ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3465/2011

Aspra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 164 din 04 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată și a admis excepția autorității de lucru judecat, a sentinței civile nr. 244 din 06 martie 2001 a Tribunalului București, respingând ca atare cerere de chemare în judecată formulată de reclamantele A.L.R.P. și M.D. în contradictoriu cu pârâții M.E. și M.M.E. și a respins cererile de chemare în garanție formulată de pârâți împotriva Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București ca fiind rămase fără obiect. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele: în ședința publică din data de 03 februarie 2009 tribunalul a pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția autorității de lucru judecat, invocate de pârâții M.M.E.

și M.E., apreciind că prioritară este analiza excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, ulterior excepția autorității de lucru judecat și funcție de modalitate de soluționare a acestora se va discuta cea de a treia excepție, lipsa calității procesuale pasive. Tribunalul a reținut că existența calității procesuale pasive se circumscrie ca analiză a analizei, a excepției autorității de lucru judecat, întrucât o hotărâre anterioară judecată pe fondul pricinii are efecte juridice sub aspectul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat și asupra calității părților. În ceea ce privește inadmisibilitatea capătului de cerere în realizare, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că potrivit principiului disponibilității, reclamanta a dedus judecății o acțiune în revendicare îndreptată împotriva foștilor chiriași, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.

Este adevărat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială cu caracter reparator având ca obiect imobilele preluate abuziv de stat, însă prin această lege s-a instituit o procedură administrativă cu privire la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor aflate la dispoziția unității deținătoare sau a entității învestite potrivit Legii nr. 10/2001 cu soluționarea notificării. Din întâmpinarea depusă de pârâții persoane fizice prin care s-a invocat excepția inadmisibilității, rezultă că autorul reclamantelor a solicitat restituirea pe cale administrativă a imobilului, acesta fiindu-i restituit parțial, chestiune ce nu a fost contestată de reclamante.

Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamantele, invocând existența unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, chestiune care coroborată cu excepția unei solicitări și soluționări pe cale administrativă a imobilului a invocat implicit existența unui conflict între norma specială și a Convenției, atrăgând incidența art. 20 alin. (2) din Constituția României, prin care se stabilește prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Chestiunea admisibilității invocării unei atare neconcordante între norma internațională și norma specială din dreptul românesc în cadrul acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun a fost clarificată prin decizia pronunțată în recurs în interesul Legii nr. 33/2008, în sensul următor: „problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. La această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. Nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internațională în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu jurisprudența constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de buna - credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc". Astfel, revendicarea cu care a fost investit spre soluționare tribunalului a fost formulată în condițiile invocării unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a unui conflict între norma specială și Convenție, astfel că tribunalul a constatat că acțiunea nu poate fi oprită printr-un fine de neprimire, reprezentat de excepția inadmisibilității, astfel cum acesta a fost invocată de pârâți.

De asemenea, a apreciat în sensul admisibilității acțiunii în revendicare, nu înseamnă o eludare a dispozițiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în sensul că proprietarul care nu a atacat titlul de proprietate al subdobânditorului bunului în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5), ar formula după expirarea termenului, acțiune imprescriptibilă. Împrejurarea că s-a împlinit termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) pentru atacarea titlului subdobânditorului are semnificația consolidării titlului acestuia, opus celui care se pretinde proprietar în acțiunea în revendicare. Aceasta constituie însă, un aspect de temeinicie al acțiunii în revendicare în cadrul căreia verificându-se eficiența și preferabilitatea titlurilor celor două părți, se constată că ultima înstrăinare a rămas valabilă, prin depășirea termenului înăuntrul căruia putea fi atacat actul de înstrăinare și un aspect de admisibilitate a cererii în justiție.

În ceea ce privește cea de a doua excepție invocată, respectiv autoritatea de lucru judecat, tribunalul a reținut următoarele: Potrivit art. 1201 C. civ. este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate. În ceea ce privește obiectul, nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele acțiuni în aceleași mod, ci este suficient ca din cuprinsul acțiunilor să rezulte că este același (Tribunalul Suprem - Decizia civilă nr. 251/1973). În ceea ce privește părțile din proces, acestea sunt aceleași, cu calități inversate (M.B. și E. având calitatea de intervenienți în interes propriu iar M.G.

reclamant, procedural formal - pârât în contradictoriu cu cererea dedusă judecății pe calea intervenție de către intervenienți, sub aspectul fondului cererii). Tribunalul a constatat că reclamantele sunt moștenitoarele reclamantului din acțiunea anterioară, acestora fiindu-le transmisă calitatea procesuală activă pe calea succesiunii legale, fiind așadar, din punct de vedere juridic succesoare ale acestuia, existând pe cale de consecință identitate de părți și sub acest aspect. În ceea ce privește obiectul, tribunalul a reținut că acesta este reprezentat la pretenția formulată prin cerere și dreptul subiectiv invocat. Această condiție este îndeplinită dacă în ambele procese reclamanții tind să valorifice același drept de proprietate al autorului lor.

De altfel, acțiunea în constatare provocatorie, prin care proprietarii posesori cer să se contate că au calitatea de proprietari reprezintă de asemenea o comparare de titluri, astfel cum a fost solicitată de către reclamante în ambele prezenta cerere. Cauza, fundamentul raportului juridic dedus judecății, temeiul juridic al cererii, este de asemenea identic, ambele cereri, atât acțiunea în revendicare cât și cererea de intervenție în interes propriu dedusă judecății în dosarul anterior sunt întemeiate pe prevederile dreptului comun în materie, solicitându-se a se face aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ. Tribunalul a reținut că prima instanță a soluționat acțiunea pe fondul ei, constatând că reclamanții au un titlu de proprietate însă la rândul lor pârâții din prezenta acțiune, intervenienți în nume propriu în cea anterioară au un titlu de proprietate care a fost considerat prevalent.

Partea din hotărâre care interesează însă lucrul judecat este dispozitivul pentru că acesta cuprinde soluția, dispozitivul fiind cel care se execută, însă este adevărat că trebuie recunoscut acest efect și considerentelor în măsura în care explică dispozitivul. Efectele puterii de lucru judecat prezintă un dublu aspect, respectiv un aspect negativ pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu și un aspect pozitiv pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut într-o nouă judecată. Hotărârea față de care se invocă autoritatea de lucru judecat se bucură de o prezumție de legalitate, astfel că tribunalul nu a mai putut analiza aspectele reținute prin aceasta.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., solicitând admiterea căii de atac, desființarea în parte a hotărârii atacate, în sensul de a respinge excepția autorității de lucru judecat ca fiind nefondată și a admite acțiunea introductivă astfel cum a fost formulată. Apelantele - reclamante au criticat hotărârea atacată pe motive de nelegalitate și netemeinicie, arătând în esență următoarele: Instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 163 C. proc. civ. cu privire la excepția autorității de lucru judecat. Nu există identitate de părți. Prin urmare, în respectiva cauză - părți, au fost M.G. (reclamant) și Consiliul General al Municipiului București și SC F. SA, iar obiectul litigiului a constat în inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 față de autorul reclamantului, M.C.

Pe lângă lipsa acestei triplei identități, menționează că respectiva acțiune nu era îndreptată împotriva titularilor actelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 inclusiv împotriva pârâților M.E. și M.M.E. Instanța trebuia să aibă în vedere și intenția autorului apelanților cu privire la titularii raportului juridic ce au făcut obiectul procesului soluționat prin sentința civilă nr. 244/2001. Cu alte cuvinte autorul apelanților a înțeles să se judece, în cauza respectivă doar cu instituțiile statului, niciodată nu a solicitat introducerea în cauza a părților titulare a cererilor de intervenție. Pe cale de consecință instanța când a constatat că sunt aceleași părți trebuia să aibă în vedere părțile cu care aceștia au înțeles să se judece în litigiul menționat și nu cei care au intervenit.

Cauza ce a fost soluționată prin sentința civilă nr. 244/2001 a avut ca obiect alte imobile, chiar dacă părțile au formulat cerere de intervenție acestea nu au avut legătură cu obiectul cauzei. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă prin Decizia nr. 638/ A din 26 noiembrie 2009, a admis apelul reclamantelor, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În considerentele deciziei s-a reținut că, reclamantele au criticat greșita aplicare a dispozițiilor legale care reglementează excepția autorității de lucru judecat, pe fondul cauzei (asupra căruia prima instanță nu s-a pronunțat), apelantele arătând că acțiunea ar fi trebuit admisă pe considerentul că au dobândit imobilul de la adevăratul proprietar, fiind îndeplinite și formalitățile de publicitate imobiliară anterior față de pârâți.

Cu privire la primul motiv de apel, referitor la modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat, s-a apreciat că, este fondat pentru următoarele considerente: Prin sentința civilă nr. 244 din 06 martie 2001 a Tribunalului București (definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 520 din 22 noiembrie 2001 a Curții de Apel București și irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 3892 din 08 octombrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele din prezenta cauză în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC A. SA și intervenienții M.B. și E. (pârâții din prezenta cauză), C.S.

și A., P.C. și E., C.T. și O., S.E., B.V.V. și E. s-a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie imobilul revendicat situat în București, sector 2, sub aspectul terenului de 124,64 mp. și a apartamentelor (din cadrul clădirii aflate pe teren) care erau deținute cu contract de închiriere. Instanța a admis cererea de interventei principală constatând că, pârâților din prezenta cauză M.B. și E. (alături de ceilalți intervenienți) sunt titularii dreptului de proprietate asupra apartamentului din imobilul revendicat. Prin acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamanții (care sunt aceeași) au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. (intervenienții din dosarul finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 244/2001 a Tribunalului București) revendicarea apartamentului din imobilul care a făcut obiectul revendicării în celălalt dosar.

Pentru a fi în prezenta autorității de lucru judecat, așa cum statuează dispozițiile art. 1201 C. civ., trebuie să fie îndeplinite tripla identitate de elemente, constând în: parte, obiect și cauză. În ceea ce privește cerința identității sub aspectul părților, Curtea apreciază că trebuie avute în vedere prezența juridică a acestora și nu fizică a acestora, neavând relevanță din acest punct de vedere dacă în cel de-al doilea proces calitățile lor sunt inversate. Așa cum rezultă din analiza comparativă a poziției procesuale a părților în cele două cauze, Curtea constată că, sentința civilă nr. 244/2001 a Tribunalului București, e pronunțata în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și SC A. SA iar în prezentul litigiu în calitate de pârâți figurează soții M., care au fost părți în dosarul în care s-a pronunțat sentința mai sus¬menționată în calitate de intervenienți principali.

Pentru a stabili dacă există identitate de părți, trebuie analizat dacă pârâții M. (din cauza dedusă judecății în prezentul dosar) au calitate de având în cauză față de Consiliul General al Municipiului București (parte în Dosarul nr. 5154/2000 al Tribunalului București, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 244/2001), în condițiile în care din contractul de vânzare - cumpărare cu plata prețului în rate nr. 1924 din 16 octombrie 1997 rezultă că au dobândit în proprietate apartamentul din imobilul în litigiu de la Primăria Municipiului București - Consiliul General al Municipiului București.

Practic se pune problema calității de succesori cu titlu particular al pârâților M. Așa cum se arată și în literatura de specialitate, în cazul succesorului cu titlu particular, calitatea de având cauză se apreciază nu în raport de actul juridic prin care a dobândit dreptul subiectiv (în contract având calitatea de parte) și nici în raport de alte acte juridice încheiate de autorul său și care nu au nici o legătură cu dreptul transmis (față de aceste acte având poziția juridică de terț) ci numai în raport de actele juridice încheiate anterior de autorul său (referitoare la același drept) cu alte persoane. Pentru ca succesorul cu titlu particular să aibă calitatea de având cauză a autorului său - trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții: să fie vorba de un act juridic încheiat anterior înstrăinării, actul respectiv să se refere la dreptul transmis, să fie vorba de drepturi și obligații strâns legate de dreptul transmis succesorului cu titlu particular.

Pe cale de consecință, condiția esențială în raport de care se procedează la examinarea și a celorlalte cerințe, constă în anterioritatea actului juridic încheiat de autor față de transmiterea dreptului către succesorul cu titlu particular. Or, în cauza de față, contractul de vânzare - cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al pârâților M. în temeiul Legii nr. 112/1995, asupra apartamentului revendicat este perfectat la data de 16 octombrie 1997, iar sentința civilă nr. 244, în raport de care se analizează îndeplinirea cumulativă a cerințelor autorității de lucru judecat este pronunțată la data de 06 martie 2001. Față de această situați, s-a apreciat că nu este îndeplinită cerința anteriorității.

În ceea ce privește pe apelantele - reclamante, s-a reținut că, acestea sunt succesoarele reclamantului M.G. (reclamantul din dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 244/2001 a Tribunalului București), calitatea procesuală activă fiindu-le transmisă pe calea succesiunii legale, sub acest aspect existând identitate de părți. Pentru a considera îndeplinite cerințele identității de părți, este necesar să existe identitate atât din punct de vedere al părții reclamante cât și din punct de vedere al părții pârâte. Constatând că nu există identitate sub aspectul părții pârâte (pentru motivele anterior expuse), Curtea a apreciat că nu este îndeplinită această cerință.

Cu privire la cea de-a doua condiție a identității de obiect (prin obiect înțelegând atât dreptul subiectiv dedus judecății cât și bunul asupra căruia poartă aceste drept), s-a constatat că, prin sentința civilă nr. 244/2001 s-a admis revendicarea numai pentru terenul aferent imobilului iar din punct de vedere al construcției numai pentru apartamentele care erau deținute cu contracte de închiriere, nu și cele vândute în baza Legii nr. 112/1995, așa cum este cazul apartamentului deținut în proprietate de pârâții M., drept care le-a și fost recunoscut acestora prin sentința civilă nr. 244/2001 a Tribunalului București.

Prin acțiunea introductivă în prezenta cauză, reclamantele revendică în contradictoriu cu pârâții M. exact apartamentul, asupra căruia prin sentința civilă nr. 244/2001 a Tribunalului București nu a recunoscut autorului acestora dreptului de proprietate, așa cum rezultă din cele ce preced, acțiunea în revendicare din Dosarul nr. 5154/2000 fiind adusă numai pentru apartamentele ce nu fuseseră înstrăinate conform Legii nr. 112/1995. Cât privește cea de-a treia condiție și anume identitatea de cauză juridică, instanța pornește în examinarea îndeplinirii acestei cerințe de la faptul că prin cauza cererii de chemare în judecată se înțelege instituția, categoria juridică sau principiul de drept substanțial pe care reclamantul își întemeiază pretenția dedusă judecății.

Cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de situația de fapt calificată juridic, având deopotrivă relevanță atât împrejurările de fapt ale cauzei cât și dispozițiile legale sau principiile juridice aplicabile speței.

Evaluând temeiul juridic al celor două acțiuni, din această perspectivă, deși aparent cele doua cereri de chemare in judecata ar avea același temei de drept, ambele acțiuni fiind de revendicare formulate în baza dispozițiilor art. 480 C. civ., Curtea a constatat că față de momentul introducerii primei acțiuni în revendicare soluționată prin sentința civilă nr. 244/2001, la data promovării și soluționarea celei de-a doua acțiuni în revendicare (mai exact data soluționării sentinței de către Tribunalul București prin sentința civilă nr. 164 din 04 februarie 2009) analiza temeiurilor de drept ale acțiunii introductive s-a realizat într-o manieră mai complexă determinata de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și de pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

Dacă la momentul judecării primei acțiuni în revendicare, procesul finalizându-se prin pronunțarea sentinței civile nr. 244/2001 a Tribunalului București, singurele dispoziții legale în baza cărora se proceda la soluționarea cauzei, erau reprezentate de prevederile art. 480 C. civ., instanța realizând o analiză comparativă a titlurilor de proprietate înfățișate de părți, conform regulilor și principiilor statuate de doctrină și jurisprudență în materia revendicării imobiliare, in momentul de față acțiunea în revendicare trebuia analizată atât prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 (act normativ cu caracter esențialmente reparator, care reglementează o procedură specială pentru retrocedarea proprietăților imobiliare preluate abuziv în perioada comunistă) cât și luând în considerare cele stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii prin care a statuat asupra raportului dintre acțiunea în revendicare și Legea nr. 10/2001 cât și asupra condițiilor de admisibilitate și temeinicie ale acțiunii prin raportare la jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât pârâții M.E. și M.M.E. cât și chematul în garanție M.F.P. invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ. Recurenții pârâți critică hotărârea sub următoarele aspecte: - În mod nelegal instanța de apel a apreciat că în cauză nu operează instituția autorității lucrului judecat, având în vedere că există triplă identitate de părți, obiect și cauză în cele două pricinii ce formează obiectul dosarelor înregistrate sub numerele 5154/2000 și 35914/3/2008 ambele înregistrate pe rolul Tribunalului Municipiului București. - În ceea ce privește identitatea de părți trebuia avută în vedere prezența juridică a acestora și nu calitatea lor în litigiu.

Greșit s-a constatat identitatea de părți numai în ceea ce privește apelantele – reclamante, în acest caz fiind vorba de succesori universali, calitatea procesuală fiindu-le transmisă pe calea succesiunii legale. În ceea ce privește identitatea de obiect se susține că obiectul cauzei este respectat de pretenția formulată în cerere și dreptul subiectiv invocat precum și obiectul material, respectiv bunul revendicat. În ambele procese reclamanții tind să revendice același imobil, respectiv apartamentul din sectorul 2 București. Referitor la identitatea de cauză, se susține prin motivele de recurs că, în ambele cererii de chemare în judecată s-a solicitat revendicarea imobilului în conformitate cu art. 480 C. civ.

În cea de a doua acțiune nu s-au invocat prevederile Legii nr. 10/2001. Recurentul M.F.P. critică hotărârea sub următoarele: - Hotărârea cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii, întrucât în mod nelegal s-a respins excepția autorității lucrului judecat. - Hotărârea este nelegală întrucât sunt întrunite condițiile triplei identități de părți, obiect și cauză. Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs, se constată nefondate recursurile în considerentele celor ce succed: Se va realiza o unică analiză a tuturor recursurilor, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate sunt comune. În esență recurenții critică hotărârea numai sub aspectul analizării și soluționării instituției lucrului judecat susținând constant că, în prezenta cauză operează această instituție, fiind îndeplinite cumulativ condițiile impuse de dispozițiile art. 1201 C. civ.

și 166 C. proc. civ., dar instanța de apel a făcut o greșită apreciere a condițiilor impuse, fiind astfel incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Contrar celor susținute de recurenți, în cauza pendinte în mod legal s-a apreciat că nu operează instituția autorității lucrului judeca și legal s-a desființat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. Excepția puterii lucrului judecat constituie neîndoielnic una dintre cele mai importante excepții de procedură. Ea este reglementată ca atare în art. 166 C. proc. civ., dar de instituția lucrului judecat se ocupă și Codul civil în art. 1201. Potrivit acestui text: „Existența lucrului judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute de ele și în contra lor în aceeași calitate”.

Autoritatea de lucru judecat cât și puterea lucrului judecat exprimă aceeași idee, dar pe planuri diferite, autoritatea lucrului judecat exprimă ideea de găsire și consacrare a adevărului, puterea de lucru judecat exprimă ideea de impunere a acestui adevăr în câmpul relațiilor juridice. Primul element al puterii lucrului judecat se referă la identitatea de obiect. Pentru a exista autoritate de lucru judecat este necesar ca obiectul din cea de-a doua acțiune să fie identic. Acest lucru se poate verifica prin raportarea statuărilor cuprinse în dispozitivul hotărârii cu obiectul determinat în cea de-a doua acțiune. În speța supusă analizei, referitor la identitatea de obiect, se constată că prin dispozitivul sentinței civile nr. 244 din 6 martie 2001 pronunțată în Dosarul nr. 5154/2001 s-a hotărât obligarea pârâților să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie suprafața de 124,64 mp teren situat în București, precum și apartamentele ocupate cu închiriere.

De asemenea s-au admis cererile de intervenție în interes propriu și s-a constatat dreptul de proprietate asupra apartamentului din imobil prin contracte de vânzare-cumpărare.Drept urmare privitor la apartamentul situat în București, sector 2, ce face obiectul determinat de cea de-a doua acțiune având ca obiect revendicare, s-a constatat doar un drept de proprietate asupra acestui bun, nu a exista o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Or, jurisprudența în această materie este în sensul că, nu există identitate de obiect când în cadrul primei acțiunii se cere constatarea unui drept iar în acțiunea subsecventă se solicită revendicarea aceluiași imobil. Mai mult, prin dispozitivul sentinței civile nr. 244/2001 nu se individualizează cert imobilele respectiv apartamentele ocupate cu contracte de închiriere.

Pentru analiza instituției autorității lucrului judecat nu se poate apela la prezumții în sensul că printre apartamentele ocupate cu contracte de închiriere s-ar fi enumerat și apartamentul care face clar obiectul acțiunii subsecvente. În concluzie, obiectul din cea de-a doua acțiune (prezenta cauză) nu este identică cu obiectul din prima acțiune care s-a soluționat prin sentința civilă nr. 244 din 6 martie 2001, întrucât în prima acțiune referitor la apartamentul situat în București, sector 2, s-a solicitat doar să se constate un drept de proprietate, iar în a doua cerere de chemare în judecată s-a solicitat revendicarea acestui imobil. Al doilea element esențial al puterii lucrului judecată vizează identitatea de cauză.

Acest element nu trebuie confundat cu dreptul subiectiv și nici cu mijloacele de dovadă ale acestuia. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acțiunii și se materializează practic în situația de fapt calificată juridic. Cauza este temeiul de drept al pretenției. În prima cerere de chemare în judecată, temeiul de drept, referitor la apartamentul situat în București, l-a constituit constatarea unui drept de proprietate, în timp în cea de-a doua cerere s-a solicitat revendicarea aceluiași imobil pe dispozițiile art. 480 C. civ. Drept urmare nu se poate reține existența identității de cauză, așa cum greșit se susține prin motivele de recurs. Corect s-a reținut prin hotărârea recurată că nu există nici identitate de părți, întrucât în prima cerere de chemare în judecată cauza s-a dezbătut în contradictoriu și cu alți pârâți respectiv Consiliul General al Municipiului București, SC A. SA și alții care nu se regăsesc în cea de-a doua cerere de chemare în judecată.

Așadar, hotărârea recurată este legală și nefiind incidente dispozițiile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâții M.E., M.M.E. și chematul în garanție M.F.P. împotriva Deciziei civile nr. 638/ A din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2011.