ÎCCJ, decizie (scj.ro #84000)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84000) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Încheiere prin care instanța a admis în cursul

urmăririi penale cererea de sesizare a Curții Constituționale

și a respins cererea de suspendare a judecății propunerii de

arestare preventivă. Recurs. Inadmisibilitate

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Dispoziții

generale

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

- încheiere prin care instanța a admis în cursul

urmăririi penale cererea de sesizare a Curții Constituționale

și a respins cererea de suspendare a judecății propunerii de

arestare preventivă

-

recurs

C. proc. pen.,

art. 303 alin. (6)

Încheierea prin care instanța a

admis în cursul urmăririi penale cererea de sesizare a Curții

Constituționale și a respins cererea de suspendare a

judecății propunerii de arestare preventivă nu este supusă

căii de atac a recursului nici sub aspectul dispoziției privind

admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale și nici

sub aspectul dispoziției privind respingerea cererii de suspendare a

judecății propunerii de arestare preventivă, întrucât din

interpretarea art. 303 alin. (6) C. proc. pen. rezultă că acest text

de lege instituie calea de atac a recursului numai cu privire la măsurile

preventive dispuse față de inculpat.

În conformitate cu jurisprudența

Curții Constituționale, controlul asupra modului de sesizare a

instanței de contencios constituțional și efectelor omisiunii

suspendării sau respingerii cererii de suspendare a judecății în

cazul în care a fost ridicată o excepție de

neconstituționalitate se realizează numai de către Curtea

Constituțională.

I.C.C.J., secția penală, decizia

nr. 2554 din 2 iulie 2009

Prin încheierea de ședință din Cameră

de consiliu din 24 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, Secția

penală și de minori, în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992,

republicată, s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 95 alin. (1)

din Legea nr. 303/2004 și a prevederilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen.

A fost respinsă cererea de suspendare a

judecării cauzei.

Pentru a se pronunța astfel, curtea de apel, ca

primă instanță, a reținut că prin propunerea

înaintată în prezenta cauză de către Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția

Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Cluj s-a solicitat

luarea măsurii arestării preventive față de inculpata M.A.

pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 24 iunie 2009 și

până la data de 22 iulie 2009.

În ședința Camerei de consiliu din 24 iunie

2009, inculpata M.A., prin apărător ales, a ridicat excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 95 alin. (1) din Legea nr.

303/2004 și a prevederilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,

solicitând sesizarea Curții Constituționale pentru a soluționa

excepțiile invocate și suspendarea judecării cauzei.

Instanța, analizând cererea formulată prin

prisma prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a

constatat că solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 95 alin. (1)

din Legea nr. 303/2004 și a prevederilor art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen. este fondată.

Referitor la cererea de suspendare a judecării

cauzei, prima instanță a reținut că prevederile art. 29

alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, trebuie aplicate prin

coroborare cu reglementările în materie ale Codului de procedură

penală.

Nu sunt incidente dispozițiile art. 303 alin. (6) C.

proc. pen., deoarece acestea reglementează suspendarea judecării

cauzei atunci când excepția de neconstituționalitate este

ridicată în faza procesuală a judecării cauzei pe fond, iar în

cazul de față propunerea de arestare a fost formulată de

procuror în cursul urmăririi penale, regulile procedurale fiind speciale

în acest caz și derogatorii de la judecata în primă

instanță.

Regulile procedurale speciale reglementate în art. 149

1

C. proc. pen. impun judecătorului soluționarea cauzei în camera de

consiliu, și nu în ședință publică, într-un termen de

24 de ore de la primirea dosarului, cu citarea doar a inculpatului, iar nu

și a altor părți.

Propunerea se soluționează de judecător,

nu de instanță, iar art. II alin. (1) din O. U. G. nr. 109/2003

prevede că ori de câte ori în Codul de procedură penală sau în

alte legi cu dispoziții de procedură penală termenul

instanță se referă la percheziția domiciliară sau la

dispunerea arestării preventive, acesta se înlocuiește cu termenul

judecător, ceea ce denotă existența procedurii speciale și

în privința organului judiciar competent să se pronunțe asupra măsurii

arestării preventive.

Procedura specială are ca scop asigurarea pentru

judecător a posibilității de a soluționa rapid și

eficient sesizările pentru luarea măsurilor preventive, iar pentru

realizarea acestui scop legiuitorul nu a prevăzut în cazul

soluționării propunerii de arestare preventivă și

posibilitatea suspendării judecării propunerii până la

soluționarea excepției de neconstituționalitate, această

posibilitate fiind prevăzută în art. 303 alin. (6) C. proc. pen. doar

în cazul soluționării cauzelor pe fond.

De altfel, art. 303 alin. (6) C. proc. pen. instituie în

partea finală obligativitatea verificării din oficiu a

legalității și temeiniciei măsurii arestării

preventive conform art. 300

2

C. proc. pen., aspect care relevă

intenția legiuitorului ca pe durata soluționării excepției

de neconstituționalitate măsurile preventive să nu fie afectate,

chiar atunci când s-ar invoca neconstituționalitatea prevederilor art. 300

2

C. proc. pen., textul de lege nefăcând distincție cu privire la

obiectul excepției de neconstituționalitate.

Pentru considerentele prezentate, în baza art. 29 alin.

(4) din Legea nr. 47/1992, republicată, curtea de apel a dispus sesizarea

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și a prevederilor

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Întrucât normele de procedură penală nu

reglementează posibilitatea suspendării judecării propunerii de

arestare preventivă până la soluționarea excepției de

neconstituționalitate, a fost respinsă cererea de suspendare a

judecării cauzei.

Împotriva acestei încheieri de ședință a

declarat recurs inculpata M.A., prin apărătorul ales.

Înalta Curte de Casație și Justiție a pus

în discuție admisibilitatea recursului declarat, în raport și cu

decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 9 din 9

februarie 2009.

Apărătorul ales al recurentei inculpate, avocat

I.C., a susținut că, potrivit  dispozițiilor art. 303 alin.

(6) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

recursul cu privire la dispoziția de respingere a cererii de suspendare a

judecării cauzei este admisibil, motiv pentru care a solicitat admiterea

acestuia, desființare parțială a încheierii și a se dispune

suspendarea judecării cauzei.

Al doilea apărător ales al recurentei

inculpate, avocat A.D., a solicitat admiterea recursului, motivând că

decizia pronunțată în recursul în interesul legii se referă la o

altă premisă decât cea din prezenta cauză, în care s-a admis cererea

de sesizare a Curții Constituționale și s-a respins cererea de

suspendare a judecării cauzei.

Reprezentantul Ministerului Public a susținut

că recursul este inadmisibil, întrucât nu există nicio

dispoziție legală care să permită recurarea acestei dispoziții

de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei.

În ultimul cuvânt, recurenta inculpată a arătat

că este de acord cu concluziile apărătorilor săi.

În motivele de recurs depuse în scris la dosarul cauzei,

recurenta inculpată, prin avocat I.C., a invocat cazurile de casare

prevăzute în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

și

pct. 19 C. proc. pen., solicitând a se dispune casarea în parte a încheierii

penale din 24 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj cu privire la refuzul

judecătorului de a constata suspendarea de drept a judecății

cauzei până la soluționarea excepției de

neconstituționalitate și, în rejudecarea cauzei, să se constate

suspendarea de drept a judecării propunerii de arestare preventivă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta

inculpată, prin apărător, a considerat că recursul

declarat, în temeiul art. 303 alin. (6) fraza a III-a și al art. 21 din

Constituție, este admisibil parțial, în raport cu dispoziția

instanței de a refuza constatarea suspendării de drept a

judecății.

Instanța este obligată să suspende cauza

ori de câte ori aceasta este sesizată cu o excepție de

neconstituționalitate cu privire la care se constată îndeplinirea

tuturor condițiilor de admisibilitate.

Prevederile art. 303 C. proc. pen. instituie calea de

atac a recursului oricărei persoane, fără a se face niciun fel

de distincție în funcție de momentul procesual în care se

pronunță suspendarea, de starea de libertate a persoanei care

invocă neconstituționalitatea sau de calitatea acesteia.

Practic, singura condiție ce trebuie

îndeplinită de persoana care formulează recursul este ca acesta

să fie declarat în termen de 24 de ore de la pronunțare pentru cei

prezenți la ședință sau, după caz, de la comunicare

pentru cei lipsă.

În consecință, în temeiul art. 303 alin. (6)

fraza a III-a C. proc. pen., recursul împotriva unei încheieri prin care s-a

dispus sesizarea Curții Constituționale, dar s-a refuzat constatarea

suspendării de drept, este admisibil cu privire la refuzul

suspendării.

Recurenta inculpată, prin apărător, consideră

că decizia în recursul în interesul legii nr. 9 din 9 februarie 2009 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție nu exclude admisibilitatea recursului pe care l-a formulat

și care are drept obiect doar refuzul Curții de Apel Cluj de a

constata suspendarea de drept a judecății până la data

pronunțării Curții Constituționale asupra excepției

formulate.

Astfel, potrivit dispozitivului deciziei amintite,

dispozițiile art. 303 alin. (6) C. proc. pen. se interpretează în

sensul că încheierea prin care instanța a admis cererea de sesizare a

Curții Constituționale și a dispus suspendarea

judecății până la soluționarea excepției de

neconstituționalitate nu este supusă căii de atac a recursului.

Rezultă, așadar, că ipoteza avută în

vedere de instanța supremă a fost aceea a încheierii instanței

prin care se dispune, atât sesizarea Curții Constituționale, cât

și suspendarea judecății.

Or, în speță, ipoteza este alta. Recurenta

inculpată, prin apărător, admite că recursul contra acelei

dispoziții din încheierea recurată care vizează sesizarea

instanței constituționale este inadmisibil, însă recursul cu

privire la refuzul de a suspenda judecata rămâne admisibil, inclusiv prin

raportare la decizia nr. 9 din 9 februarie 2009 pronunțată în

soluționarea unui recurs în interesul legii.

Examinând recursul declarat de recurenta inculpată

M.A. împotriva încheierii de ședință din Cameră de consiliu

din 24 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și

de minori, față de precizările puse în discuție, din oficiu,

cu privire la admisibilitatea căii ordinare de atac exercitate, în raport

și cu decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 9

din 9 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată recursul inculpatei ca fiind inadmisibil, pentru următoarele

considerente:

Dispozițiile art. 29 alin. (4), (5) și (6) din

Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, republicată în M. Of. nr. 643 din 16 iulie 2004,

prevăd că:

„(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune

de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția

de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de

vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției

și va fi însoțită de dovezile depuse de părți.

Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie

motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum

și dovezile necesare.

(5) Pe perioada soluționării excepției de

neconstituționalitate judecarea cauzei se suspendă.

(6) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind

contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge

printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții

Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la

instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la

pronunțare. Recursul se judecată în termen de 3 zile.”

Legiuitorul a reglementat, în conținutul

dispozițiilor art. 303 C. proc. pen. referitoare la suspendarea

judecății, două cauze de suspendare a judecății

cauzei, prima când se constată pe baza unei expertize medico-legale

că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl

împiedică să participe la judecată, iar a doua când a fost

ridicată o excepție de neconstituționalitate, în ambele cazuri

prevăzând în mod expres și limitativ condiții procedurale.

Astfel, în mod concret, în art. 303 C. proc. pen. se

stipulează următoarele:

„(1) Când se constată pe baza unei expertize

medico-legale că inculpatul suferă de o boală gravă, care

îl împiedică să participe la judecată, instanța dispune,

prin încheiere, suspendarea procesului penal până când starea

sănătății inculpatului va permite participarea acestuia la

judecată.

(2) Dacă sunt mai mulți inculpați, iar

temeiul suspendării privește numai pe unul din ei și disjungerea

nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze.

(3) Încheierea dată în primă instanță

prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu recurs

la instanța superioară în termen de 24 de ore de la pronunțare,

pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă.

Recursul nu suspendă executarea și se judecă în termen de 3

zile.

(4) Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce

inculpatul poate participa la judecată.

(5) Instanța este obligată să se informeze

periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea

procesului penal.

(6) Instanța suspendă judecata, prin încheiere

motivată, și în cazul în care a fost ridicată o excepție de

neconstituționalitate, până la soluționarea de către Curtea

Constituțională a excepției. Dacă inculpatul este arestat,

se aplică în mod corespunzător prevederile art. 300

2

, iar

dacă față de acesta s-a dispus măsura obligării de a

nu părăsi localitatea sau măsura obligării de a nu

părăsi țara, se aplică, în mod corespunzător, art. 145

și 145

1

. Încheierea este supusă recursului în termen de 24

de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la

comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se judecă în termen de 3

zile.”

Așa cum se poate observa, în conținutul art.

303 C. proc. pen., legiuitorul, prin voința sa exclusivă de

legiferare, a ales să folosească o tehnică de reglementare

diferită cu privire la exercitarea controlului judiciar, respectiv a

recursului, apelând la o prevedere explicită în situația primului

caz, determinând obiectul acestuia în mod expres în alin. (3) și anume

„încheierea dată în primă instanță prin care s-a dispus

suspendarea cauzei…”, ceea ce îi conferă normei un caracter determinat, în

timp ce în alin. (6) al aceleiași norme, prevederea referitoare la recurs

are un caracter ridicat de generalitate prin folosirea sintagmei că „încheierea

este supusă recursului …”, fără a fi precizat obiectul

încheierii, ceea ce impune interpretarea acestei prevederi, prin folosirea

metodei sistematice de interpretare în conținutul aceluiași alineat,

prin raportare la celelalte dispoziții, dar și față de

alin. (3) al aceleiași norme.

Astfel, în succesiunea lor, dispozițiile alin. (6)

al art. 303 C. proc. pen. se referă, în teza I, la cazul de suspendare a

judecății, și anume atunci când este ridicată o

excepție de neconstituționalitate, care își produce efectul

până la soluționarea acesteia de către instanța de

contencios constituțional, în teza a II-a se evidențiază ipoteza

inculpatului arestat, pe calea unei norme de trimitere la incidența

prevederilor de verificare a măsurilor preventive expres arătate,

pentru ca în teza a III-a să se stipuleze că încheierea este

supusă recursului, cu menționarea termenului, a modului de calcul al

acestuia, precum și a termenului de judecare a recursului.

În consecință, pe calea interpretării

sistematice, obiectul recursului îl constituie măsurile preventive dispuse

față de inculpat și arătate în mod expres, având în vedere,

pe de-o parte, tocmai dispoziția tezei a II-a ce reglementează

ipoteza situației inculpatului arestat și nicidecum aceea a

suspendării judecății cauzei, prevăzută în primă

teză a alin. (6), iar, pe de altă parte, dacă legiuitorul ar fi

dorit să prevadă calea unui recurs împotriva dispoziției de

suspendare și în cazul ridicării unei excepții de

neconstituționalitate, ar fi procedat ca în situația primului caz

arătat, în alin. (3) al aceleiași norme, în sensul că ar fi

folosit în mod explicit indicarea măsurii, tehnică la care nu a

apelat în cel de-al doilea caz de suspendare.

Altfel spus, dispoziția suspendării

judecății cauzei în situația ridicării unei excepții

de neconstituționalitate, în condițiile art. 303 alin. (6) C. proc.

pen., nu este supusă recursului.

De altfel, prin decizia nr. 9 din 9 februarie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite,

în recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

dispozițiile art. 303 alin. (6) C. proc. pen. au fost interpretate în

sensul că: „Încheierea prin care instanța a admis cererea de sesizare

a Curții Constituționale și a dispus suspendarea

judecății, până la soluționarea excepției de

neconstituționalitate, nu este supusă căii de atac a

recursului.”

Un alt argument că măsura suspendării

judecății unei cauzei penale, în ipoteza în care este ridicată o

excepție de neconstituționalitate, nu este supusă recursului

este dat, tot pe calea interpretării sistematice, însă prin raportare

la art. 29 alin. (5) și (6) din Legea nr. 47/1992, republicată,

prevederi al căror conținut a fost prezentat și din care nu

rezultă posibilitatea exercitării vreunei căi de atac împotriva

suspendării judecării cauzei, ci numai împotriva soluției de

respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, ca urmare

a inadmisibilității excepției de neconstituționalitate,

aceasta fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), deci care

vizează fondul cererii, și anume excepția de

neconstituționalitate constatată ca fiind inadmisibilă.

Prin prevederea cuprinsă în art. 29 alin. (5) din

Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit căreia „pe perioada

soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea

cauzei se suspendă”, legiuitorul a instituit un caz special de suspendare

obligatorie a judecății, natura sa decurgând tocmai din caracterul

legii care a prevăzut o asemenea normă, al cărei conținut a

fost preluat și în dispozițiile art. 303 alin. (6) C. proc. pen.

Astfel, pornind tocmai de la natura obligatorie a

suspendării judecății cauzei, instituită prin lege, este

exclusă verificarea acesteia pe calea controlului judiciar.

În consecință, pe calea interpretării

per

a contrario

a dispoziției referitoare la suspendarea

judecății cauzei, în situația invocării unei excepții

de neconstituționalitate în materie penală, în condițiile art.

303 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la art. 29 alin. (5) din Legea nr.

47/1992, republicată, fiind admisă cererea de sesizare a Curții

Constituționale, dar fie nu a fost dispusă măsura

suspendării judecății cauzei, fie a fost respinsă cererea

de suspendare a judecății cauzei, acestea nu pot face obiectul verificării

pe calea controlului judiciar al recursului, în condițiile actualei

reglementări, însă constituie aspecte ce vor putea fi analizate numai

de către Curtea Constituțională, cu ocazia verificării

cererii asupra excepției de neconstituționalitate cu care a fost

sesizată, prin controlul complet pe care aceasta urmează a-l face,

asupra modului cum a fost sesizată și efectelor omisiunii dispunerii

suspendării sau respingerii unei cereri de suspendare a

judecății cauzei în care a fost ridicată o excepție de

neconstituționalitate.

În sensul unui control asupra modului în care a fost

sesizată cu o excepție de neconstituționalitate ce a fost

ridicată într-o cauză penală, în care nu s-a dispus suspendarea

acelei cauze, s-a pronunțat Curtea Constituțională prin decizia

nr. 104 din 1 iulie 1999, publicată în M. Of. nr. 537 din 3 noiembrie

1999.

De asemenea, într-o altă cauză, însă în

materie civilă, Curtea Constituțională a examinat, odată cu

sesizarea asupra excepției, și dispoziția de respingere a

suspendării judecării cauzei, în considerentele deciziei fiind

prezentate argumentele curții în raport cu nerespectarea

dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată,

respectiv decizia nr. 32 din 6 februarie 2001 publicată în M. Of. nr. 274

din 28 mai 2001.

Or, în contextul concret al cauzei, față de

considerentele mai sus arătate, dispoziția de respingere a cererii de

suspendare a judecării cauzei, în condițiile în care, în baza art. 29

alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a dispus sesizarea

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și a prevederilor

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., din încheierea de

ședință din Camera de consiliu din 24 iunie 2009 a Curții

de Apel Cluj, Secția penală și de minori, nu este supusă

verificării pe calea recursului, în condițiile art. 303 alin. (6) C.

proc. pen., deoarece obiectul recursului în condițiile temeiului invocat

vizează numai măsurile preventive, nu și aceea a suspendării

judecății cauzei, așa încât recursul declarat de inculpata M.A.

împotriva încheierii, sub aspectul arătat, este inadmisibil.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art.

385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., a respins, ca inadmisibil,

recursul declarat de recurenta inculpată M.A.