ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 257/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 martie 2015, sub nr. x/2015, A. SA în contradictoriu cu B., a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 84.168,65 euro reprezentând plata efectuată, în avans pentru marfa furnizată în baza contractelor nr. x/04.08.2014 și nr. y/04.08.2014, marfă ce nu a fost admisă la recepție de către investitorul D. SA întrucât nu respectă fișele tehnice ale proiectantului, parte integrantă din cele două contracte; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere; în temeiul art. 1530 noul C. civ., obligarea pârâtei la plata de daune interese și la plata cheltuielilor de judecată.

În cursul regularizării cererii de chemare în judecată, reclamanta a precizat valoarea în RON a obiectului acțiunii: 372.378,941 RON reprezentând diferența dintre suma achitată și marfa livrată; temeiul de drept: art. 1650, 1672, 1481, 1516 și 1522 C. civ.

Pârâta a depus la termenul de judecată din data de 31.03.2016 întâmpinare și cerere reconvențională.

Pârâta în cererea reconvențională, depusă odată cu întâmpinarea, a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând contravaloarea bunurilor livrate și neachitate; obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 10.000 euro, echivalent RON la data plății, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere pentru bunurile livrate și neachitate, în temeiul art. 6.2. din contract.

La termenul de judecată din data de 12.05.2016, Tribunalul a reținut tardivitatea depunerii întâmpinării, făcând aplicarea prevederilor art. 209 alin. (4) C. proc. civ. respectiv a constatat decăzută pârâta din dreptul de a invoca excepții relative, de a propune probe și respectiv de a formula cerere reconvențională.

Prin Sentința civilă nr. 785/27.06.2017 pronunțată de Tribunalul Neamț în Dosarul nr. x/2015 s-au dispus următoarele: admiterea, în parte, a acțiunii civile formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta B., obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 372.378,941 RON cu titlul de despăgubiri și suma de 17.208,43 RON cu titlu de penalități de întârziere aferente perioadei 19 decembrie 2014 - 31.03.2015; respingerea ca tardivă a cererii reconvenționale și obligarea pârâtei să plătească expertului judiciar C. diferența onorariu în sumă de 1.500 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B..

Prin Decizia nr. 449/2018 din 7 mai 2018, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B..

Prin încheierea din 15 mai 2018, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a admis sesizarea din oficiu privind îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei nr. 449 din 7 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. x/2015 privind apelul civil declarat de pârâta B. împotriva Sentinței civile nr. 785 din 27 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Neamț în Dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu reclamanta SC A. SA, având ca obiect pretenții.

A îndreptat dispozitivul Deciziei nr. 449/07 mai 2018 a Curții de Apel Bacău în sensul că după alineatul I se va trece următorul alineat: "Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, recurs care se depune la Curtea de Apel Bacău".

Împotriva Deciziei nr. 449/2018 din 7 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, recurenta-pârâtă B. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și rejudecând, să se dispună: casarea deciziei recurate, respectiv respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată; anularea încheierii din data de 12.05.2016 prin care s-a respins cererea de desființare a actelor de procedură efectuate de către instanța de judecata în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată; obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

După prezentarea situației de fapt, s-a arătat, în esență, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei de 84.168,65 euro, reprezentând parte din prețul bunurilor livrate, ca fiind neîntemeiate cele reținute de către instanța de fond și de apel, în sensul că trebuia să respingă ca inadmisibil acest capăt de cerere, iar în subsidiar, ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a arătat că, potrivit contractelor încheiate între părți, aceasta s-a obligat să livreze anumite bunuri - obligație îndeplinită, iar reclamanta s-a obligat să plătească prețul acestora - obligație neîndeplinită în totalitate, iar clauzele contractuale nu au prevăzut condiția privind acceptarea sau neacceptarea acestor bunuri de către alte societăți.

Totodată, s-a arătat că intimata-reclamantă nu a formulat un refuz propriu și motivat privind robineții menționați ca și neconformi în cererea de chemare în judecată.

Deși reclamanta și-a precizat temeiul de drept al primului capăt al cererii de chemare în judecată, aspect reținut și de către instanța de fond, respectiv art. 1650, 1652, 1481, 1516 și 1522 C. civ., instanța de fond, a considerat că este întemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 372.378,941 RON, raportat la dispozițiile art. 1531 C. civ. și a considerat că această sumă este datorată cu titlu de despăgubiri, deși niciodată reclamanta nu a solicitat acest lucru.

Recurenta-pârâtă a arătat că, din punctul său de vedere, instanța de apel trebuia să rețină că celor două contracte încheiate de părți, le sunt aplicabile dispozițiile 1650 și urm. C. civ. privind contractul de vânzare-cumpărare.

Față de prevederile art. 1714 C. civ. recurenta-pârâtă a susținut că, în speță, devin aplicabile dispozițiile art. 1.710 C. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat a se constata faptul că modalitatea de reparare a unui eventual prejudiciu suportat de către cumpărător este strict prevăzuta de art. 1710 C. civ., cumpărătorul neavând posibilitatea să opteze asupra altei modalități, și, cum se poate observa, obiectul prezentei cereri de chemare în judecată nu este reprezentat de niciuna dintre aceste acțiuni pe care cumpărătorul le are la dispoziție în cazul în care bunurile nu ar avea calitatea convenită în contractele încheiate.

În consecință, solicitarea intimatei-reclamante direct de restituire a întregului preț plătit, fără a solicita concomitent și o eventuală rezoluțiune a contractelor, restituirea prețului fiind accesorie unei astfel de cereri, constituie un capăt de cerere inadmisibil și trebuia respins pentru aceste motive.

În ceea ce privește temeinicia acestui capăt de cerere, recurenta a considerat că, în mod greșit, instanța de fond a considerat că pârâta se află în culpă, întrucât nu a respectat obligațiile contractuale.

Recurenta-pârâtă a arătat că în art. 1.1. din ambele contracte, se prevăd următoarele "Conform acestui contract, Vânzătorul va fi obligat să vândă Cumpărătorului și Cumpărătorul va fi obligat să accepte bunurile (dacă acestea sunt în conformitate cu specificațiile tehnice), ale căror specificații, denumire, marca, cantitate și preț sunt indicate în specificațiile tehnice puse la dispoziție de către Cumpărător, anexa nr. 1 și nr. 2 la prezentul contract, care constituie parte integrantă din acesta."

Livrarea mărfurilor s-a făcut conform contractelor încheiate și conform specificațiilor tehnice anexate la acestea, astfel încât plata trebuia făcută, conform art. 3.1 din contracte, or, până la aceasta dată, A. nu a efectuat integral plata bunurilor livrate; totodată, livrarea bunurilor s-a făcut conform art. 4.1 și 4.2 din contracte, s-a mai susținut.

Procedura privind eventualele reclamații calitative ale bunurilor livrate este reglementata de art. 4.5 din contracte, articol incident în prezenta cauză. Astfel, în conformitate cu art. 4.5 din contractele încheiate, data limită pentru depunerea reclamației de defecte era de 10 zile de la data primirii bunurilor, termen în care pârâta nu a fost informată de existența unei necorespunderi conform specificațiilor tehnice, s-a mai arătat.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă solicită a se observa că nici în cererea de chemare în judecată, nici în toată corespondența purtată, intimata-reclamantă nu a invocat un refuz propriu al bunurilor livrate, ci refuzul din partea D. SA. Or, cele două contracte au fost încheiate între recurenta-pârâtă și reclamantă, iar potrivit art. 1280 C. civ. "Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel.", aceasta fiind singura care poate invoca acest aspect, s-a precizat.

Nicăieri în contractul încheiat între părți nu se menționează faptul că acestui contract i se suprapune contractul încheiat între reclamantă și D..

Urmare respingerii primului capăt al cererii de chemare în judecată, recurenta-pârâtă a apreciat că nu poate fi obligată la plata vreunor penalități de întârziere, în lipsa angajării răspunderii civile contractuale.

Motivele prin care recurenta-pârâtă solicită anularea încheierii din data de 12.05.2016 (pronunțată de Tribunalul Neamț), prin care s-a respins cererea de desființare a actelor de procedură efectuate de către instanța de judecată în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, sunt următoarele:

Recurenta-pârâtă consideră că se impune desființarea în tot a actelor de procedură efectuate de către instanța de judecată în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, respectiv cele prin care s-a dispus comunicarea adresei emise de către instanța la data de 22.09.2015, conform AR din data de 13.11.2015 (dosar), acestea fiind lovite de nulitate absolută, întrucât au fost efectuate cu încălcarea atât a dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială, cât și cele ale art. 154 alin. (4) C. proc. civ., iar prin emiterea acestor acte de procedura pârâtei i s-a cauzat o vătămare, care poate fi înlăturată doar dacă aceste acte de procedură sunt desființate.

Recurenta-pârâtă a arătat că este persoană juridică străină, cu domiciliul în străinătate, respectiv Germania, fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr. 189/2003, dispoziții legale care nu au fost respectate în toată procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată.

Astfel, s-a susținut, deși inițial instanța de judecată a efectuat comunicarea, așa cum prevede această lege, însă procedura nu a fost îndeplinită, comunicarea din data de 13.11.2015 nu a mai fost făcută în acest mod.

Totodată, prin comunicarea din data de 13.11.2015, nici procedura prevăzută de dreptul comun, respectiv art. 154 alin. (4) C. proc. civ. nu a fost respectată, trimiterea efectuată nefiind cu conținut declarat.

Nu în ultimul rând, așa cum se poate observa, pe confirmarea de primire, apare doar o semnătură, din care nu reiese numele și calitatea persoanei care a semnat-o (deși în cuprinsul confirmării de primire se prevede în mod explicit faptul că această confirmare trebuie semnată de destinatar, de o persoană autorizată), respectiv dacă aceasta a fost primită de către administratorul subscrisei, persoana în drept să reprezinte societatea și să primească acte de procedură sau de către o persoană căreia i s-au alocat atribuții privind primirea corespondenței și nici ștampila societății, așa cum este obligatoriu în cazul persoanelor juridice, iar recurenta deține ștampila (aspect care reiese din înscrisurile existente la dosarul cauzei).

Așa cum se poate observa, a menționat recurenta-pârâtă, prin acea confirmare de primire trimisă în data de 13.11.2015 și care are menționată ca și dată de primire 18.11.2015, nu se certifică faptul că pârâtei i-a fost comunicată adresa prin care i s-a pus în vedere faptul că este obligată ca în termen de 25 de zile să depună întâmpinare, precum și sancțiunea care intervine în cazul neformulării în acest termen, atâta timp cât trimiterea nu s-a făcut prin anexarea formularului de dovadă a comunicării sau prin scrisoare recomandată cu conținut declarat, nici că această adresă a fost tradusă în limba germană, așa cum prevede în mod expres art. 8 din Legea nr. 189/2003 (nici din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu rezultă faptul că această adresă a fost tradusă în limba germană, la dosar existând doar în limba română, fila x). Or, atâta timp cât această procedură cu pârâta nu s-a realizat conform dispozițiilor legale aplicabile în astfel de cazuri, este evident faptul că niciodată aceasta nu a avut cunoștință de prevederile dispozițiilor C. proc. civ. din România în ceea ce privește formularea întâmpinării în acest dosar și implicit a cererii reconvenționale, a arătat recurenta-pârâtă.

Normele încălcate cu ocazia comunicării acestor acte de procedură ocrotesc un interes public, astfel încât, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută, s-a mai susținut.

Recurenta-pârâtă a arătat că vătămarea produsă constă în aceea că în cazul menținerii acestor acte de procedură, pârâta a fost decăzută din dreptul de a formula cererea reconvențională, caz în care, se susține, i-au fost încălcate drepturi fundamentale, respectiv: dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ. și dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, iar această vătămare poate fi înlăturată doar prin desființarea acestor acte de procedură.

Prin precizările înregistrate la dosar la data de 25 iulie 2018, recurenta-pârâtă a arătat că este de acord ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, prevăzut de art. 493 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea transmisă la data de 7 august 2018 (plic dosarul de recurs) și înregistrată la dosar la data de 8 august 2018, intimata-reclamantă a arătat, în esență, în principal, că în cauză este aplicabilă sancțiunea nulității recursului, astfel cum este prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din același cod, astfel încât a solicitat să se constate nulitatea recursului declarat. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Totodată, a arătat că este de acord ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru.

În cauză nu s-a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, față de care nu s-a depus punct de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă, apreciază că excepția invocată este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Din analiza coroborată a textelor de lege anterior evocate rezultă că sancțiunea nulității recursului nu este incidentă în cazul în care cererea de recurs cuprinde critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

În ședința din 14 februarie 2019, constatând că recursul este admisibil și că atât recurenta-pârâtă, cât și intimata-reclamantă și-au exprimat acordul de soluționare a recursului în completul de filtru, Înalta Curte va proceda la examinarea recursului în completul de filtru, conform art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și va fi respins în considerarea următoarelor argumente:

Cu titlu prealabil, se reține că, în cuprinsul cererii de recurs se solicită și anularea încheierii din data de 12 mai 2016, pronunțată de Tribunalul Neamț (prin care s-a respins cererea de desființare a actelor de procedură efectuate de către instanța de judecata în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată), formulându-se critici doar sub aspectul celor reținute de prima instanță, fiind o copie a cererii de apel, fără a se dezvolta argumente prin care să se aducă critici concrete cu privire la considerentele sau soluția dată asupra acestei încheieri de instanța de prim control judiciar.

Așadar, cum criticile din recurs, copie fidelă a cererii de apel, se referă la încheierea din 12 mai 2016, pronunțată de Tribunalul Neamț și nu la dezlegările date de instanța de apel prin decizia recurată sub acest aspect, se reține că această încheiere nu poate forma obiectul recursului pendinte față de dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că obiectul prezentului litigiu are la bază contractele de vânzare-cumpărare încheiate între părțile litigante, astfel: contractul nr. x/04.08.2014, având ca obiect livrare de robineți pentru obiectiv Dealu Frumos, prin care pârâta s-a obligat să vândă bunurile cu respectarea întocmai a specificațiilor tehnice ale proiectantului, parte integrantă din contract; valoarea totală a contractului a fost de 280.000 euro; avansul de 25% din valoarea contractului, respectiv 70.000 euro fiind achitat în data de 28.08.2014; în data de 30.12.2014 A. a efectuat către B. o plată intermediară de 100.000 euro, iar cantitatea de robineți conform contract a fost livrată în data de 23.12.2014; respectiv contractul nr. x/00-x/14430/04.08.2014, având ca obiect livrare de robineți pentru obiectiv STC Onești, prin care pârâta s-a obligat să vândă bunurile cu respectarea întocmai a specificațiilor tehnice ale proiectantului, parte integrantă din contract; valoarea totală a contractului a fost de 200.000 euro; avansul de 25% din valoarea contractului, respectiv 50.000 euro a fost achitat în data de 28.08.2014, toată cantitatea de robineți conform contract fiind livrată în data de 19.12.2014.

În raport de aceste contracte de vânzare-cumpărare, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 84.168,65 euro, reprezentând plata efectuată, în avans pentru marfa furnizată în baza contractelor indicate, marfă ce nu a fost admisă la recepție de către investitorul D. SA, întrucât nu respecta fișele tehnice ale proiectantului, parte integrantă din cele două contracte; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere; în temeiul art. 1530 noul C. civ., obligarea pârâtei la plata de daune interese și la plata cheltuielilor de judecată.

În cursul regularizării cererii de chemare în judecată, reclamanta a precizat valoarea în RON a obiectului acțiunii, respectiv: 372.378,941 RON, reprezentând diferența dintre suma achitată și marfa livrată; temeiul de drept indicat fiind: art. 1650, 1672, 1481, 1516 și 1522 C. civ.

Așadar, reclamanta a invocat obligația pârâtei la plata prejudiciului generat ca urmare a executării necorespunzătoare a unei obligații contractuale, solicitând, în fapt, obligarea pârâtei la plata sumei de 372.378,941 RON, cu titlu de despăgubiri.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect s-a reținut că forța obligatorie a contractului determină și consecințele pentru neexecutarea acestuia și că dispozițiile art. 1516 și 1530 C. civ. îl îndrituiesc pe creditor să ceară îndeplinirea exactă a obligației și, în caz contrar, are dreptul la dezdăunări.

Instanța de apel a reținut că, din întreg probatoriul administrat la fond și, în special, expertiza tehnică efectuată, rezultă că au fost respinși robineții care nu au respectat specificațiile tehnice din proiect, caietul de sarcini și addendum la contract în număr de 13 bucăți, robineți care trebuiau să fie cu dublă etanșare și au fost cu simplă etanșare (aceștia nu au prezentat aceleași caracteristici tehnice conform celor specificate în contract) - Punctul Onești.

Condițiile care fac să ia naștere răspunderea civilă contractuală se referă la existența unei fapte ilicite constând în nerespectarea unei obligații contractuale aducându-se prin aceasta atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului, existența unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția celui care săvârșește această faptă ilicită.

Din probele administrate rezultă că executarea necorespunzătoare a obligației contractuale s-a datorat pârâtei care a livrat produse neconforme specificațiilor tehnice din contract, în această situație creditorul fiind îndreptățit să pretindă o satisfacție prin echivalent bănesc.

Prin motivele de recurs recurenta-pârâtă susține că reclamanta nu a solicitat niciodată suma de 372.378,941 RON cu titlu de despăgubiri, așa cum a reținut instanța de fond, raportat la dispozițiile art. 1531 C. civ., întrucât reclamanta și-a precizat temeiul de drept al primului capăt al cererii de chemare în judecată ca fiind art. 1650, 1652, 1481, 1516 și 1522 C. civ.

În conformitate cu art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, astfel că forța obligatorie a contractului determină și consecințele pentru neexecutarea acestuia.

Potrivit art. 1516 din C. civ., indicat, în mod expres, de reclamantă: "(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației. (2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației; 2. să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său."

Înalta Curte reține că art. 1530 din C. civ. conform căruia "Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației." reglementează executarea obligațiilor prin echivalent.

Prin daune-interese se înțeleg despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească în scopul reparării prejudiciilor suferite de creditor ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale. În măsura în care sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale, creditorul are dreptul de a pretinde daune-interese, creanța sa inițială fiind înlocuită cu o altă creanță, care are ca obiect o sumă de bani reprezentând echivalentul prejudiciului suferit, ceea ce nu înseamnă însă transformarea obligației inițiale într-o altă obligație, ci despăgubirile sunt datorate în virtutea înseși a obligației inițiale, fiind o sancțiune a neexecutării obligației acesteia.

Din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că, în speță, reclamanta a solicitat despăgubiri, ca expresie a executării prin echivalent, având în vedere executarea necorespunzătoare a contractului prin livrarea unor produse neconforme.

În aceste condiții, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile recurentei-pârâte anterior evocate.

Potrivit art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, regulă ce este de resortul principiului legalității. Cu toate acestea, pentru aplicarea corectă a legii, judecătorul va trebui să țină seama de circumstanțele concrete în care sunt invocate anumite dispoziții legale, astfel încât critica recurentei-pârâte, în conformitate cu care, în opinia sa, instanța de apel trebuia să rețină incidența art. 1650 și urm. C. civ., precum și a art. 1714 C. civ. și art. 1710 din același cod, nu poate fi primită.

Susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia capătul de cerere prin care intimata-reclamantă solicită direct restituirea întregului preț plătit, fără a solicita concomitent și o eventuală rezoluțiune a contractelor (restituirea prețului fiind accesorie unei astfel de cereri) este inadmisibil și trebuia respins pentru aceste motive, urmează a fi înlăturată ca neîntemeiată.

Și aceasta întrucât, reclamanta, în calitate de creditor al obligației neexecutate a optat pentru remediul executării prin echivalent, solicitând, așa cum s-a arătat, obligarea pârâtei la plata sumei de 372.378,941 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea robineților achitați, dar neconformi.

Modul în care a fost formulată această critică relevă faptul că recurenta-pârâtă confundă instituția executării obligațiilor prin echivalent, pentru care a optat reclamanta, cu instituția repunerii părților în situația anterioară în cazul desființării contractului prin rezoluțiune.

Astfel, în timp ce executarea prin echivalent reprezintă o formă de executare indirectă a obligațiilor contractuale ce presupune un contract valabil încheiat, repunerea părților în situația anterioară reprezintă un efect accesoriu al desființării contractului prin rezoluțiune.

Cu privire la critica privind procedura eventualelor reclamații calitative ale bunurilor livrate reglementată de art. 4.5 din contracte prin raportare la data limită pentru depunerea reclamației de defecte, respectiv 10 zile de la data primirii bunurilor, termen în care, susține pârâta, că nu a fost informată de existența unei necorespunderi conform specificațiilor tehnice, se reține că aceste dispoziții contractuale nu sunt aplicabile în speță, în condițiile în care au fost livrate alte produse decât cele prevăzute în contract și nu produse cu defecte, iar potrivit înscrisurilor de la dosar, intimata a notificat furnizorul inițial, motiv pentru care și această critică urmează a fi înlăturată.

În ceea ce privește susținerea recurentei-pârâte conform căreia intimata-reclamanta nu a invocat un refuz propriu al bunurilor livrate, ci refuzul din partea D. SA, precum și că reclamanta, potrivit art. 1280 C. civ., este singura care poate invoca acest aspect, se reține că, din întreg probatoriul administrat la fond și, în special, expertiza tehnică efectuată, a rezultat, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, că au fost respinși robineții care nu au respectat specificațiile tehnice din proiect, caietul de sarcini și addendum la contract în număr de 13 bucăți, așadar este vorba despre o executare necorespunzătoare a obligațiilor contractuale care cauzează creditorului un prejudiciu, câtă vreme robineții achitați, dar neconformi nu au fost acceptați la livrare, întrucât nu au respectat parametrii specificați în contract, sens în care critica se privește a fi neîntemeiată.

În condițiile în care, s-a reținut că, în mod corect, pârâta a fost obligată la plata sumei de 372.378,941 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea robineților neacceptați la livrare, pentru motive imputabile acesteia, în mod temeinic și legal, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ. raportat la art. 6.1 din contract, a fost obligată pârâta la plata penalităților de întârziere.

Așa fiind, în temeiul efectului devolutiv al apelului, instanța de control judiciar a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor formulate de apelanta-pârâtă, reținând situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de particularitățile speței, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentei-pârâte, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă SC A. SA.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 449/2018 din 7 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2019.

GGC - GV