ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 263/2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2013, reclamanta A. SA a solicitat obligarea pârâtei Regia Autonoma - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (R.A.A.P.P.S) la plata sumei de 20.000.000 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse spațiilor proprietatea pârâtei în perioada locațiunii acestora.

Prin Sentința civilă nr. 1372/02.05.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2013, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SA, prin administrator judiciar B. SPRL și administrator special C., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. SA, solicitând schimbarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia nr. 1956 A din 15 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. SA, prin administrator judiciar B. SPRL și administrator special C., împotriva Sentinței civile nr. 1372/02.05.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut, în esență, următoarele:

În acord cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din 1865, instanța de apel a apreciat că hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, deoarece prima instanță a analizat atât prevederile contractului de locațiune și prestări servicii încheiat între părți, cât și și prevederile aplicabile din C. civ. și din Legea nr. 193/2000 invocate de reclamantă, argumentând logic și juridic de ce pretențiile acesteia nu pot fi admise.

S-a reținut că, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta (locatar) a solicitat plata contravalorii îmbunătățirilor pe care le-a adus spațiului proprietatea pârâtei (locator), închiriat în baza contractului de locațiune și prestări servicii nr. x/05.04.2006, modificat prin mai multe acte adiționale, invocând răspunderea civilă contractuală a pârâtei.

Instanța de apel a făcut referire la prevederile art. 10 lit. i) din contractul de locațiune și prestări servicii nr. x/05.04.2006, care stabilește că de orice îmbunătățiri, amenajări și instalații efectuate de locatar în spațiile închiriate va profita locatorul la încetarea contractului, fără a se acorda locatarului despăgubiri.

Reținând dispozițiile C. civ. din 1864 ("convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante" - art. 969, "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare" - art. 1073, iar "daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, afară de excepțiile și modificările mai jos menționate" - art. 1084), instanța de apel a apreciat că în speță nu e îndeplinită premisa răspunderii civile contractuale, datorită dispozițiilor art. 10 lit. i) din contractul de locațiune și prestări servicii ce nu au fost invalidate (prin constatarea caracterului abuziv sau în alt mod), astfel că "omisiunea pârâtei de a da curs cererii reclamantei de plată a contravalorii îmbunătățirilor efectuate de aceasta din urmă nu reprezintă o neîndeplinire sau o îndeplinire necorespunzătoare a prevederilor contractuale, ci este în deplin acord cu convenția".

Totodată, instanța de apel a precizat că obligația pretinsă de reclamantă nu își găsește suport nici în pretinsa evacuare abuzivă realizată de către pârâtă (evacuare neprobată de titulara acțiunii), nici în pretinsa neamortizare a cheltuielilor efectuate de reclamantă (pârâta neavând vreo obligație de a suporta cheltuielile efectuate de reclamantă și neamortizate), nici în prevederile C. civ. referitoare la contractul de locațiune.

În condițiile în care nu se poate reține în sarcina pârâtei obligația invocată de reclamantă, s-a considerat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1073 și art. 1084 din C. civ. din 1864, nici cele ale art. 998 - 999 din același cod.

Ca atare, administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară specialitatea "construcții" a fost apreciată ca nefiind neutilă soluționării cauzei, astfel că eventuala nerespectare a art. 21 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară este, practic, lipsită de consecințe.

În acest sens, instanța de apel a precizat că administrarea, cu neobservarea cerințelor legale, a unei probe neutile soluționării cauzei nu poate da naștere unei vătămări procesuale, nefiind încălcat dreptul la un proces echitabil, drept consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cât timp soluția pronunțată de instanța de fond nu a fost bazată pe această probă (acțiunea a fost respinsă nu pentru că îmbunătățirile ar fi fost efectuate fără autorizație de construire, ci pentru că nu există o obligația contractuală a pârâtei de a plăti reclamantei contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de aceasta din urmă), instanța de apel a considerat că susținerile apelantei-reclamante referitoare la modalitatea de administrare a probei cu expertiză tehnică judiciară sunt străine de sentința atacată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar B. SPRL, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. din 1865, respectiv: hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

A susținut că decizia recurată a fost motivată lapidar și lacunar, pe o pagina și jumătate, fără să prezinte argumentele logico-juridice care să justifice cererea de chemare în judecată.

În acest sens, a considerat că instanța nu a ținut cont de viciile semnalate de recurenta-reclamantă cu privire la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat cu privire la îmbunătățirile spațiului în care reclamanta și-a desfășurat activitatea în baza contractului de locațiune și prestări servicii nr. x/05.04.2006, ignorând faptul că acest raport de expertiză este întocmit cu nerespectarea dispozițiilor art. 21 din O.G nr. 2/2000.

Pentru a dovedi cele menționate, recurenta-reclamantă a enumerat obiectivele solicitate și încuviințate de instanța de fond cu privire la întocmirea raportului de expertiză, arătând că, din lectura raportului reiese că expertul nu a realizat o lucrare corespunzătoare, ci s-a mărginit la a formula o concluzie juridică, care reprezintă atributul exclusiv al judecătorului (nedeținerea de către recurenta-reclamantă a unei autorizații de construire).

A considerat că s-a încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (constând în dreptul unei persoane de a fi judecată în mod echitabil, de către un tribunal independent și imparțial, în mod public și într-un termen rezonabil, cu privire la drepturile și obligațiile sale civile).

Subliniind că, în ceea ce privește regimul probelor, instanța europeană a statuat că admisibilitatea, administrarea și pertinenta probelor sunt aspecte care trebuie tratate cu toată seriozitatea de instanța națională, a criticat faptul că prima instanță a omologat raportul de expertiză, deși acesta a fost întocmit cu superficialitate și lipsa de imparțialitate.

Ca atare, a solicitat refacerea expertizei în cauză, cu respectarea obiectivelor încuviințate de instanța.

Sub un alt aspect, a susținut că temeiurile juridice ale cererii de chemare în judecată rezultă fără echivoc din contractul încheiat între părți, fiind răspunderea civilă contractuală.

Potrivit art. 1271 din C. civ. din 1864, părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costului executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației.

A arătat că forța obligatorie a contractelor, consacrată de art. 1270 C. civ. din 1864, corelată cu obligația debitorului de executare a propriilor obligații cu bună-credință, dă dreptul creditorului de a cere îndeplinirea exactă a obligațiilor asumate contractual de debitor, precum și dreptul la dezdăunare, în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare.

Totodată, a menționat regula simetriei contractuale, care prevede că modificarea sau stingerea contractului (mutuus consensus, mutuus disensus) este o componentă a principiului forței obligatorii.

Precizând că, în cauza pendinte, amortizarea amenajărilor în contabilitatea recurentei-reclamante nu poate fi reținută ca un argument sustenabil în respingerea cererii formulate, cât timp aceasta a fost privată de bunurile sale și de amenajările efectuate, a invocat în susținerea recursului dispozițiile C. civ. actual, arătând că acestea converg spre aceleași principiu, al înlăturării tuturor consecințelor dăunătoare ale faptei ilicite, în scopul restabilirii, pe cât posibil, a situației anterioare.

În final, a considerat că, atât instanța de apel, cât și instanța de fond, în mod nelegal, nu au procedat la administrarea în cauză a unui material probatoriu de natură a permite clarificarea situației juridice și a pretențiilor recurentei-reclamante și a subliniat că, în prezent, în imobilul în care recurenta-reclamantă și-a desfășurat activitatea, funcționează posturi de televiziune și de radio care au preluat, în mod samavolnic și ilegal, întreaga infrastructură creată de recurenta-reclamantă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 din C. proc. civ. din 1865.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a invocat excepția nulității recursului și, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă SC A. SA prin administrator judiciar B. SPRL, nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, în temeiul dispozițiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) și al) art. 306 alin. (3) din C. proc. civ. din 1865, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA prin administrator judiciar B. SPRL, este nul.

În ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, limitată la motivele de nelegalitate enumerate de art. 304 din C. proc. civ. din 1865, sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 3021 lit. c) din același cod.

Ca atare, motivarea recursului presupune expunerea tuturor criticilor circumscrise motivelor de recurs îngăduite de lege care, din punctul de vedere al părții, relevă nelegalitatea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. din 1865: "cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor", iar conform art. 306 alin. (1) din actul normativ menționat, "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs [art. 306 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865].

De asemenea, art. 306 alin. (3) din C. proc. civ. din 1865 menționează că: "indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.."

În speță, din analiza motivelor de recurs invocate de către recurenta-reclamantă rezultă că aceasta a formulat, în esență, critici referitoare la situația de fapt reținută în cauză și la administrarea și interpretarea probelor aflate la dosar.

Concret, ceea ce critică recurenta-reclamantă vizează faptul că instanța de apel nu a ținut cont de viciile semnalate cu privire la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză referitor la îmbunătățirile spațiului în care reclamanta și-a desfășurat activitatea.

În acest context, recurenta-reclamantă susține că, atât instanța de apel, cât și instanța de fond nu au procedat la administrarea în cauză a unui material probatoriu de natură a permite clarificarea situației juridice și a pretențiilor recurentei-reclamante, considerând că raportul de expertiză tehnică judiciară ar fi trebuit refăcut, deoarece a fost întocmit cu nerespectarea dispozițiilor art. 21 din O.G nr. 2/2000.

Se constată că, deși recurenta-reclamantă a precizat că recursul formulat se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ. din 1865, în realitate, susținerile din cuprinsul cererii de recurs sunt expresia nemulțumirii recurentei față de hotărârea pronunțată în apel, deoarece aceasta contestă aspecte privind temeinicia hotărârii atacate (interpretarea dată de instanța de apel probelor administrate în vederea soluționării cauzei și situația de fapt reținută în baza acestor probe), nu argumentele de legalitate prezentate de instanță în susținerea soluției pronunțate.

Or, având în vedere că în calea extraordinară de atac a recursului se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita la o simplă indicare, formală, a textelor de lege. Dimpotrivă, pentru a conduce la modificarea hotărârii atacate, este necesar ca dezvoltarea motivelor de recurs să implice determinarea greșelilor de legalitate anume imputate instanței de apel și o minimă argumentare a criticii, în fapt și în drept.

În acest context, văzând că în speță nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs formulate în cazurile prevăzute de dispozițiile art. 304 din C. proc. civ. din 1865, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică, care să ducă la aplicarea art. 306 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, în condițiile art. 306 alin. (1) din actul normativ menționat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA prin administrator judiciar B. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 1956 A din 15 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2013.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2019.

GGC - GV