ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1802/2019

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 noiembrie 2017, pe rolul Tribunalului Cluj, sub Dosar nr. x/2017, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., obligarea pârâtei la plata sumelor în cuantum de 400.000 RON cu titlu de daune morale și 4.869,02 RON cu titlu de daune materiale către reclamanta A., și a sumei de 200.000 RON cu titlu de daune morale către reclamanta B.

Hotărârea instanței de fond: Prin Sentința civilă nr. 152 din 22.03.2018, Tribunalul Cluj a respins excepția lipsei calității procesuale pasive. A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantele A. și B., împotriva pârâtei S.C. C. S.R.L. și, în consecință: A fost obligată pârâta să achite reclamantei A. suma de 90.000 RON cu titlu de daune morale, iar reclamantei B. suma de suma de 20.000 RON cu același titlu. A fost respinsă cererea reclamantei A. privind acordarea daunele materiale.

Apelul declarat în cauză: Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termenul legal reclamantele A. și B., cât și pârâta S.C. C. S.R.L. Prin Decizia nr. 194 A din 14 noiembrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantele A. și B. și pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 152 din 22.03.2018 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosar nr. x/2018.

Cererea de recurs: Împotriva acestei ultime decizii, a declarat recurs pârâta-intimată S.C C. S.R.L, solicitând casarea în tot a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. În motivarea recursului se susține în esență că: În Dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Târgu Jiu, reclamantele au formulat plângere în temeiul dispozițiilor art. 340 C. proc. pen. împotriva Ordonanței de clasare nr. 5737/P/2014 din data de 21. 07.2017, ordonanță adoptată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Jiu cu privire la intimata S.C. C. S.R.L.. Această plângere care a fost respinsă definitiv la data de 26 octombrie 2016, situație față de care recurenta pârâtă consideră că nu are calitate procesual pasiva în prezentul dosar. Precizează că societatea nu se face vinovată de producerea tragicului eveniment, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară efectuată în faza de urmărire penală de către expert D., în speță neexistând raport de cauzalitate între fapta ilicită comisă de către conducătorul auto E. și de victimă, fără respectarea celor mai elementare operațiuni care se impuneau la acel moment și pârâta în calitate de comitent. Din fișa postului victimei F., rezultă că acesta nu era autorizat să efectueze reparația care a condus la tragicul eveniment, iar astfel cum rezultă și din expertiza tehnică judiciară și contraexpertiză el nu a respectat procedurile care se impuneau în situația existentă, stare de fapt conturată și urmare a depozițiilor martorilor audiați în fața instanței de fond. Societatea pârâta și-a îndeplinit obligațiile prevăzute în contractul de muncă încheiat cu angajatul F., în sensul că a achitat părților vătămate cheltuielile de înmormântare și salariile compensatorii. Se arată că numitul F. și-a depășit atribuțiile de serviciu, iar pentru lucrarea efectuată era obligat să înștiințeze conducerea unității având în vedere faptul că era vorba de o lucrare complexă pentru a cărei efectuare trebuia să se apeleze la serviciile unor societăți specializate. Consideră recurenta că în mod greșit a reținut instanța de recurs faptul că, în speță sunt aplicabile prev. art. 1373 alin. (3) C. civ., deoarece S.C. C. S.R.L. nu se face vinovată de producerea accidentului, nefiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acesteia. În drept invocă disp. art. 483 și urm. C. proc. civ.; art. 488 pct. 6; C. proc. civ. Intimatele-reclamante au formulat întâmpinare la recursul astfel susținut, solicitând respingerea acestei căi de atac, admiterea excepției nulității recursului formulat de către recurentă raportat la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Arată intimatele că singurul motiv de nelegalitate avut în vedere de către recurentă îl reprezintă faptul că societatea nu s-ar face vinovată de producerea tragicului eveniment, în speță neexistând raport de cauzalitate între fapta ilicită comisă de conducătorul auto E. și victimă, și, prin urmare, recurenta nu ar avea calitate procesuale pasivă în prezentul dosar. Nu orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată reprezintă un motiv de recurs admisibil, ci cererea de recurs trebuie să cuprindă arătarea motivelor de casare și dezvoltarea lor. Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor, condiția legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, arătarea probelor pe care se bazează. Susținerile recurentei în sensul că aceasta nu se face vinovată de producerea accidentului, nefiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, nu au legătură cu legalitatea deciziei din apel, aceasta fiind, de fapt, nemulțumită de decizia în sine. Consideră intimatele că instanța de apel, în mod legal a constatat ca fiind îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Apărările recurentei în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale au fost atent analizate de instanța de apel, care a oferit o motivare legală și în acord cu dispozițiile legale. Sub aspectul netemeiniciei recursului, intimatele arată că situația juridică din prezentul dosar a fost corect stabilită de instanțe, în ambele cicluri procesuale - fond și apel. Ambele instanțe, pe baza tuturor probelor administrate, au efectuat o cercetare amănunțită a situației concrete, reținând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei. În speță, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a avut loc în timpul programului de lucru, și în legătură directă cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Prin urmare, câtă vreme s-a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor legale pentru antrenarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, soluția instanțelor de respingere a excepției invocate este pe deplin legală și temeinică. Opinează intimatele că este evident caracterul nefondat al recursului în condițiile în care prin cererea de recurs sunt exprimate exclusiv nemulțumiri legate de fondul cauzei. În speță, prin raportul întocmit în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (1) - (3) din C. proc. civ. s-a constatat că membrii completului de recurs nu împărtășesc o opinie unitară în ce privește încadrarea formală a criticilor invocate de recurent în motivele de recurs reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În raport de situația astfel ivită, după comunicarea raportului către părțile aflate în litigiu în conformitate cu prevederile art. 494 alin. (4) teza I din C. proc. civ., au fost citate părțile în vederea discutării aspectelor legate de încadrarea criticilor în rigorile normei procedurale menționate, și a căii de atac însăși în măsura în care se va depăși acest incident procedural.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând cu precădere incidentul procedural relativ la încadrarea criticilor formulate de recurentă în cerințele art. 488 din C. proc. civ., se rețin următoarele: Deși recurenta a invocat, ca temei al căii de atac exercitate, motivul de recurs reglementat prin art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - anume "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" -, în motivarea cererii de declarare a recursului nu a evidențiat vreun aspect de natură a reliefa nemotivarea deciziei, ori existența unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Susținerile care se regăsesc în cadrul cererii recurentei se referă în mare parte la împrejurarea că partea recurentă nu este vinovată de producerea accidentului ce a generat prejudiciul la care se referă litigiul, respectiv că vinovăția producerii acestui accident aparține victimei decedate și numitului E., aceștia din urmă fiind cei care, depășindu-și atribuțiile de serviciu, au hotărât să repare autovehicul fără a înștiința societatea angajatoare (recurenta) cu privire la acest demers. Asemenea argumente dezvoltate de recurentă reflectă însă dezacordul acesteia față de considerentele hotărârii atacate, și nicidecum lipsa motivării ori reținerea de către instanța de apel a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Însă, recurenta mai susține și că instanța de apel a reținut eronat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 1373 alin. (3) din C. proc. civ., o atare susținere constituind o critică relativă la modul de interpretare și aplicare a unei dispoziții de drept material, critică aptă a fi analizată în coordonatele motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. care se referă la ipoteza în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Ținând seama de existența acestei ultime categorii de critici, care pot fi formal circumscrise unuia dintre motivele de recurs reglementate prin lege, și de posibilitatea recunoscută instanței prin art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. de a da calificarea corectă cererilor cu care este sesizată, Înalta Curte constată că nu există temei spre a se reține că, în speță, criticile formulate de recurentă nu s-ar încadra în rigorile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de exigențele impuse prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Din considerentele deciziei recurate reiese că obligația recurentei pârâte de a plăti despăgubiri succesorilor victimei accidentului ce s-a soldat cu moartea unei persoane a fost stabilită în considerarea existenței raportului juridic angajator-salariat dintre recurentă și numitul E. (care este persoana vinovată de producerea, în timpul serviciului și în exercitarea unor atribuții aflate în legătură cu serviciul, a accidentului, persoană care a și fost ulterior condamnată penal pentru această faptă). În antecedența aceluiași accident, a fost reținută și conduita pârâtei recurente în legătură cu modul de administrare a autovehiculului implicat în accident, respectiv faptul că societatea pârâtă a fost sancționată contravențional pentru că a permis utilizarea acelui autovehicul fără ca el să fi avut verificarea tehnică periodică efectuată. Totodată, s-a reținut încălcarea de către pârâta S.C. C. S.R.L. a dispozițiilor art. 13 lit. e) și art. 39 alin. (4) și (5) din Legea nr. 319/2006 prin aceea că nu a întocmit instrucțiuni proprii pentru a instrui lucrătorii cu privire la modul de lucru în cazul producerii unor defecțiuni tehnice accidentale a echipamentelor de lucru, în ce situații reparațiile echipamentelor respective să se efectueze în șantier și în ce situații să apeleze la serviciile unor unități specializate, fiind sancționată contravențional și pentru aceste fapte. Situația de fapt astfel reținută a fost stabilită pe baza analizei unui probatoriu complex (care nu poate fi reevaluat în etapa recursului) și ea reflectă existența vinovăției prepusului recurentei și existența faptei acestuia cu caracter ilicit, ca elemente care constituie premise ale angajării răspunderii civile delictuale. Prin raportare la situația de fapt ce a fost astfel reținută de instanțele de fond - și care nu poate forma obiect de reevaluate în recurs -, se constată că pârâta recurentă a fost obligată la plata de despăgubiri către reclamanții-intimați prin prisma calității sale de comitent care răspunde pentru fapta altuia, respectiv pentru fapta prepusului (angajatului) său vinovat de producerea accidentului, temeiul legal al acestui tip de răspundere civilă fiind reprezentat de dispozițiile înscrise în art. 1373 alin. (1) din C. civ. care prevede: "comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate". Astfel, răspunderea civilă a pârâtei nu a fost angajată pe temeiul instituției juridice a răspunderii pentru fapta (ilicită) proprie,context în care argumentul invocat în recurs în sensul că partea recurentă nu ar fi vinovată de producerea accidentului, ori că aceasta nu este autoarea faptei ilicite, nu este de natură a reflecta nelegalitatea deciziei supuse controlului judiciar. Art. 1373 alin. (3) din C. proc. civ. - invocat de recurentă - permite exonerarea de răspundere a comitentului în cazul în care acesta "dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate". Or, în speță nu s-a reținut o situație de fapt care să configureze dovedirea unor împrejurări precum cele la care se face referire în norma juridică enunțată, astfel încât se constată că este vădit lipsită de fundament critica prin care se invocă încălcarea acestui text de lege, sau greșita lui aplicare. Conduita culpabilă a societății pârâte, ce a fost reținută din probe în legătură cu obligația legală de a-și instrui lucrătorii (printre care se numărau atât victima, cât și autorul accidentului) în legătură cu modalitatea în care aceștia trebuiau să acționeze în cazul unor defecțiuni accidentale ale echipamentelor de lucru, relevă justețea concluziei instanței de apel în sensul că nu își găsește aplicare în speță cauza de exonerare de răspundere civilă ce este reglementată prin norma juridică menționată, astfel că nu se poate reține incidența motivului de casare reglementat prin art. 488 din C. proc. civ. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentă hotărârii instanței de apel, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea recursului susținut prin acestea.