ÎCCJ, decizie (scj.ro #86524)

Traducere din limba franceză*

CURTEA EUROPEANĂ

PENTRU DREPTURILE OMULUI

Secțiunea a treia

CAUZA REIZ contra ROMÂNIEI

(cererea nr. 37292/02)

DECIZIE

STRASBOURG

28 septembrie 2006

Această decizie va deveni definitivă în

condițiile precise ale articolului 44 § 2 al Convenției. Poate să suporte

modificările de formă.

În cauza Reiz contra României

,

Curtea Europeană pentru Drepturilor Omului

(secția a treia), în ședința din 28 septembrie 2006 în componența:

Domnul B.M. Zupanèiè,

președinte

J. Hedigan,

C. Bîrsan,

V. Zagrebelsky,

E. Myjer,

David Thόr Björgvinsson,

Doamna I. Ziemele,

judecători

și V. Berger,

grefier de secție.

După ce a deliberat în camera de consiliu, la

data de 7 septembrie 2006, a pronunțat următoarea hotărâre, adoptată la aceeași

dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află cererea nr.

37292/2002, introdusă împotriva României prin care doi cetățeni români care au

și naționalitate germană, domnul Iosif Reiz și doamna Elena Reiz („reclamanții”),

au sesizat Curtea la data de 28 iunie 2001 în temeiul art. 34 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Blaga care locuiește la Satu Mare, în România. Guvernul român (Guvernul) a fost

reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, apoi de doamna R. Rizoiu

și de doamna B. Ramașcanu care i-a înlocuit în funcții.

3.La 5 ianuarie 2004, Curtea (secția a doua) a

decis să comunice plângerea Guvernului. Prevalându-se de dispozițiile art. 29

alin. 3, Curtea a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în

același timp.

În temeiul art. 44 alin. 1 a) din Regulamentul

Curții, a comunicat și o copie a plângerii guvernului german care nu a dorit să

își prezinte punctul de vedere despre decizie.

structura secțiilor ( art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost

repartizată Secției a III-a astfel reorganizate ( art. 52 alin. 1).

ÎN FAPT

5.Reclamanții (soț și soție) s-au născut în 1929

și respectiv în 1932 și au domiciliul în Düsseldorf.

6.Printr-o decizie din 15 noiembrie 2000,

Curtea de Apel din Oradea constata că reclamanții erau proprietarii imobilului situat

pe strada Turturelelor, nr. 22 în Satu Mare. Curtea mai constata și nulitatea

contractului de vânzare încheiat de stat, care deținuse imobilul cu locatari.

Apoi, bazându-se pe o expertiză tehnică care estimase că locatarii dublaseră

valoarea imobilului în urma unor lucrări de îmbunătățire evaluate la 157 370

000 lei (ROL) cu titlul de investiții Curtea i-a condamnat pe reclamanți să

plătească locatarilor suma de 157 370 000 ROL cu titlul de investiții și a

ordonat evacuarea locatarilor începând cu data de când reclamanții le-ar fi

plătit despăgubirea și le-ar fi oferit o altă locuință.

7.Printr-o hotărâre provizorie din 23 august

2001, judecătoria din Satu Mare a admis cererea locatarilor, formulată prin

intermediul unui executor judecătoresc și a ordonat executarea forțată a deciziei

din 15 noiembrie 2000. Apelul făcut de domnul Blaga în numele reclamanților a

fost respins printr-o decizie din 16 octombrie 2001, tribunalul județean Satu

Mare constatând că mandatarul nu era împuternicit de reclamanți pentru a

exercita această cale de recurs. Această decizie a devenit definitivă;

reclamanții nu au mai facut recurs.

8.Totodată, executorul judecătoresc a

continuat demersurile în vederea executării forțate a deciziei din 15 noiembrie

reprezentând suma prevăzută în decizia sus-citată reactualizată, informându-i

că în cazul în care refuză să plătească, imobilul va fi vândut la licitație.

9.Pentru că reclamanții nu au plătit, la 27

septembrie 2001, executorul judecătoresc a publicat un anunț cu vânzarea la

licitație a imobilului, pornind de la suma de 385 000 000 ROL stabilită

printr-o expertiză tehnică, sumă pentru care imobilul a fost vândut la 29

octombrie 2001.

10.La 14 noiembrie 2001, în prezența

locatarilor și a reclamanților, executorul judecătoresc a distribuit prețul

imobilului între părți și a întocmit un proces verbal. Reclamanții au luat suma

de 119 699 747 ROL.

ÎN DREPT

I.

Despre

încălcarea stabilită de art. 6 alin. 1 din Convenție

exercita decizia din 15 noiembrie 2000 care le-a încălcat dreptul de acces la

tribunal, garantat de articolul 6 alin. 1 din Convenție, care este astfel

redactat: „ Orice persoană are dreptul la un proces echitabil (...) de o instanță

(...) care va decide (...) contestații asupra drepturilor și obligațiilor cu

caracter civil (...)”

Despre admisibilitate

mod evident nefondată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenție. Ea relevă faptul

că, pe de alta parte aceasta nu întâmpină nici un alt motiv de

inadmisibilitate. Deci este convenabil de a o declara admisibilă.

Despre fond

obligației era un particular și că inițiativa executării aparținea

creditorului, Statul nefiind obligat să execute decizia

ex officio

din

15 noiembrie 2000. Potrivit Guvernului, numita decizie a fost executată,

ținându-se  cont de procesul verbal din 14 noiembrie 2000.

înainte cât și după comunicarea cererii, au arătat faptul că imobilul fusese

vândut de locatari împotriva voinței lor.

15.Curtea reamintește că executarea unei

judecăți sau a unei decizii, indiferent de jurisdicția din care face parte,

trebuie să fie considerată ca parte integrantă din „ proces ”, așa cum este

stipulat în articolul 6 din Convenție. Dreptul de acces la un tribunal ar fi

iluzorie dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o

decizie judecătorească definitivă și obligatorie rămâne inoperantă în

detrimentul unei părți (

Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr.

22774/93, alin. 63, CEDH 1999-V

).

poate obliga un stat să execute fiecare judecată cu caracter civil, oricare ar

fi circumstanțele (

Sanglier împotriva Franței, nr. 50342/99, alin. 39, 27

mai 2003)

. Când autoritățile sunt obligate să acționeze în executarea unei

decizii judecătorești și omit să facă acest lucru, această inerție angajează

responsabilitatea statului în baza art. 6, alin. 1 din Convenție (

Scollo

împotriva Italiei

, decizie din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, pag.

55, alin. 44).

ordonat reclamanților să ramburseze investițiile locatarilor, restituirea

imobilului fiind subordonată acestei sume plătite. Curtea constată că în lipsa

plății de către reclamanți, locatarii au început executarea forțată a deciziei.

18.Este adevărat că de la vânzarea imobilului,

la data de 29 octombrie 2001, reclamanților le este imposibil să reintre în

posesia acestuia. Totuși, această vânzare a fost făcută de executorul

judecătoresc cu acordul instanțelor, în cadrul executării forțate a deciziei

din 15 noiembrie 2000, și nu prezintă nici o problemă arbitrară sau de

corupție, ținând cont mai ales de refuzul reclamanților de a-și executa obligațiile

rezultate din așa zisa decizie. Astfel, ei au perceput diferența dintre prețul

de vânzare și datoria lor față de locatari.

19.Drept urmare, Curtea ajunge la concluzia că

decizia din 15 noiembrie 2000 a fost executată.

20.Curtea dezaprobă faptul că reclamanții nu

au informat-o de adevărata natură a vânzării imobilului de cumpărărtori, de

care a luat cunoștință prin observațiile Guvernului.

21.Aceste elemente sunt suficiente Curții

pentru a trage concluzia că autoritățile și-au îndeplinit obligația de a

asigura reclamanților un acces efectiv la tribunal, așa cum arată art. 6, alin.

1.

Astfel, Curtea ajunge la concluzia că nu a existat

o încălcare a art. 6, alin. 1 în speță.

II.

Despre încălcarea invocată în

articolul 1 din Protocolului nr. 1

22.Reclamanții denunță o atingere adusă

dreptului de proprietate în vederea neexecutării deciziei din 15 noiembrie 2000

și a datoriilor exorbitante de care au fost răspunzători prin numita decizie.

Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel redactat:

„Orice persoană fizică sau morală are

dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate să fie lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauza de utiliate publică și în condițiile

prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl are fiecare stat

de a pune în vigoare legile pe le consideră necesare pentru reglementarea

folosirii bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea

plății impozitelor, alte contribuții sau amende.”

23.Guvernul consideră că nu este vorba în

speță de un amestec al autorităților statului, în măsura în care reclamanții nu

mai sunt proprietarii imobilului din motiv de neexecutare a propriilor

obligații așa cum reies din decizia sus-citată. Ei trag concluzia că

reclamanții au pierdut calitatea de victime.

24.Reclamanții contestă poziția Guvernului și

reamintesc că din cauza intrigilor statului care a vândut imobilul lor și i-a

condamnat la plata unor despăgubiri exorbitante, ei nu mai pot să intre în

posesia imobilului.

25.Curtea consideră că problema de a ști dacă

reclamanții încă dețin calitatea de victime este strâns legată de fondul

acestei plângeri, plângere care este de altfel legată de fondul examinat mai

sus și deci trebuie să fie declarată admisibilă.

26.Despre fondul plângerii, Curtea reamintește

faptul că a constatat că decizia din 15 noiembrie 2000 a fost executată, reclamanții

primind o sumă reprezentând diferența dintre prețul imobilului și despăgubirile

la care fuseseră condamnați. Curtea mai reamintește că a constatat că vânzarea

imobilului care aparținea reclamanților a fost făcută cu acordul instanțelor și

fără nici un indiciu arbitrar sau de inechitate. Curtea constată că este vorba

în speță de un litigiu de patrimoniu între persoanele particulare, care nu

antrenează în principiu responsabilitatea statului. În consecință, Curtea

estimează că există în speță imposibilitatea obiectivă pentru reclamanți să

intre în posesia imobilului care nu este deloc imputabil Statului.

27.Referitor la caracterul pe nedrept

exorbitant al despăgubirii pe care reclamanții trebuiau să o plătească

cumpărătorilor, Curtea notează că suma în cauză a fost stabilită de instanțele

interne bazându-se pe expertiza tehnică a imobilului; Curtea reamintește că

admisibilitatea și aprecierea probelor reies în principal din dreptul intern și

din jurisdicțiile naționale.

28.În orice caz, pentru motive similare celor

expuse privind plângerea din articolul 6 alin. 1 din Convenție, Curtea

consideră, având în vedere cele de mai inainte, că nu poate să decidă că există

o atingere adusă de stat drepturilor reclamanților garantate de articolul 1 mai

sus citat.

29.Curtea decide că articolul 1 din Protocolul

nr.1 nu a fost încălcat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

Declară

cererea admisibilă,

Hotărăște

că nu a fost încălcat articolul

6, alin. 1 din Convenție,

Hotărăște

că nu a fost încălcat

articolul 1 din Protocolul nr.1.

Redactată în limba

franceză, apoi comunicată în scris, la data de 28 septembrie 2006, în aplicarea

articolului 77 alin. 2 și 3 din Regulament.

*

Traducere efectuată de Mădălina Marin, Biroul de

Relații internaționale, Înalta Curte de Casație și Justiție.