalează nici cu negarea titlului de
proprietate al reclamantei nici cu confirmarea titlului de cumpărător. Astfel,
procedura litigioasă nu a adus atingere dreptului de proprietate al
reclamantei. Buna credință a cumpărătorilor precum și validitatea titlului lor
de proprietate au fost recunoscute definitiv de tribunalele interne. Chiar dacă
decizia litigioasă constituie o ingerință în dreptul de proprietate al
reclamantei, aceasta a fost prevăzută de lege și urmărea un scop legitim. Mai
mult, tribunalele interne, au respectat dispozițiile dreptului intern, mai ales
legea nr. 10/2001. În cunoștință de cauză, reclamanta putea să obțină o
despăgubire în baza legii nr. 10/2001, dar cererea sa nu era în stare de
judecată, mai multe documente atestând dreptul său de proprietate și care nu au
fost puse la dosar.
În concluzie, Guvernul a cerut Curții să
ia în considerare reforma realizată de legea nr. 247/2005 care are ca obiectiv
grăbirea procedurii de restituire și în cazurile în care o astfel de restituire
se dovedește a fi imposibilă, să acorde o despăgubire consistând în
participarea în calitate de acționari la o organizație de desfacere a valorilor
mobiliare «Proprietatea», organizată sub forma unei societăți pe acțiuni.
Reclamanta contestă acestă teză. După
părerea acesteia, tribunalele interne i-au recunoscut dreptul de proprietate și,
de asemenea, pe cel al cumpărătorilor terți al aceluiași bun, situație care
face imposibilă exercitarea bunurilor sale în calitate de proprietar al
bunului. Reclamanta subliniază faptul că imposibilitatea de a beneficia de
bunul său reprezintă o atingere la principiul securității rapoartelor juridice.
Curtea reamintește că, în cauza
Străin,
sus-citată (§§ 39 și 59) a considerat că vânzarea de către stat al unui bun al
altuia unor terțe persoane de bună credință, chiar dacă a avut loc înaintea
confirmării în justiție într-un mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia
combinată cu absența totală de despăgubire, constituea o privațiune contrară
articolului 1 din Protocolul nr. 1 sus-citat.
În plus, în cauza
Păduraru
mai sus
citată (§ 112) Curtea a constatat că statul nu și-a respectat îndatorirea
pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență față de problema de interes
general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în
posesia sa pe baza decretelor de naționalizare. Ea a considerat, de asemenea,
că incertitudinea generală astfel creată s-a răsfrâns asupra reclamantei, care
s-a văzut în imposibilitatea de a-și recupera totalitatea bunurilor în timp ce
dispunea de o hotărâre definitivă, condamnând statul să i le restituie.
În speță, Curtea nu observă nici un motiv
de a se abate de la jurisprudența mai sus-citată, situația de fapt fiind
simțitor aceeași. Întocmai ca și cauza
Păduraru
mai sus-citată, în
prezenta cauză, părțile terțe au devenit proprietare înainte ca dreptul de
proprietate al reclamantei al acestui bun să constituie obiectul unei
confirmări definitive. Și ca în cauza
Străin
mai sus-citată, reclamanta
a fost recunoscută ca proprietara legitimă, tribunalele judecând incontestabil
titlul său de proprietate, luând în considerare caracterul abuziv al
naționalizării (paragraful 10 de mai sus).
Curtea observă că vânzarea bunului
reclamantei, în baza legii nr. 112/1995, o împiedică să se bucure de dreptul
său de proprietate în pofida existenței unei hotărâri definitive care
condamnase statul să-i restituie apartamentul. În plus, nu i s-a acordat pentru
această privațiune nicio despăgubire. Într-adevăr, chiar dacă reclamanta a
depus o cerere de despăgubire în baza legii nr. 10/2001, reclamanta nu a primit
până acum niciun răspuns.
Curtea notează că, la data de 22 iulie
2005, a fost adoptată legea nr. 247/2005, modificând legea nr. 10/2001. Această
lege nouă acordă un drept la despăgubire, la nivelul valorii de piață a bunului
care nu poate fi restituit, persoanele aflându-se în aceeași situație ca
reclamanta. Curtea observă că legea mai sus-citată propune pentru persoanele
care nu au posibilitatea să obțină restituirea bunului lor în natură, să le
aloce o despăgubire sub forma unei participări în calitate de acționari, la o
organizație de desfacere a valorilor mobiliare (« Proprietatea »). În
principiu, persoanele îndreptățite să primească o despăgubire pe această cale vor
primi titluri de valuare care vor fi transformate în acțiuni, o dată cu
societatea cotată la Bursă.
Curtea notează că, la data de 29 decembrie
2005, societatea anonimă « Proprietatea » a fost înscrisă la Registrul
Comerțului din București. Pentru ca acțiunile emise de această societate
anonimă să poată să facă obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie
urmată procedura de aprobare de către Consiliul Național a valorilor mobiliare
(« CNVM »). După calendarul previzional al organizației « Proprietatea »,
operația de conversiune a titlurilor în acțiuni trebuia să intervină în luna
martie 2006 și intrarea efectivă la bursă în luna decembrie 2006.
În speță, presupunând că cererea de
restituire formulată de reclamantă în baza legii nr. 10/2001 este admisibilă și
poate să facă obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că « Proprietatea » nu
funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a obține acordarea efectivă
a unei despăgubiri. Din acel moment, Curtea consideră că decăderea din
dreptul
de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 12 din imobilul situat
pe bulevardul Cotroceni, nr. 18 vândut locatarilor, combinat cu absența totală
a despăgubirii, a făcut-o să suporte o povară disproporționată și excesivă,
incompatibilă cu dreptul de respectare al bunului său garantat de articolul 1
din Protocolul nr. 1.
În consecință, a existat o încălcare a
articolului 1 din Protocolul nr. 1
II. DESPRE APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN
CONVENȚIE
În termenii articolului 41 din Convenție,
« dacă Curtea declară că a existat o
încălcare a Convenției sau a Protocolului său și dacă dreptul intern a Părților
contractante nu permite să șteargă consecințele acestei încălcări doar într-un
mod imperfect, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul o satisfacție
echitabilă. »
A. Daune
Reclamanta cere restituirea apartamentului
vândut locatarilor sau acordarea sumei de 80 000 de euro, reprezentând valuarea
sa. Aceasta nu a dat niciun raport de expertiză în acest sens. Reclamanta mai
cere o sumă de 80 000 de euro cu titlul de daune morale pentru « traumatismele
psihice » suferite timp de mai mult de opt ani.
Guvernul contestă valuarea de piață
indicată dar nu furnizează nicio altă indicație în acest sens. Cât despre
eventualul prejudiciu moral suferit de rclamantă, Guvernul consideră că nicio
legătură de cauzalitate nu poate fi reținută între încălcarea pretinsă a
Convenției și dauna morală invocată.
Curtea amintește că o hotărâre constatând
o încălcare, aduce statului reclamat obligația juridică, în baza Convenției, să
pună capăt încălcării și să șteargă consecințele. Dacă dreptul intern nu
permite să se șteargă consecințele acestei încălcări doar într-un mod imperfect,
articolul 41 din Convenție conferă Curții puterea să acorde o reparație părții
lezate prin actul sau omiterea în legătură cu care a fost constatată o
încălcare a Convenției.
Printre elementele luate în considerare de
Curte, în caz că aceasta judecă în materie, se află dauna materială, adică
pierderile efectiv suportate în consecință directă a încălcării invocate și
dauna morală, adică repararea stării de îngrijorare, de neplăceri și de
incertitudini rezultate din această încălcare, cât și alte daune nemateriale ( a
se vedea, printre altele,
Ernestina Zullo c. Italiei
, nr. 64897/01, §
25, 10 noiembrie 2004).
În plus, acolo unde diferitele elemente
care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact, sau acolo unde
distincția dintre dauna materială și dauna morală se arată dificilă, Curtea
poate fi determinată să le examineze global (
Comingersoll c. Portugalia
[GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
În speță, Curtea estimează că restituirea
apartamentului nr. 12 din imobilul situat în București, bulevardul Cotroceni, nr.
18, vândut locatarilor, asfel ordonată de hotărârea definitivă pronunțată la
data de 3 decembrie 1997 de judecătoria din București, punea reclamanta, atât
cât era posibil, într-o situație echivalentă celei în care se afla, dacă
cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu au fost necunoscute. În lipsa
faptului că statul reclamat nu a efectuat o restituire asemănătoare pe un
termen de trei luni începând din ziua în care prezenta decizie devenea
definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească părții interesate pentru
dauna materială, o sumă care corespunde valorii actuale a apartamentului.
În speță, urmărind să determine totalul
sumei, Curtea notează că nici reclamanta, nici Guvernul nu au prezentat raportul
de expertiză permițând să determine valoarea apartamentului. Ținând cont de
dispozițiile de care dispune aceasta asupra prețului pe piața imobiliară
locală, Curtea estimează valoarea de piață actuală a apartamentului nr. 12 la
suma de
80 000 euro.
Mai mult, Curtea consideră că evenimentele
în cauză au provocat atingeri grave dreptului reclamantei în respectarea
bunului său, pentru care suma de 3 000 de euro reprezintă o reparație
echitabilă a prejudiciului moral suportat.
B.Costuri și cheltuieli
Reclamanta nu cere rambursarea
cheltuielilor suportate.
Conform jurisprudenței Curții, un
reclamant nu obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în
care el a cerut rambursarea. Din acest moment, în speță, Curtea nu acordă
reclamantei nicio sumă din acest motiv.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră corespunzător ca rata
intereselor moratorii să se bazeze pe rata dobânzii pentru facilitatea de
credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga
trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
declară
cererea admisibilă;
hotărăște
că a existat o încălcare a
articolului 1 din Protocolul nr. 1;
hotărăște:
a) statul reclamat
trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 12 din imobilul situat în
București pe bulevardul Cotroceni, nr. 18, în trei luni începând din ziua în
care decizia va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție;
b) în lipsa unei
astfel de restituiri, statul reclamat trebuie să plătească de comun acord cu
reclamanta, în termen de trei luni, 80 000 de euro (opt zeci de mii de euro) cu
titulul de dauna materială, plus orice sumă care ar putea fi cu titlul de
impozit;
hotărăște
ca statul reclamat trebuie să
plătească reclamatei, în termen de trei luni, 3 000 de euro (trei mii de euro)
cu titlul de daună morală;
hotărăște
că sumele în discuție vor fi
transformate în lei, conform ratei de schimb aplicabile la momentul
plății;
hotărăște
că, începând cu data expirării
termenului menționat până la momentul efectuării plății, aceste sume vor
fi majorate cu o dobândă simplă de întârziere egală cu cea pentru
facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană
valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare cu trei
puncte procentuale;
respinge
cererea de acordare a unei
satisfacții echitabile pentru rest.
Redactată în limba
franceză, apoi comunicată în scris la data de 12 octombrie 2006, în aplicarea art.
77 §§ 2 și 3 din Regulament Curții.
*
Traducere efectuată de Mădălina Marin, Biroul de
Relații internaționale, Înalta Curte de Casație și Justiție.