ÎCCJ, decizie (scj.ro #86524)

Traducere din limba franceză*

CURTEA EUROPEANĂ

PENTRU DREPTURILE OMULUI

Secțiunea a treia CAUZA REIZ contra ROMÂNIEI (cererea nr. 37292/02) DECIZIE STRASBOURG 28 septembrie 2006 Această decizie va deveni definitivă în condițiile precise ale articolului 44 § 2 al Convenției. Poate să suporte modificările de formă. În cauza Reiz contra României , Curtea Europeană pentru Drepturilor Omului (secția a treia), în ședința din 28 septembrie 2006 în componența: Domnul B.M. Zupanèiè, președinte J. Hedigan, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thόr Björgvinsson, Doamna I. Ziemele, judecători și V. Berger, grefier de secție.

După ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 7 septembrie 2006, a pronunțat următoarea hotărâre, adoptată la aceeași dată: PROCEDURA 1.La originea cauzei se află cererea nr. 37292/2002, introdusă împotriva României prin care doi cetățeni români care au și naționalitate germană, domnul Iosif Reiz și doamna Elena Reiz („reclamanții”), au sesizat Curtea la data de 28 iunie 2001 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția). 2. Reclamanții sunt reprezentați de domnul I. Blaga care locuiește la Satu Mare, în România. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, apoi de doamna R. Rizoiu și de doamna B. Ramașcanu care i-a înlocuit în funcții.

3.La 5 ianuarie 2004, Curtea (secția a doua) a decis să comunice plângerea Guvernului. Prevalându-se de dispozițiile art. 29 alin. 3, Curtea a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp. În temeiul art. 44 alin. 1 a) din Regulamentul Curții, a comunicat și o copie a plângerii guvernului german care nu a dorit să își prezinte punctul de vedere despre decizie. 4. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat structura secțiilor ( art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost repartizată Secției a III-a astfel reorganizate ( art. 52 alin. 1). ÎN FAPT 5.Reclamanții (soț și soție) s-au născut în 1929 și respectiv în 1932 și au domiciliul în Düsseldorf. 6.Printr-o decizie din 15 noiembrie 2000, Curtea de Apel din Oradea constata că reclamanții erau proprietarii imobilului situat pe strada Turturelelor, nr. 22 în Satu Mare.

Curtea mai constata și nulitatea contractului de vânzare încheiat de stat, care deținuse imobilul cu locatari. Apoi, bazându-se pe o expertiză tehnică care estimase că locatarii dublaseră valoarea imobilului în urma unor lucrări de îmbunătățire evaluate la 157 370 000 lei (ROL) cu titlul de investiții Curtea i-a condamnat pe reclamanți să plătească locatarilor suma de 157 370 000 ROL cu titlul de investiții și a ordonat evacuarea locatarilor începând cu data de când reclamanții le-ar fi plătit despăgubirea și le-ar fi oferit o altă locuință.

7.Printr-o hotărâre provizorie din 23 august 2001, judecătoria din Satu Mare a admis cererea locatarilor, formulată prin intermediul unui executor judecătoresc și a ordonat executarea forțată a deciziei din 15 noiembrie 2000. Apelul făcut de domnul Blaga în numele reclamanților a fost respins printr-o decizie din 16 octombrie 2001, tribunalul județean Satu Mare constatând că mandatarul nu era împuternicit de reclamanți pentru a exercita această cale de recurs. Această decizie a devenit definitivă; reclamanții nu au mai facut recurs. 8.Totodată, executorul judecătoresc a continuat demersurile în vederea executării forțate a deciziei din 15 noiembrie 2000. Astfel, acesta i-a somat pe reclamanți să plătească 260 099 253 ROL reprezentând suma prevăzută în decizia sus-citată reactualizată, informându-i că în cazul în care refuză să plătească, imobilul va fi vândut la licitație.

9.Pentru că reclamanții nu au plătit, la 27 septembrie 2001, executorul judecătoresc a publicat un anunț cu vânzarea la licitație a imobilului, pornind de la suma de 385 000 000 ROL stabilită printr-o expertiză tehnică, sumă pentru care imobilul a fost vândut la 29 octombrie 2001. 10.La 14 noiembrie 2001, în prezența locatarilor și a reclamanților, executorul judecătoresc a distribuit prețul imobilului între părți și a întocmit un proces verbal. Reclamanții au luat suma de 119 699 747 ROL.

ÎN DREPT I. Despre încălcarea stabilită de art. 6 alin. 1 din Convenție 11. Reclamanții invocă imposibilitatea de a exercita decizia din 15 noiembrie 2000 care le-a încălcat dreptul de acces la tribunal, garantat de articolul 6 alin. 1 din Convenție, care este astfel redactat: „ Orice persoană are dreptul la un proces echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) contestații asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil (...)” Despre admisibilitate 12. Curtea a constatat că plângerea nu este în mod evident nefondată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenție. Ea relevă faptul că, pe de alta parte aceasta nu întâmpină nici un alt motiv de inadmisibilitate. Deci este convenabil de a o declara admisibilă.

Despre fond 13. Guvernul reamintește că în speță debitorul obligației era un particular și că inițiativa executării aparținea creditorului, Statul nefiind obligat să execute decizia ex officio din 15 noiembrie 2000. Potrivit Guvernului, numita decizie a fost executată, ținându-se cont de procesul verbal din 14 noiembrie 2000. 14. Reclamanții se opun acestei teze. Atât înainte cât și după comunicarea cererii, au arătat faptul că imobilul fusese vândut de locatari împotriva voinței lor. 15.Curtea reamintește că executarea unei judecăți sau a unei decizii, indiferent de jurisdicția din care face parte, trebuie să fie considerată ca parte integrantă din „ proces ”, așa cum este stipulat în articolul 6 din Convenție.

Dreptul de acces la un tribunal ar fi iluzorie dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judecătorească definitivă și obligatorie rămâne inoperantă în detrimentul unei părți ( Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, alin. 63, CEDH 1999-V ). 16. Totuși, dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un stat să execute fiecare judecată cu caracter civil, oricare ar fi circumstanțele ( Sanglier împotriva Franței, nr. 50342/99, alin. 39, 27 mai 2003) . Când autoritățile sunt obligate să acționeze în executarea unei decizii judecătorești și omit să facă acest lucru, această inerție angajează responsabilitatea statului în baza art. 6, alin. 1 din Convenție ( Scollo împotriva Italiei , decizie din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, pag.

55, alin. 44). 17. În prezenta cauză, decizia definitivă a ordonat reclamanților să ramburseze investițiile locatarilor, restituirea imobilului fiind subordonată acestei sume plătite. Curtea constată că în lipsa plății de către reclamanți, locatarii au început executarea forțată a deciziei. 18.Este adevărat că de la vânzarea imobilului, la data de 29 octombrie 2001, reclamanților le este imposibil să reintre în posesia acestuia. Totuși, această vânzare a fost făcută de executorul judecătoresc cu acordul instanțelor, în cadrul executării forțate a deciziei din 15 noiembrie 2000, și nu prezintă nici o problemă arbitrară sau de corupție, ținând cont mai ales de refuzul reclamanților de a-și executa obligațiile rezultate din așa zisa decizie.

Astfel, ei au perceput diferența dintre prețul de vânzare și datoria lor față de locatari. 19.Drept urmare, Curtea ajunge la concluzia că decizia din 15 noiembrie 2000 a fost executată. 20.Curtea dezaprobă faptul că reclamanții nu au informat-o de adevărata natură a vânzării imobilului de cumpărărtori, de care a luat cunoștință prin observațiile Guvernului. 21.Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a trage concluzia că autoritățile și-au îndeplinit obligația de a asigura reclamanților un acces efectiv la tribunal, așa cum arată art. 6, alin. 1. Astfel, Curtea ajunge la concluzia că nu a existat o încălcare a art. 6, alin. 1 în speță. II. Despre încălcarea invocată în articolul 1 din Protocolului nr. 1 22.Reclamanții denunță o atingere adusă dreptului de proprietate în vederea neexecutării deciziei din 15 noiembrie 2000 și a datoriilor exorbitante de care au fost răspunzători prin numita decizie.

Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel redactat: „Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate să fie lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utiliate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl are fiecare stat de a pune în vigoare legile pe le consideră necesare pentru reglementarea folosirii bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea plății impozitelor, alte contribuții sau amende.” 23.Guvernul consideră că nu este vorba în speță de un amestec al autorităților statului, în măsura în care reclamanții nu mai sunt proprietarii imobilului din motiv de neexecutare a propriilor obligații așa cum reies din decizia sus-citată.

Ei trag concluzia că reclamanții au pierdut calitatea de victime. 24.Reclamanții contestă poziția Guvernului și reamintesc că din cauza intrigilor statului care a vândut imobilul lor și i-a condamnat la plata unor despăgubiri exorbitante, ei nu mai pot să intre în posesia imobilului. 25.Curtea consideră că problema de a ști dacă reclamanții încă dețin calitatea de victime este strâns legată de fondul acestei plângeri, plângere care este de altfel legată de fondul examinat mai sus și deci trebuie să fie declarată admisibilă. 26.Despre fondul plângerii, Curtea reamintește faptul că a constatat că decizia din 15 noiembrie 2000 a fost executată, reclamanții primind o sumă reprezentând diferența dintre prețul imobilului și despăgubirile la care fuseseră condamnați.

Curtea mai reamintește că a constatat că vânzarea imobilului care aparținea reclamanților a fost făcută cu acordul instanțelor și fără nici un indiciu arbitrar sau de inechitate. Curtea constată că este vorba în speță de un litigiu de patrimoniu între persoanele particulare, care nu antrenează în principiu responsabilitatea statului. În consecință, Curtea estimează că există în speță imposibilitatea obiectivă pentru reclamanți să intre în posesia imobilului care nu este deloc imputabil Statului. 27.Referitor la caracterul pe nedrept exorbitant al despăgubirii pe care reclamanții trebuiau să o plătească cumpărătorilor, Curtea notează că suma în cauză a fost stabilită de instanțele interne bazându-se pe expertiza tehnică a imobilului; Curtea reamintește că admisibilitatea și aprecierea probelor reies în principal din dreptul intern și din jurisdicțiile naționale.

28.În orice caz, pentru motive similare celor expuse privind plângerea din articolul 6 alin. 1 din Convenție, Curtea consideră, având în vedere cele de mai inainte, că nu poate să decidă că există o atingere adusă de stat drepturilor reclamanților garantate de articolul 1 mai sus citat. 29.Curtea decide că articolul 1 din Protocolul nr.1 nu a fost încălcat. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE: Declară cererea admisibilă, Hotărăște că nu a fost încălcat articolul 6, alin. 1 din Convenție, Hotărăște că nu a fost încălcat articolul 1 din Protocolul nr.1. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 28 septembrie 2006, în aplicarea articolului 77 alin. 2 și 3 din Regulament.

* Traducere efectuată de Mădălina Marin, Biroul de Relații internaționale, Înalta Curte de Casație și Justiție.