ÎCCJ, decizie (scj.ro #86284)

Traducere din limba franceză*

CURTEA EUROPEANĂ

PENTRU DREPTURILE OMULUI

Secțiunea a treia CAUZA BARBU contra ROMÂNIA Cererea nr. 70639/01 DECIZIE Strasbourg 12 octombrie 2006 Această decizie va deveni definitivă în condițiile precise ale articolului 44 § 2 al Convenției. Poate să suporte modificările de formă.

În cauza Barbu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), în ședința din 12 octombrie 2006 în componența: J. Hedigan, președinte, C. Bârsan, V. Zagrebelsky, Doamna A. Gyulumyan, E. Myjer, David Thór Björgvinsson, Doamna I. Ziemele, judecători, și V. Berger, grefier de secție, După ce a deliberat în camera de consiliu la data de 21 septembrie 2006, a pronunțat următoarea hotărâre, adoptată la aceeași dată: PROCEDURA La originea cauzei se află cererea nr. 70639/01, introdusă împotriva României și în care un cetățean al acestui stat, doamna Eugenia Barbu („reclamanta”) a sesizat Curtea la data de 21 noiembrie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Roxana Rizoiu, apoi de doamna Beatrice Rămășcanu, din partea Ministerului de Afaceri externe. Reclamanta a invocat că vânzarea apartamentului nr. 12 din imobilul său unor terțe persoane, care nu a oferit nici un fel de despăgubire și a fost validată prin hotărâri definitive ale tribunalelor naționale a ignorat astfel articolul 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție. La 9 iunie 2004, președintele secției a doua a decis să comunice cererea Guvernului.Prevalându-se de dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, el a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp. Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații în scris despre fondul cauzei (articolul 59 § 1 din Regulament).

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiilor (articolul 25 § 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost repartizată secției a treia astfel reorganizată (articolul 52 § 1). În cadrul acesteia, secția însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost alcătuită conform articolului 26 § 1 din Regulament. ÎN FAPT I.

CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI

7. Reclamanta s-a născut în 1931 și locuiește în București. 8. Pe 20 aprilie 1950, pe temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950, statul a luat în posesie mai multe imobile care aparțineau P.N., inclusiv apartamentul nr. 12 din imobilul situat în București, Bulevardul Cotroceni, nr.18, care fusese cumpărat de reclamantă la data de 31 ianuarie 1950. 1. Acțiunea de revendicare 9. În anul 1997, reclamanta, estimând că naționalizarea apartamentului în discuție pe numele P.N. era ilegală, sesizează judecătoria din București asupra unei acțiuni de revendicare imobiliară contra consiliului general din București și primăriei sectorului 6 din București. 10. Printr-o hotărâre definitivă la data de 3 decembrie 1997, tribunalul a dat curs cererii pe motivul că, la data când a avut loc naționalizarea, apartamentul nr. 12 nu mai aparținea P.N.

și în consecință, a ordonat părților reclamante să restituie apartamentul litigios. 2. Acțiune în anulare a contractului de vânzare al apartamentului . 11. Printr-un contract încheiat la data de 6 august 1997, încheiat în baza legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului București a vândut locatarilor, soțiilor S., apartamentul în discuție, alcătuit din 3 camere. 12. Printr-o hotărâre introdusă în anul 1999 contra terților cumpărători și Consiliului General din București, reclamanta a cerut judecătoriei din București să constate nulitatea contractului de vânzare al apartamentului, pe motivul că a fost încheiat fraudulos în baza legii, pentru că acțiunea de revendicare nu era încă soluționată definitiv.

Reclamanta a invocat, de asemenea, articolul 966 din Codul Civil, care prevede că obligația contractată pe temeiul unei cauze false sau ilicite nu ar ști să producă efect. 13. Printr-o hotărâre din data de 2 martie 1999, judecătoria a acceptat argumentele reclamantei și, în consecință, a dat curs acțiunii, a anulat contractul de vânzare și a ordonat expulzarea părților terțe. Părțile terțe și Consiliul General din București fac apel la acestă hotărâre și apreciază că vânzarea respectase dispozițiile legii nr. 112/1995 și că nu erau la curent cu existența unei cereri de revendicare. 14. Considerând că acest contract era conform dispozițiilor legii nr. 112/1995 și că părțile erau de bună credință, tribunalul de sector, printr-o hotărâre la data de 1 noiembrie 1999, a dat curs apelului și a repins cererea reclamantei.

15. În ceea ce privește recursul, această decizie a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă la data de 26 iunie 2000 la Curtea de Apel din București. 3. Cerere în restituire în aplicarea legii nr. 10/2001 16. La data de 25 iulie 2001, reclamanta a depus o cerere de restituire a apartamentului nr. 12. Cererea sa a rămas fără urmare.

II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE

17. Dispozițiile legale și jurisprudența internă pertinente sunt descrise în deciziile Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, p. 250-256, §§ 31-44), Străin și alții c. România (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru c. România (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) și Porteanu c. România (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006). ÎN DREPT

I. DESPRE ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 1

DIN PROTOCOLUL NR. 1

18. Reclamanta invocă faptul că vânzarea apartamentului nr. 12 din imobilul situat în București, bulevardul Cotroceni, nr. 18, locatarilor, validată prin hotărârea Curții de Apel din București la data de 26 iunie 2000, a ignorat articolul 1 din Protocolul nr. 1, astfel redactat: « Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate să fie privat de proprietatea sa decât în cauza folosirii publice și în condițiile prevăzute de lege și principiile gererale de drept internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere la dreptul pe care îl au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform cu interesul general, sau pentru a asigura plata impozitelor, a altor contribuții sau a amenzilor.» Despre admisibilitate 19. Curtea constată că această cerere nu este în mod evident nefondată, așa cum este stipulat în articolul 35 § 3 din Convenție.

Pe de altă parte, Curtea observă că cererea nu întâmpină nici un alt motiv de inadmisibilitate și o declară admisibilă. Despre fond 20. Guvernul consideră că acțiunea în anulare a contractului de vânzare nu are nici un efect asupra dreptului de proprietate al reclamantei, pentru că nici titlul de proprietate, nici șansele de a intra în posesia bunului nu au fost afectate. După părerea Guvernului, constatarea bunei credințe a cumpărătorilor nu echivalează nici cu negarea titlului de proprietate al reclamantei nici cu confirmarea titlului de cumpărător. Astfel, procedura litigioasă nu a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantei. Buna credință a cumpărătorilor precum și validitatea titlului lor de proprietate au fost recunoscute definitiv de tribunalele interne.

Chiar dacă decizia litigioasă constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei, aceasta a fost prevăzută de lege și urmărea un scop legitim. Mai mult, tribunalele interne, au respectat dispozițiile dreptului intern, mai ales legea nr. 10/2001. În cunoștință de cauză, reclamanta putea să obțină o despăgubire în baza legii nr. 10/2001, dar cererea sa nu era în stare de judecată, mai multe documente atestând dreptul său de proprietate și care nu au fost puse la dosar. 21. În concluzie, Guvernul a cerut Curții să ia în considerare reforma realizată de legea nr. 247/2005 care are ca obiectiv grăbirea procedurii de restituire și în cazurile în care o astfel de restituire se dovedește a fi imposibilă, să acorde o despăgubire consistând în participarea în calitate de acționari la o organizație de desfacere a valorilor mobiliare «Proprietatea», organizată sub forma unei societăți pe acțiuni.

22. Reclamanta contestă acestă teză. După părerea acesteia, tribunalele interne i-au recunoscut dreptul de proprietate și, de asemenea, pe cel al cumpărătorilor terți al aceluiași bun, situație care face imposibilă exercitarea bunurilor sale în calitate de proprietar al bunului. Reclamanta subliniază faptul că imposibilitatea de a beneficia de bunul său reprezintă o atingere la principiul securității rapoartelor juridice. 23. Curtea reamintește că, în cauza Străin, sus-citată (§§ 39 și 59) a considerat că vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terțe persoane de bună credință, chiar dacă a avut loc înaintea confirmării în justiție într-un mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia combinată cu absența totală de despăgubire, constituea o privațiune contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 sus-citat.

24. În plus, în cauza Păduraru mai sus citată (§ 112) Curtea a constatat că statul nu și-a respectat îndatorirea pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență față de problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa pe baza decretelor de naționalizare. Ea a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată s-a răsfrâns asupra reclamantei, care s-a văzut în imposibilitatea de a-și recupera totalitatea bunurilor în timp ce dispunea de o hotărâre definitivă, condamnând statul să i le restituie. 25. În speță, Curtea nu observă nici un motiv de a se abate de la jurisprudența mai sus-citată, situația de fapt fiind simțitor aceeași.

Întocmai ca și cauza Păduraru mai sus-citată, în prezenta cauză, părțile terțe au devenit proprietare înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei al acestui bun să constituie obiectul unei confirmări definitive. Și ca în cauza Străin mai sus-citată, reclamanta a fost recunoscută ca proprietara legitimă, tribunalele judecând incontestabil titlul său de proprietate, luând în considerare caracterul abuziv al naționalizării (paragraful 10 de mai sus). 26. Curtea observă că vânzarea bunului reclamantei, în baza legii nr. 112/1995, o împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate în pofida existenței unei hotărâri definitive care condamnase statul să-i restituie apartamentul. În plus, nu i s-a acordat pentru această privațiune nicio despăgubire.

Într-adevăr, chiar dacă reclamanta a depus o cerere de despăgubire în baza legii nr. 10/2001, reclamanta nu a primit până acum niciun răspuns. 27. Curtea notează că, la data de 22 iulie 2005, a fost adoptată legea nr. 247/2005, modificând legea nr. 10/2001. Această lege nouă acordă un drept la despăgubire, la nivelul valorii de piață a bunului care nu poate fi restituit, persoanele aflându-se în aceeași situație ca reclamanta. Curtea observă că legea mai sus-citată propune pentru persoanele care nu au posibilitatea să obțină restituirea bunului lor în natură, să le aloce o despăgubire sub forma unei participări în calitate de acționari, la o organizație de desfacere a valorilor mobiliare (« Proprietatea »). În principiu, persoanele îndreptățite să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valuare care vor fi transformate în acțiuni, o dată cu societatea cotată la Bursă.

28. Curtea notează că, la data de 29 decembrie 2005, societatea anonimă « Proprietatea » a fost înscrisă la Registrul Comerțului din București. Pentru ca acțiunile emise de această societate anonimă să poată să facă obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie urmată procedura de aprobare de către Consiliul Național a valorilor mobiliare (« CNVM »). După calendarul previzional al organizației « Proprietatea », operația de conversiune a titlurilor în acțiuni trebuia să intervină în luna martie 2006 și intrarea efectivă la bursă în luna decembrie 2006. 29. În speță, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamantă în baza legii nr. 10/2001 este admisibilă și poate să facă obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că « Proprietatea » nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a obține acordarea efectivă a unei despăgubiri.

Din acel moment, Curtea consideră că decăderea din dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 12 din imobilul situat pe bulevardul Cotroceni, nr. 18 vândut locatarilor, combinat cu absența totală a despăgubirii, a făcut-o să suporte o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de respectare al bunului său garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1. 30. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1

II. DESPRE APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN

CONVENȚIE 31. În termenii articolului 41 din Convenție, « dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolului său și dacă dreptul intern a Părților contractante nu permite să șteargă consecințele acestei încălcări doar într-un mod imperfect, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul o satisfacție echitabilă. » A. Daune 32. Reclamanta cere restituirea apartamentului vândut locatarilor sau acordarea sumei de 80 000 de euro, reprezentând valuarea sa. Aceasta nu a dat niciun raport de expertiză în acest sens. Reclamanta mai cere o sumă de 80 000 de euro cu titlul de daune morale pentru « traumatismele psihice » suferite timp de mai mult de opt ani. 33. Guvernul contestă valuarea de piață indicată dar nu furnizează nicio altă indicație în acest sens.

Cât despre eventualul prejudiciu moral suferit de rclamantă, Guvernul consideră că nicio legătură de cauzalitate nu poate fi reținută între încălcarea pretinsă a Convenției și dauna morală invocată. 34. Curtea amintește că o hotărâre constatând o încălcare, aduce statului reclamat obligația juridică, în baza Convenției, să pună capăt încălcării și să șteargă consecințele. Dacă dreptul intern nu permite să se șteargă consecințele acestei încălcări doar într-un mod imperfect, articolul 41 din Convenție conferă Curții puterea să acorde o reparație părții lezate prin actul sau omiterea în legătură cu care a fost constatată o încălcare a Convenției.

35. Printre elementele luate în considerare de Curte, în caz că aceasta judecă în materie, se află dauna materială, adică pierderile efectiv suportate în consecință directă a încălcării invocate și dauna morală, adică repararea stării de îngrijorare, de neplăceri și de incertitudini rezultate din această încălcare, cât și alte daune nemateriale ( a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italiei , nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 36. În plus, acolo unde diferitele elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact, sau acolo unde distincția dintre dauna materială și dauna morală se arată dificilă, Curtea poate fi determinată să le examineze global ( Comingersoll c. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).

37. În speță, Curtea estimează că restituirea apartamentului nr. 12 din imobilul situat în București, bulevardul Cotroceni, nr. 18, vândut locatarilor, asfel ordonată de hotărârea definitivă pronunțată la data de 3 decembrie 1997 de judecătoria din București, punea reclamanta, atât cât era posibil, într-o situație echivalentă celei în care se afla, dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu au fost necunoscute. În lipsa faptului că statul reclamat nu a efectuat o restituire asemănătoare pe un termen de trei luni începând din ziua în care prezenta decizie devenea definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească părții interesate pentru dauna materială, o sumă care corespunde valorii actuale a apartamentului.

38. În speță, urmărind să determine totalul sumei, Curtea notează că nici reclamanta, nici Guvernul nu au prezentat raportul de expertiză permițând să determine valoarea apartamentului. Ținând cont de dispozițiile de care dispune aceasta asupra prețului pe piața imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piață actuală a apartamentului nr. 12 la suma de 80 000 euro. 39. Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat atingeri grave dreptului reclamantei în respectarea bunului său, pentru care suma de 3 000 de euro reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suportat. B.Costuri și cheltuieli 40. Reclamanta nu cere rambursarea cheltuielilor suportate. 41. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în care el a cerut rambursarea.

Din acest moment, în speță, Curtea nu acordă reclamantei nicio sumă din acest motiv. C. Dobânzi moratorii 42. Curtea consideră corespunzător ca rata intereselor moratorii să se bazeze pe rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE: declară cererea admisibilă; hotărăște că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; hotărăște: a) statul reclamat trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 12 din imobilul situat în București pe bulevardul Cotroceni, nr. 18, în trei luni începând din ziua în care decizia va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție; b) în lipsa unei astfel de restituiri, statul reclamat trebuie să plătească de comun acord cu reclamanta, în termen de trei luni, 80 000 de euro (opt zeci de mii de euro) cu titulul de dauna materială, plus orice sumă care ar putea fi cu titlul de impozit; hotărăște ca statul reclamat trebuie să plătească reclamatei, în termen de trei luni, 3 000 de euro (trei mii de euro) cu titlul de daună morală; hotărăște că sumele în discuție vor fi transformate în lei, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plății; hotărăște că, începând cu data expirării termenului menționat până la momentul efectuării plății, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de întârziere egală cu cea pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare cu trei puncte procentuale; respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 12 octombrie 2006, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament Curții. * Traducere efectuată de Mădălina Marin, Biroul de Relații internaționale, Înalta Curte de Casație și Justiție.