ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3465/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3465/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Aspra cauzei de față

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 164 din 04 februarie

2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată și a admis excepția

autorității de lucru judecat, a sentinței civile nr. 244 din 06 martie 2001 a

Tribunalului București, respingând ca atare cerere de chemare în judecată

formulată de reclamantele A.L.R.P. și M.D. în contradictoriu cu pârâții M.E. și

M.M.E. și a respins cererile de chemare în garanție formulată de pârâți

împotriva Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București

ca fiind rămase fără obiect.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut următoarele: în ședința publică din

data de 03 februarie 2009 tribunalul a pus în discuția părților excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția autorității de lucru

judecat, invocate de pârâții M.M.E. și M.E., apreciind că prioritară este

analiza excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, ulterior excepția

autorității de lucru judecat și funcție de modalitate de soluționare a acestora

se va discuta cea de a treia excepție, lipsa calității procesuale pasive.

Tribunalul a reținut că existența calității procesuale pasive se circumscrie ca

analiză a analizei, a excepției autorității de lucru judecat, întrucât o hotărâre

anterioară judecată pe fondul pricinii are efecte juridice sub aspectul

efectului pozitiv al puterii de lucru judecat și asupra calității părților.

În ceea ce privește

inadmisibilitatea capătului de cerere în realizare, prin raportare la

dispozițiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că potrivit principiului

disponibilității, reclamanta a dedus judecății o acțiune în revendicare

îndreptată împotriva foștilor chiriași, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.

Este adevărat că

Legea nr. 10/2001 este o lege specială cu caracter reparator având ca obiect

imobilele preluate abuziv de stat, însă prin această lege s-a instituit o

procedură administrativă cu privire la restituirea în natură sau prin

echivalent a imobilelor aflate la dispoziția unității deținătoare sau a

entității învestite potrivit Legii nr. 10/2001 cu soluționarea notificării.

Din întâmpinarea

depusă de pârâții persoane fizice prin care s-a invocat excepția

inadmisibilității, rezultă că autorul reclamantelor a solicitat restituirea pe

cale administrativă a imobilului, acesta fiindu-i restituit parțial, chestiune

ce nu a fost contestată de reclamante. Prin urmare, tribunalul a constatat că

reclamantele, invocând existența unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, chestiune care

coroborată cu excepția unei solicitări și soluționări pe cale administrativă a

imobilului a invocat implicit existența unui conflict între norma specială și a

Convenției, atrăgând incidența art. 20 alin. (2) din Constituția României, prin

care se stabilește prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată

prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește

prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Chestiunea

admisibilității invocării unei atare neconcordante între norma internațională

și norma specială din dreptul românesc în cadrul acțiunii în revendicare pe

calea dreptului comun a fost clarificată prin decizia pronunțată în recurs în

interesul Legii nr. 33/2008, în sensul următor: „problema care se pune este

dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în

revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o

astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la

o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale

legii speciale.

La această problemă

nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între

aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul

specialia generalibus derogant.

Așa cum s-a mai

arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la

compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală

abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Nu se poate aprecia

că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a

se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură

legea internațională în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte,

atunci când neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se

verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul

său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin

care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în

același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu jurisprudența

constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului

dobânditor de buna - credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la

valoarea actuală de circulație a imobilului etc".

Astfel, revendicarea

cu care a fost investit spre soluționare tribunalului a fost formulată în

condițiile invocării unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a unui conflict între norma

specială și Convenție, astfel că tribunalul a constatat că acțiunea nu poate fi

oprită printr-un fine de neprimire, reprezentat de excepția inadmisibilității,

astfel cum acesta a fost invocată de pârâți.

De asemenea, a

apreciat în sensul admisibilității acțiunii în revendicare, nu înseamnă o

eludare a dispozițiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în sensul că

proprietarul care nu a atacat titlul de proprietate al subdobânditorului

bunului în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5), ar formula după expirarea

termenului, acțiune imprescriptibilă.

Împrejurarea că s-a

împlinit termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) pentru atacarea titlului

subdobânditorului are semnificația consolidării titlului acestuia, opus celui

care se pretinde proprietar în acțiunea în revendicare. Aceasta constituie

însă, un aspect de temeinicie al acțiunii în revendicare în cadrul căreia

verificându-se eficiența și preferabilitatea titlurilor celor două părți, se

constată că ultima înstrăinare a rămas valabilă, prin depășirea termenului

înăuntrul căruia putea fi atacat actul de înstrăinare și un aspect de

admisibilitate a cererii în justiție.

În ceea ce privește cea

de a doua excepție invocată, respectiv autoritatea de lucru judecat, tribunalul

a reținut următoarele:

Potrivit art. 1201 C.

civ. este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același

obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută

de ele și în contra lor în aceeași calitate.

În ceea ce privește

obiectul, nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele acțiuni în

aceleași mod, ci este suficient ca din cuprinsul acțiunilor să rezulte că este

același (Tribunalul Suprem - Decizia civilă nr. 251/1973).

În ceea ce privește

părțile din proces, acestea sunt aceleași, cu calități inversate (M.B. și E.

având calitatea de intervenienți în interes propriu iar M.G. reclamant,

procedural formal - pârât în contradictoriu cu cererea dedusă judecății pe

calea intervenție de către intervenienți, sub aspectul fondului cererii).

Tribunalul a

constatat că reclamantele sunt moștenitoarele reclamantului din acțiunea

anterioară, acestora fiindu-le transmisă calitatea procesuală activă pe calea

succesiunii legale, fiind așadar, din punct de vedere juridic succesoare ale

acestuia, existând pe cale de consecință identitate de părți și sub acest

aspect.

În ceea ce privește

obiectul, tribunalul a reținut că acesta este reprezentat la pretenția

formulată prin cerere și dreptul subiectiv invocat. Această condiție este

îndeplinită dacă în ambele procese reclamanții tind să valorifice același drept

de proprietate al autorului lor. De altfel, acțiunea în constatare

provocatorie, prin care proprietarii posesori cer să se contate că au calitatea

de proprietari reprezintă de asemenea o comparare de titluri, astfel cum a fost

solicitată de către reclamante în ambele prezenta cerere.

Cauza, fundamentul

raportului juridic dedus judecății, temeiul juridic al cererii, este de

asemenea identic, ambele cereri, atât acțiunea în revendicare cât și cererea de

intervenție în interes propriu dedusă judecății în dosarul anterior sunt

întemeiate pe prevederile dreptului comun în materie, solicitându-se a se face

aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ.

Tribunalul a reținut

că prima instanță a soluționat acțiunea pe fondul ei, constatând că reclamanții

au un titlu de proprietate însă la rândul lor pârâții din prezenta acțiune,

intervenienți în nume propriu în cea anterioară au un titlu de proprietate care

a fost considerat prevalent.

Partea din hotărâre

care interesează însă lucrul judecat este dispozitivul pentru că acesta

cuprinde soluția, dispozitivul fiind cel care se execută, însă este adevărat că

trebuie recunoscut acest efect și considerentelor în măsura în care explică

dispozitivul.

Efectele puterii de

lucru judecat prezintă un dublu aspect, respectiv un aspect negativ pentru

partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate repune în discuție

dreptul său într-un alt litigiu și un aspect pozitiv pentru partea care a

câștigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut într-o

nouă judecată.

Hotărârea față de

care se invocă autoritatea de lucru judecat se bucură de o prezumție de legalitate,

astfel că tribunalul nu a mai putut analiza aspectele reținute prin aceasta.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., solicitând admiterea

căii de atac, desființarea în parte a hotărârii atacate, în sensul de a

respinge excepția autorității de lucru judecat ca fiind nefondată și a admite

acțiunea introductivă astfel cum a fost formulată.

Apelantele -

reclamante au criticat hotărârea atacată pe motive de nelegalitate și

netemeinicie, arătând în esență următoarele:

Instanța de fond a

aplicat în mod greșit dispozițiile art. 163 C. proc. civ. cu privire la

excepția autorității de lucru judecat. Nu există identitate de părți. Prin

urmare, în respectiva cauză - părți, au fost M.G. (reclamant) și Consiliul

General al Municipiului București și SC F. SA, iar obiectul litigiului a

constat în inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 față de autorul

reclamantului, M.C. Pe lângă lipsa acestei triplei identități, menționează că

respectiva acțiune nu era îndreptată împotriva titularilor actelor de vânzare -

cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 inclusiv împotriva pârâților

M.E. și M.M.E.

Instanța trebuia să

aibă în vedere și intenția autorului apelanților cu privire la titularii

raportului juridic ce au făcut obiectul procesului soluționat prin sentința

civilă nr. 244/2001. Cu alte cuvinte autorul apelanților a înțeles să se

judece, în cauza respectivă doar cu instituțiile statului, niciodată nu a

solicitat introducerea în cauza a părților titulare a cererilor de intervenție.

Pe cale de consecință instanța când a constatat că sunt aceleași părți trebuia

să aibă în vedere părțile cu care aceștia au înțeles să se judece în litigiul

menționat și nu cei care au intervenit.

Cauza ce a fost

soluționată prin sentința civilă nr. 244/2001 a avut ca obiect alte imobile,

chiar dacă părțile au formulat cerere de intervenție acestea nu au avut

legătură cu obiectul cauzei.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă prin Decizia nr. 638/ A din 26 noiembrie 2009,

a admis apelul reclamantelor, a desființat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

În considerentele

deciziei s-a reținut că, reclamantele au criticat greșita aplicare a

dispozițiilor legale care reglementează excepția autorității de lucru judecat,

pe fondul cauzei (asupra căruia prima instanță nu s-a pronunțat), apelantele

arătând că acțiunea ar fi trebuit admisă pe considerentul că au dobândit

imobilul de la adevăratul proprietar, fiind îndeplinite și formalitățile de

publicitate imobiliară anterior față de pârâți.

Cu privire la primul

motiv de apel, referitor la modul de soluționare a excepției autorității de

lucru judecat, s-a apreciat că, este fondat pentru următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr.

244 din 06 martie 2001 a Tribunalului București (definitivă prin respingerea

apelului prin Decizia civilă nr. 520 din 22 noiembrie 2001 a Curții de Apel

București și irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 3892

din 08 octombrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) s-a admis în

parte acțiunea formulată de reclamantele din prezenta cauză în contradictoriu

cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC A. SA și

intervenienții M.B. și E. (pârâții din prezenta cauză), C.S. și A., P.C. și E.,

C.T. și O., S.E., B.V.V. și E. s-a obligat pârâta să lase în deplină

proprietate și posesie imobilul revendicat situat în București, sector 2, sub

aspectul terenului de 124,64 mp. și a apartamentelor (din cadrul clădirii

aflate pe teren) care erau deținute cu contract de închiriere. Instanța a admis

cererea de interventei principală constatând că, pârâților din prezenta cauză M.B.

și E. (alături de ceilalți intervenienți) sunt titularii dreptului de

proprietate asupra apartamentului din imobilul revendicat.

Prin acțiunea dedusă

judecății în prezenta cauză, reclamanții (care sunt aceeași) au solicitat în

contradictoriu cu pârâții M. (intervenienții din dosarul finalizat prin

pronunțarea sentinței civile nr. 244/2001 a Tribunalului București)

revendicarea apartamentului din imobilul care a făcut obiectul revendicării în

celălalt dosar.

Pentru a fi în

prezenta autorității de lucru judecat, așa cum statuează dispozițiile art. 1201

C. civ., trebuie să fie îndeplinite tripla identitate de elemente, constând în:

parte, obiect și cauză.

În ceea ce privește

cerința identității sub aspectul părților, Curtea apreciază că trebuie avute în

vedere prezența juridică a acestora și nu fizică a acestora, neavând relevanță

din acest punct de vedere dacă în cel de-al doilea proces calitățile lor sunt

inversate. Așa cum rezultă din analiza comparativă a poziției procesuale a

părților în cele două cauze, Curtea constată că, sentința civilă nr. 244/2001 a

Tribunalului București, e pronunțata în contradictoriu cu Consiliul General al

Municipiului București și SC A. SA iar în prezentul litigiu în calitate de

pârâți figurează soții M., care au fost părți în dosarul în care s-a pronunțat

sentința mai sus¬menționată în calitate de intervenienți principali.

Pentru a stabili dacă

există identitate de părți, trebuie analizat dacă pârâții M. (din cauza dedusă

judecății în prezentul dosar) au calitate de având în cauză față de Consiliul

General al Municipiului București (parte în Dosarul nr. 5154/2000 al

Tribunalului București, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 244/2001), în

condițiile în care din contractul de vânzare - cumpărare cu plata prețului în

rate nr. 1924 din 16 octombrie 1997 rezultă că au dobândit în proprietate

apartamentul din imobilul în litigiu de la Primăria Municipiului București -

Consiliul General al Municipiului București.

Practic se pune

problema calității de succesori cu titlu particular al pârâților M.

Așa cum se arată și

în literatura de specialitate, în cazul succesorului cu titlu particular,

calitatea de având cauză se apreciază nu în raport de actul juridic prin care a

dobândit dreptul subiectiv (în contract având calitatea de parte) și nici în

raport de alte acte juridice încheiate de autorul său și care nu au nici o

legătură cu dreptul transmis (față de aceste acte având poziția juridică de

terț) ci numai în raport de actele juridice încheiate anterior de autorul său

(referitoare la același drept) cu alte persoane. Pentru ca succesorul cu titlu

particular să aibă calitatea de având cauză a autorului său - trebuie

îndeplinite cumulativ mai multe condiții: să fie vorba de un act juridic

încheiat anterior înstrăinării, actul respectiv să se refere la dreptul

transmis, să fie vorba de drepturi și obligații strâns legate de dreptul

transmis succesorului cu titlu particular.

Pe cale de

consecință, condiția esențială în raport de care se procedează la examinarea și

a celorlalte cerințe, constă în anterioritatea actului juridic încheiat de

autor față de transmiterea dreptului către succesorul cu titlu particular.

Or, în cauza de față,

contractul de vânzare - cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al

pârâților M. în temeiul Legii nr. 112/1995, asupra apartamentului revendicat

este perfectat la data de 16 octombrie 1997, iar sentința civilă nr. 244, în

raport de care se analizează îndeplinirea cumulativă a cerințelor autorității

de lucru judecat este pronunțată la data de 06 martie 2001.

Față de această

situați, s-a apreciat că nu este îndeplinită cerința anteriorității.

În ceea ce privește

pe apelantele - reclamante, s-a reținut că, acestea sunt succesoarele

reclamantului M.G. (reclamantul din dosarul în care s-a pronunțat sentința

civilă nr. 244/2001 a Tribunalului București), calitatea procesuală activă

fiindu-le transmisă pe calea succesiunii legale, sub acest aspect existând

identitate de părți.

Pentru a considera

îndeplinite cerințele identității de părți, este necesar să existe identitate

atât din punct de vedere al părții reclamante cât și din punct de vedere al

părții pârâte. Constatând că nu există identitate sub aspectul părții pârâte

(pentru motivele anterior expuse), Curtea a apreciat că nu este îndeplinită

această cerință.

Cu privire la cea

de-a doua condiție a identității de obiect (prin obiect înțelegând atât dreptul

subiectiv dedus judecății cât și bunul asupra căruia poartă aceste drept), s-a

constatat că, prin sentința civilă nr. 244/2001 s-a admis revendicarea numai

pentru terenul aferent imobilului iar din punct de vedere al construcției numai

pentru apartamentele care erau deținute cu contracte de închiriere, nu și cele

vândute în baza Legii nr. 112/1995, așa cum este cazul apartamentului deținut

în proprietate de pârâții M., drept care le-a și fost recunoscut acestora prin

sentința civilă nr. 244/2001 a Tribunalului București. Prin acțiunea

introductivă în prezenta cauză, reclamantele revendică în contradictoriu cu

pârâții M. exact apartamentul, asupra căruia prin sentința civilă nr. 244/2001

a Tribunalului București nu a recunoscut autorului acestora dreptului de

proprietate, așa cum rezultă din cele ce preced, acțiunea în revendicare din Dosarul

nr. 5154/2000 fiind adusă numai pentru apartamentele ce nu fuseseră înstrăinate

conform Legii nr. 112/1995.

Cât privește cea de-a

treia condiție și anume identitatea de cauză juridică, instanța pornește în

examinarea îndeplinirii acestei cerințe de la faptul că prin cauza cererii de

chemare în judecată se înțelege instituția, categoria juridică sau principiul

de drept substanțial pe care reclamantul își întemeiază pretenția dedusă

judecății. Cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de situația

de fapt calificată juridic, având deopotrivă relevanță atât împrejurările de

fapt ale cauzei cât și dispozițiile legale sau principiile juridice aplicabile

speței.

Evaluând temeiul

juridic al celor două acțiuni, din această perspectivă, deși aparent cele doua

cereri de chemare in judecata ar avea același temei de drept, ambele acțiuni

fiind de revendicare formulate în baza dispozițiilor art. 480 C. civ., Curtea a

constatat că față de momentul introducerii primei acțiuni în revendicare

soluționată prin sentința civilă nr. 244/2001, la data promovării și

soluționarea celei de-a doua acțiuni în revendicare (mai exact data

soluționării sentinței de către Tribunalul București prin sentința civilă nr. 164

din 04 februarie 2009) analiza temeiurilor de drept ale acțiunii introductive

s-a realizat într-o manieră mai complexă determinata de intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 și de pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte

de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

Dacă la momentul

judecării primei acțiuni în revendicare, procesul finalizându-se prin

pronunțarea sentinței civile nr. 244/2001 a Tribunalului București, singurele

dispoziții legale în baza cărora se proceda la soluționarea cauzei, erau

reprezentate de prevederile art. 480 C. civ., instanța realizând o analiză

comparativă a titlurilor de proprietate înfățișate de părți, conform regulilor

și principiilor statuate de doctrină și jurisprudență în materia revendicării

imobiliare, in momentul de față acțiunea în revendicare trebuia analizată atât

prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 (act normativ cu caracter

esențialmente reparator, care reglementează o procedură specială pentru

retrocedarea proprietăților imobiliare preluate abuziv în perioada comunistă)

cât și luând în considerare cele stabilite de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii

prin care a statuat asupra raportului dintre acțiunea în revendicare și Legea nr.

10/2001 cât și asupra condițiilor de admisibilitate și temeinicie ale acțiunii

prin raportare la jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au declarat recurs atât pârâții M.E. și M.M.E. cât și chematul în

garanție M.F.P. invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8, 9 C. proc.

civ.

Recurenții pârâți

critică hotărârea sub următoarele aspecte:

- În mod nelegal

instanța de apel a apreciat că în cauză nu operează instituția autorității lucrului

judecat, având în vedere că există triplă identitate de părți, obiect și cauză

în cele două pricinii ce formează obiectul dosarelor înregistrate sub numerele

5154/2000 și 35914/3/2008 ambele înregistrate pe rolul Tribunalului

Municipiului București.

- În ceea ce privește

identitatea de părți trebuia avută în vedere prezența juridică a acestora și nu

calitatea lor în litigiu.

Greșit s-a constatat

identitatea de părți numai în ceea ce privește apelantele – reclamante, în

acest caz fiind vorba de succesori universali, calitatea procesuală fiindu-le

transmisă pe calea succesiunii legale. În ceea ce privește identitatea de

obiect se susține că obiectul cauzei este respectat de pretenția formulată în

cerere și dreptul subiectiv invocat precum și obiectul material, respectiv

bunul revendicat. În ambele procese reclamanții tind să revendice același

imobil, respectiv apartamentul din sectorul 2 București. Referitor la

identitatea de cauză, se susține prin motivele de recurs că, în ambele cererii

de chemare în judecată s-a solicitat revendicarea imobilului în conformitate cu

art. 480 C. civ. În cea de a doua acțiune nu s-au invocat prevederile Legii nr.

10/2001.

Recurentul M.F.P.

critică hotărârea sub următoarele:

- Hotărârea cuprinde

motive contradictorii, străine de natura pricinii, întrucât în mod nelegal s-a

respins excepția autorității lucrului judecat.

- Hotărârea este

nelegală întrucât sunt întrunite condițiile triplei identități de părți, obiect

și cauză.

Examinând criticile

formulate prin intermediul cererilor de recurs, se constată nefondate

recursurile în considerentele celor ce succed:

Se va realiza o unică

analiză a tuturor recursurilor, având în vedere că motivele de nelegalitate

invocate sunt comune.

În esență recurenții

critică hotărârea numai sub aspectul analizării și soluționării instituției

lucrului judecat susținând constant că, în prezenta cauză operează această

instituție, fiind îndeplinite cumulativ condițiile impuse de dispozițiile art. 1201

C. civ. și 166 C. proc. civ., dar instanța de apel a făcut o greșită apreciere

a condițiilor impuse, fiind astfel incident în cauză motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Contrar celor

susținute de recurenți, în cauza pendinte în mod legal s-a apreciat că nu

operează instituția autorității lucrului judeca și legal s-a desființat

sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Excepția puterii

lucrului judecat constituie neîndoielnic una dintre cele mai importante

excepții de procedură.

Ea este reglementată

ca atare în art. 166 C. proc. civ., dar de instituția lucrului judecat se ocupă

și Codul civil în art. 1201.

Potrivit acestui

text: „Existența lucrului judecat atunci când a doua cerere de chemare în

judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între

aceleași părți, făcute de ele și în contra lor în aceeași calitate”.

Autoritatea de lucru

judecat cât și puterea lucrului judecat exprimă aceeași idee, dar pe planuri

diferite, autoritatea lucrului judecat exprimă ideea de găsire și consacrare a

adevărului, puterea de lucru judecat exprimă ideea de impunere a acestui adevăr

în câmpul relațiilor juridice.

Primul element al

puterii lucrului judecat se referă la identitatea de obiect.

Pentru a exista

autoritate de lucru judecat este necesar ca obiectul din cea de-a doua acțiune

să fie identic. Acest lucru se poate verifica prin raportarea statuărilor

cuprinse în dispozitivul hotărârii cu obiectul determinat în cea de-a doua

acțiune.

În speța supusă

analizei, referitor la identitatea de obiect, se constată că prin dispozitivul

sentinței civile nr. 244 din 6 martie 2001 pronunțată în Dosarul nr. 5154/2001

s-a hotărât obligarea pârâților să lase reclamantului în deplină proprietate și

posesie suprafața de 124,64 mp teren situat în București, precum și apartamentele

ocupate cu închiriere. De asemenea s-au admis cererile de intervenție în

interes propriu și s-a constatat dreptul de proprietate asupra apartamentului

din imobil prin contracte de vânzare-cumpărare.Drept urmare privitor la

apartamentul situat în București, sector 2, ce face obiectul determinat de cea

de-a doua acțiune având ca obiect revendicare, s-a constatat doar un drept de

proprietate asupra acestui bun, nu a exista o acțiune în revendicare întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Or, jurisprudența în

această materie este în sensul că, nu există identitate de obiect când în

cadrul primei acțiunii se cere constatarea unui drept iar în acțiunea

subsecventă se solicită revendicarea aceluiași imobil.

Mai mult, prin

dispozitivul sentinței civile nr. 244/2001 nu se individualizează cert

imobilele respectiv apartamentele ocupate cu contracte de închiriere. Pentru

analiza instituției autorității lucrului judecat nu se poate apela la prezumții

în sensul că printre apartamentele ocupate cu contracte de închiriere s-ar fi

enumerat și apartamentul care face clar obiectul acțiunii subsecvente.

În concluzie,

obiectul din cea de-a doua acțiune (prezenta cauză) nu este identică cu

obiectul din prima acțiune care s-a soluționat prin sentința civilă nr. 244 din

6 martie 2001, întrucât în prima acțiune referitor la apartamentul situat în

București, sector 2, s-a solicitat doar să se constate un drept de proprietate,

iar în a doua cerere de chemare în judecată s-a solicitat revendicarea acestui

imobil.

Al doilea element

esențial al puterii lucrului judecată vizează identitatea de cauză.

Acest element nu

trebuie confundat cu dreptul subiectiv și nici cu mijloacele de dovadă ale

acestuia.

Cauza rezidă în

fundamentul juridic al acțiunii și se materializează practic în situația de

fapt calificată juridic. Cauza este temeiul de drept al pretenției.

În prima cerere de

chemare în judecată, temeiul de drept, referitor la apartamentul situat în

București, l-a constituit constatarea unui drept de proprietate, în timp în cea

de-a doua cerere s-a solicitat revendicarea aceluiași imobil pe dispozițiile art.

480 C. civ.

Drept urmare nu se

poate reține existența identității de cauză, așa cum greșit se susține prin

motivele de recurs.

Corect s-a reținut

prin hotărârea recurată că nu există nici identitate de părți, întrucât în

prima cerere de chemare în judecată cauza s-a dezbătut în contradictoriu și cu

alți pârâți respectiv Consiliul General al Municipiului București, SC A. SA și

alții care nu se regăsesc în cea de-a doua cerere de chemare în judecată.

Așadar, hotărârea

recurată este legală și nefiind incidente dispozițiile de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E  C I D E

Respinge recursurile

declarate de pârâții M.E., M.M.E. și chematul în garanție M.F.P. împotriva Deciziei

civile nr. 638/ A din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2011.