ÎCCJ, decizie (scj.ro #81763)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81763) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în constatarea nulității

certificatului de moștenitor și în constatarea calității de

moștenitor. Ultimul domiciliu al defunctului situat într-un stat membru al

Uniunii Europene. Aplicarea dispozițiilor Legii nr. 105/1992.

Legea

nr. 105/1992, art. 155

Regulamentul

44/CE/2001, art. 1

C.proc.civ., art. 14

Notă : Ulterior pronunțării acestei

decizii a fost publicat Regulamentul (UE) nr. 650 din 4 iulie 2012 privind

competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea

hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea

actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui

certificat european de moștenitor, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

nr. L 201 din 27 iulie 2012.

Cererile în constatarea

nulității certificatului de moștenitor

și de constatare a calității de moștenitor se soluționează

de către instanța în a cărei circumscripție se află

ultimul domiciliu al defunctului. Dacă ultimul domiciliu al defunctului

este situat în străinătate, fiind în prezența unui element de

extraneitate, în stabilirea instanței competente, nu poate fi aplicat art.

14 C.proc.civ.

Este însă de precizat că, fiind vorba despre raporturi de drept

internațional privat, nu este incident Regulamentul 44/CE/2001 privind

competența judiciară, recunoașterea și executarea

hotărârilor în materie civilă și comercială, chiar

dacă ultimul domiciliu se află în state membre ale Uniunii Europene,

întrucât, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a), regulamentul nu se aplică

„pentru starea și capacitatea persoanelor

fizice, regimurile matrimoniale, testamente și succesiuni.",

fiind

aplicabile regulile înscrise

în art. 155 din Legea nr.105/1992 privind

raporturile de drept

internațional privat.

Secția

I civilă, decizia nr. 3585 din

18 mai 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Sectorului 1

București,

reclamantele R.B. și

A.B. au

chemat în judecată pe pârâții Ș.V.

A. de F., Comisia Județeană de aplicare a  Legii nr.

18/1991

Iași, Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Deleni,

solicitând să se dispună constatarea calității de

moștenitoare a reclamantelor față de succesiunea defunctului

A.J.N., cu ultimul domiciliu în București, sector 1, în calitate de

moștenitoare ale autorilor acestora, S.B., R.B. și R.B.; repunerea

părților în situația anterioară față de cererea

de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile situate în raza

comunei Deleni nr. 126/2006; constatarea nulității absolute

parțiale a titlului de proprietate nr.

450xxx/2008

eliberat pârâtului Ș.V.A. de F. pentru

suprafața de 882 ha

teren pădure în com. Deleni, jud. Iași;

validarea hotărârii Comisiei Județene de aplicare a Legii

nr.18/1991

de reconstituire a dreptului de proprietate al pârâtului

numai în raport cu cota sa cuvenită din moștenirea lui A.J.N.,

respectiv în limita cotei cuvenite mamei sale, V.B. de F. și surorii sale,

M., precum și anularea parțială a certificatelor de calitate de

moștenitor eliberate pârâtului Ș.V.A. de F. de pe urma

defuncților H.W.S., G.W.S., M.A.W.S., B.M.L., R. și F.V.

Reclamantele au mai solicitat obligarea pârâtului Ș.V.A. de

F. la plata de despăgubiri, în cazul în care instanța va respinge

capetele de cerere anterioare, pentru faptul că a indus în eroare, cu

rea-credință, pe reclamante, la depunerea cererii de reconstituire a

dreptului de proprietate, într-un cuantum egal cu contravaloarea terenului care

s-ar fi cuvenit reclamantelor în urma reconstituirii acestui drept și

despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra terenului,

calculate de la data reconstituirii dreptului de proprietate și până

la data soluționării prezentei acțiuni, precum și instituirea

sechestrului judiciar asupra bunului imobil asupra căruia a operat

reconstituirea dreptului de proprietate, până la soluționarea

prezentei acțiuni.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că

pârâtului Ș.V.A. de F. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate, în

temeiul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 1/2000, pentru suprafața de

882 ha pădure, situată în com. Deleni, jud. Iași, conform

Hotărârii nr. 66xx/2007 a Comisiei Județene de aplicare a Legii nr.

18/1991 Iași, în calitate de unic moștenitor al lui A.J.N., cu

ultimul domiciliu în București, sector 1, decedat în anul 1943, deși

nu este îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate pentru

întreaga suprafață sus menționată, în calitate de unic

moștenitor al mamei sale, V. S-a învederat că A.J.N. a fost

căsătorit cu M.(M.)R., divorțată, la rândul ei, de H.B.,

din căsătorie rezultând o fată, H.S., ai cărei

moștenitori sunt H.W.S., G.W.S., M.A.W.S. și E.W.S. (nepoții

defunctului), dar moștenitor testamentar al lui A.J.N., în afara

nepoților acestuia, este și fiul soției sale, R.G.B.,

străbunicul reclamantelor, căsătorit cu L.S.

La termenul de judecată din data de 19.05.2010, având în

vedere că s-a depus la dosar certificat de moștenitor nr. 4x/2010 de

pe urma pârâtului Ș.V.A. de  F.,  decedat  la  data  de 26.06.2009, având

unic moștenitor pe numitul Ș.G. de F.,

instanța 1-a introdus în cauză pe acesta, în calitate de

pârât.

La termenul din data de 22.09.2010, reclamantele au depus la

dosar cerere precizatoare, prin care au arătat că, prin primul

capăt al acțiunii, solicită constatarea calității de

moștenitoare față de succesiunea lui S.L.B. (tată), E.R.B.

(bunic), L.M.B. și R. (R.) G.B. (străbunici), precum și

față de succesiunea lui H.W.S., G.W.S., M.A.W.S. și E.W.S.

și, în această calitate, prin reprezentare, constatarea vocației

succesorale la succesiunea lui A.J.N., cu ultimul domiciliu în București,

sector 1.

Prin sentința civilă nr. 21069

din 27.10.2010, Judecătoria Sectorului 1

București

a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din

oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Hârlău.

În motivarea sentinței, s-a reținut că, prin

acțiunea formulată, reclamantele urmăresc recunoașterea

dreptului lor de a beneficia, în temeiul Legii nr. 18/1991, de reconstituirea

dreptului de proprietate asupra suprafeței de 882 ha teren pădure din

corn. Deleni, jud. Iași, pentru care s-a eliberat titlul de proprietate

nr. 450xxx/2008 pe numele autorului pârâtului persoană fizică.

Instanța a înlăturat, ca neîntemeiate,

susținerile reclamantelor, potrivit cărora competența de

soluționare a cauzei se stabilește, în conformitate cu

dispozițiile art. 14 și 17 C.proc.civ., în funcție de primul

capăt de cerere având ca obiect constatarea calității de

moștenitoare a reclamantelor față de succesiunea lui S.L.B.,

E.R.B., L.M.B. și R.(R.)G.B., H.W.S., G.W.S., M.A.W.S. și, în

această calitate, prin reprezentare, constatarea vocației succesorale

la succesiunea lui A.J.N., cu ultimul domiciliu în București, sector 1.

Astfel, instanța a constatat că succesiunea de pe urma

defunctului A.J.N. a fost dezbătută încă din anul 1943, prin

sentința civilă nr. 254/1943 a Tribunalului Ilfov constatându-se

că de pe urma defunctului au rămas ca moștenitori A.T.T.C.,

R.B., L.B., L.S., M.S. și G.S., iar prin sentința civilă nr.

395/1944 a Tribunalului Ilfov dispunându-se ieșirea din indiviziune asupra

masei succesorale rămase de pe urma defunctului.

În aceste condiții, având în vedere că după

efectuarea partajului succesoral nu mai subzistă considerațiile care

justifică o competență teritorială exclusivă în

favoarea instanței de la ultimul domiciliu al defunctului,  instanța

constată că împrejurarea

că

defunctul A.J.N. a avut ultimul domiciliu în București, sector 1, nu este

de natură să atragă competența teritorială

exclusivă a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Referitor la ceilalți defuncți ale căror

succesiuni se solicită a fi dezbătute, instanța a constatat

că niciunul dintre aceștia nu a avut ultimul domiciliu în raza

teritorială a Sectorului 1 București, majoritatea având la data

decesului domiciliul în străinătate.

În conformitate cu dispozițiile art. 68 alin.(2) din Legea

nr. 36/1995, în cazul decesului unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu

în țară, procedura succesorală se poate îndeplini de notarul

public din circumscripția teritorială a judecătoriei în care

defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare, în doctrina

și practica judiciară stabilindu-se că această soluție

prevăzută de lege pentru determinarea competenței notarilor

publici de a desfășura procedura succesorală necontencioasă

este aplicabilă și pentru determinarea competenței

instanțelor judecătorești.

Cum la dosar nu există date privind bunurile din masa

succesorală rămasă de pe urma acestor defuncți, iar

reclamantele au solicitat constatarea calității de moștenitor în

scopul de a beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate asupra

suprafeței de 882 ha teren pădure din corn. Deleni, jud. Iași și

au contestat Hotărârea Comisiei Județene de aplicare a Legii 18/1991

Iași de reconstituire a dreptului de proprietate exclusiv pe numele

autorului pârâtului de F., instanța a apreciat că, în

speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 14 C.proc.civ., ci

dispozițiile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora

împotriva hotărârii comisiei județene se poate face plângere la

judecătoria în a cărei rază teritorială este situat

terenul.

Această normă imperativă reglementând un caz de

competență teritorială exclusivă, de la care nu sunt permise

derogări, văzând și dispozițiile art. 159 pct. 3

C.proc.civ., instanța a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Hârlău, în a cărei

circumscripție teritorială se află terenul în litigiu.

Prin decizia nr. 2034/2011, Tribunalul București,

Secția a III-a civilă,

a respins ca nefondat recursul

declarat de către reclamante împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel, instanța a arătat că

primele trei capete ale cererii de chemare în judecată sunt cereri

distincte, între care nu există niciun raport de accesorialitate, ceea ce

înseamnă că cererile își păstrează individualitatea în

privința competenței.

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art.

14 C.proc.civ. în cauză, tribunalul a constatat că primul și cel

de-al  treilea  capăt  al  cererii  de  chemare  în judecată  nu  se

circumscriu  sferei  de  aplicare  a acestora,

întrucât

scopul

promovării cererii de chemare în judecată îl reprezintă

constatarea nulității absolute parțiale a unui titlu de proprietate,

situație în care devin aplicabile prevederile legilor fondului funciar,

inclusiv cele referitoare la stabilirea și la dovedirea

calității de moștenitor.

În acest sens, dispozițiile art. 53 alin. (2) din Legea nr.

18/1991 republicată, conform cărora soluționarea plângerii

formulate împotriva hotărârii comisiei județene revine

judecătoriei în a cărei rază teritorială este situat

terenul, își găsesc aplicare, prin analogie, și atunci când se

solicită constatarea nulității absolute a unui titlu de proprietate

emis altor persoane decât cele îndreptățite, potrivit legii, la

reconstituire.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei

Hârlău și în ședința publică din 21.11.2011,

instanța a disjuns capetele de cerere privind constatarea

calității de moștenitoare a reclamantelor față de

succesiunea defunctului A.J.N., în calitate de moștenitoare ale autorilor

acestora S.B., R.B. și R.B., precum și anularea parțială a

certificatelor de moștenitor eliberate pârâtului Ș.V.A. de F.

(respectiv certificatele de pe urma defuncților H.W.S., G.W.S., M.A.W.S.,

B.M.L. și R. și F.V.), dispunând formarea unui nou dosar.

Prin sentința civilă nr. 35/2012,

Judecătoria Hârlău

a admis

excepția

necompetenței sale teritoriale, invocată de către reclamante, a

declinat competența de soluționare a acestor capete de cerere în

favoarea Judecătoriei sectorului 1 București și, constatând

existența unui conflict negativ de competență, a înaintat cauza,

pentru soluționarea acestuia, Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

În motivarea sentinței, s-a arătat că, în ceea ce

privește instanța competentă în cazul în care sunt incidente

deopotrivă dispozițiile art. 13 și art.14 C.proc.civ., din

topografia textelor, rezultă că legiuitorul, așezând norma de

competență teritorială referitoare la succesiuni după aceea

privitoare la cererile reale imobiliare, a înțeles să deroge de la

dispoziția înscrisă în art. 13.

Acest lucru este și firesc de vreme ce procesele

succesorale ridică probleme mult mai complexe, fiind necesar ca acestea

să se rezolve de către instanța din raza ultimului domiciliu al

defunctului și care poate administra mai ușor materialul probator

(acolo fiind emise certificatele de moștenitor și în acel loc

găsindu-se toate înscrisurile necesare soluționării cauzei).

Mai mult decât atât, susținerile conform cărora

competența teritorială ar fi atrasă de dispozițiile art. 13

în baza prorogării legale de competență, conform art. 17 din

cod, nu pot fi primite întrucât capetele principale de cerere ale acțiunii

introductive sunt tocmai cererea de constatare a calității de

moștenitoare a reclamantelor, precum și cererea privind anularea

parțială a certificatelor de calitate de moștenitor eliberate

numitului Ș.V.A. de F.

Astfel, soluțiile ce urmează a fi date celorlalte

două capete de cerere privitoare la constatarea nulității

absolute parțiale a titlului de proprietate precum și la obligarea

pârâtului la plata de despăgubiri, depind de modalitatea de

soluționare a cererilor privitoare la moștenire.

Nici argumentul că finalitatea urmărită de

către reclamante constă în anularea parțială a titlului de

proprietate sau obținerea de despăgubiri nu este de natură a

atrage o altă competență, de vreme ce acesta nu este un criteriu

pentru a se stabili caracterul principal sau accesoriu al unei cereri, ci tocmai

măsura în care soluționarea unei cereri depinde de modalitatea de

soluționare a alteia (astfel, în ipoteza în care se solicită anularea

unui contract și repunerea părților în situația

anterioară, deși finalitatea urmărită de părți

este restabilirea situației anterioare, este de necontestat faptul că

cererea principală este aceea prin care se solicită anularea

actului).

Cel mult, în cazul în care nu se poate stabili un raport de

accesorialitate între cererile deduse judecății se poate reține

că acestea se află într-un raport de conexitate, dar acest caz de

prorogare legală de competență nu poate interveni cu

încălcarea normelor de ordine publică în materie.

Pe cale de consecință, având în vedere și faptul

că ultimul domiciliu al defunctului A.J.N. se află în București,

sector 1, instanța a declinat cauza spre competentă soluționare

Judecătoriei Sectorului 1 București.

Soluționând conflictul negativ de competență,

Înalta Curte a constatat că, în cauză, competența aparține

Judecătoriei Sectorului 1 București, pentru următoarele

considerente:

Conflictul de competență vizează exclusiv

capetele de cerere (primul și al treilea) privind constatarea

calității reclamantelor de moștenitoare de pe urma a 5

defuncți, precum și anularea parțială a patru certificate

de moștenitor de pe urma acestor defuncți, de care s-a prevalat

autorul pârâtului la eliberarea titlului de proprietate nr. 450xxx/2008 emis în

baza Legii nr. 18/1991.

În ceea ce privește capetele de cerere vizând constatarea

nulității absolute a acestui titlu de proprietate, privind imobile de

pe raza comunei Deleni, județul Iași, respectiv despăgubiri (al

doilea și al patrulea din cererea introductivă de

instanță), Judecătoria Hârlău a constatat că este

competentă a le soluționa.

Legalitatea măsurii de disjungere și competența

de soluționare în privința celui de-al doilea și al celui de-al

patrulea capăt de cerere nu vor fi cercetate în cauză, excedând

cadrului regulatorului de competență pe care este abilitată

să îl pronunțe această instanță.

În raport de obiectul cererilor deduse

judecății, pentru soluționarea conflictului negativ de

competență este necesar a se determina norma de

competență

incidentă, iar această operațiune se realizează pe baza

legăturii dintre cereri, ce se impune a fi clarificată în cauză.

În primul rând,

este de observat că, deși prin cererea de

chemare în

judecată, s-a susținut ca prim petit constatarea

calității de moștenitoare a celor două reclamante de pe

urma defunctului A.J.N., cu ultimul domiciliu în București, sectorul 1,

prin precizarea cererii de la termenul de judecată din 22.09.2010, s-a

arătat că pretenția vocației reclamantelor la succesiunea

acestui defunct decurge din calitatea de moștenitoare de pe urma a 5

dintre cei 6 moștenitori ai defunctului A.J.N., prin retransmitere (nu

prin reprezentare, cei 5 descendenți decedând ulterior anului 1943, când a

decedat autorul A.J.N.).

Ca atare, nu se solicită în cauză reluarea dezbaterii

succesorale a defunctului A.J.N., întrucât reclamantele nu contestă

calitatea de moștenitor a celor 5 descendenți de pe urma acestuia,

stabilită prin sentința civilă nr. 254/1943 a Tribunalului Ilfov

(la care se face referire în sentința civilă nr. 3195/1944 a

aceluiași tribunal, prin care s-a realizat partajul averii defunctului

A.J.N., între cei 5 moștenitori).

Astfel, nu s-ar putea stabili competența Judecătoriei

sectorului 1 București, în raport de ultimul domiciliu al defunctului

A.J.N., în considerarea unei cereri de constatare a calității de

moștenitor de pe urma acestuia, deoarece instanța de judecată nu

a fost învestită în cauză cu soluționarea unei asemenea cereri.

Pe de altă parte, nici nu se poate considera că

cererea în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate

emis în baza Legii nr. 18/1991 materializează pretenții între

moștenitorii defunctului A.J.N., pentru a tranșa concursul între art.

13 și art.14 C.proc.civ. din perspectiva acestui defunct (în raport de

împrejurarea dacă s-a realizat sau nu partajul imobilelor din masa

succesorală rămasă de pe urma acestuia).

Reclamantele contestă calitatea de unic moștenitor al

autorului pârâtului, Ș.V.A. de F., de pe urma celor 5 succesori ai lui

A.J.N., și nu însăși calitatea de moștenitor a acestora de

pe urma defunctului A.J.N.

Ca atare, eventualul concurs între normele de

competență din art. 13 și art.14 s-ar putea aprecia doar în

raport de cei 5 succesori, deoarece pretențiile reclamantelor sunt legate

de succesiunea acestora. De altfel, imobilele pentru care s-a emis titlul de

proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 nu au fost preluate de la autorul

A.J.N., decedat în anul 1943, ci de la succesorii acestuia, pe cote -

părți determinate din dreptul de proprietate, ca urmare a partajului

judiciar intervenit în anul 1944, anterior preluării de către stat,

iar reconstituirea dreptului de proprietate a avut loc în considerarea celor 5

succesori, după cum rezultă chiar din titlul de proprietate nr.

450xxx/2008.

Certificatele de moștenitor emise de pe urma celor 5

succesori  a căror anulare se solicită în cauză, nu conțin

nicio referire la vreun bun în masa

succesorală,

având natura unor certificate de calitate de moștenitor și nici

nu

s-a susținut că ar fi avut loc partajul averii succesorale a acestor

defuncți, nefiind, astfel, aplicabil art. 13 C.proc.civ.

De altfel, chiar în prezența unei asemenea operațiuni,

ceea ce interesează pentru stabilirea normei de competență -

art. 13 sau art. 14 - este dacă a avut loc partajul imobilelor în litigiu,

nu și al altor imobile. Or, această ipoteză este exclusă,

dat fiind că pârâtului i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra

imobilelor în litigiu ca unic moștenitor al proprietarilor de la care

acestea au fost preluate de către stat.

În consecință, cererile în

legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență

reprezintă pretenții relative la moștenire (anume, a celor 5

succesori

ai lui A.J.N.), indiferent de împrejurarea că litigiul poartă asupra

unor imobile, astfel încât sunt incidente în cauză prevederile art. 14

C.proc.civ. și nu cele ale art. 13, referitoare la locul situării

imobilelor.

În al doilea rând,

este de observat și faptul

că niciuna dintre instanțele care s-au dezînvestit de

soluționarea cauzei nu a apreciat că cererile ce au generat

conflictul negativ de competență ar reprezenta cereri accesorii

față de cererea în constatarea nulității absolute a titlului

de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, pentru a face aplicarea

dispozițiilor art. 17 C.proc.civ.

Este indiscutabil că cererile asupra cărora

poartă conflictul au caracter de sine - stătător, iar stabilirea

eventualului caracter accesoriu al cererii în constatarea nulității

absolute a titlului de proprietate în raport cu primele menționate excede

cadrului regulatorului de competență.

Astfel, nu se poate considera că Judecătoria

Hârlău ar fi competentă să se pronunțe asupra cererilor în

discuție, față de cererea în constatarea nulității

absolute a titlului de proprietate.

În al treilea rând,

pentru soluționarea

conflictului negativ de competență, este necesar a se clarifica

legătura dintre cereri, în scopul verificării modului de aplicare a

dispozițiilor art.  14 C.proc.civ., care indică ultimul domiciliu al

defunctului drept criteriu pentru stabilirea competenței teritoriale de

soluționare a cauzei.

Cererile în constatarea

nulității certificatelor de moștenitor nr. 4x –

4x/2006

emise de pe urma defuncților H.W.S., G.W.S. M.A.W.S., respectiv de

constatare a calității reclamantelor de moștenitoare de pe urma

acestor defuncți, constituie cereri independente din punct de vedere

procesual, neaflate într-un raport de accesorietate, în sensul că

soluționarea fiecăreia nu depinde de modul de soluționare a

celorlalte.

Astfel, nu este vorba despre succesiuni succesive decât în cazul

defuncților M.L.B. și R.B. (certificatul de calitate de

moștenitor nr. 4x/2006), însă, în privința acestor

defuncți, atare împrejurare este lipsită de relevanță

pentru stabilirea competenței, deoarece ultimul domiciliu al ambilor a

fost același. Cei doi defuncți nu sunt, la rândul lor, succesori ai

celorlalți defuncți, moștenitor al tuturor defuncților

fiind aceeași persoană, F.V. (M.L.B. fiind moștenită

și de soțul său, R.B.).

Formulându-se cereri cu caracter de

sine-stătător, competența de

soluționare

a fiecăreia ar trebui, în principiu, apreciată distinct, în sensul

că fiecare cerere se   soluționează de către instanța

în a cărei circumscripție se află ultimul domiciliu al

defunctului de pe urma căruia a fost emis respectivul act succesoral

notarial.

În acest context, se constată că Judecătoria

sectorului 1 București este competentă să soluționeze cauza

de față, pentru următoarele considerente:

Ultimul domiciliu al defuncților (cu excepția

defuncților M.L.B. și R.B., pentru care se vor expune considerente

distincte) este situat în străinătate, ceea ce indică

prezența unui element de extraneitate.

Într-o asemenea situație, devin operante normele aplicabile

în raporturile de drept internațional privat, neputând fi aplicate norme

interne care nu au legătură cu stabilirea competenței

instanțelor de judecată în ipoteza decesului unei persoane care nu a

avut domiciliul în țară, precum Legea notarilor publici nr. 36/1995.

Art. 68 alin. (2) din acest act normativ (existent la data dezînvestirii

Judecătoriei sectorului 1 București, în prezent abrogat) se referea

expres la stabilirea competenței notarilor publici pentru procedura

succesorală notarială, neputând fi aplicat pe cale de interpretare,

prin analogie, și în privința competenței jurisdicționale,

în absența unei dispoziții explicite în acest sens.

De altfel, acea normă indica, drept criteriu pentru

stabilirea competenței, locul în care defunctul a avut bunurile cele mai

importante ca valoare; or, în cuprinsul certificatelor de calitate de

moștenitor nu este menționat nici un bun, astfel încât aplicarea

Legii nr. 36/1995 nici nu ar fi posibilă în cauză.

Fiind vorba despre raporturi de drept internațional privat,

este de precizat că nu este incident Regulamentul 44/CE/2001 privind

competența judiciară, recunoașterea și executarea

hotărârilor în materie civilă și comercială, chiar

dacă ultimul domiciliu se află în state membre ale Uniunii Europene

(Franța - pentru defuncta H.W.S., Spania - pentru defunctul G.W.S. și

Anglia - pentru defuncta M.A.W.S.), întrucât, potrivit art. 1 alin. (2) lit.

a), regulamentul nu se aplică „pentru starea și capacitatea

persoanelor

fizice, regimurile matrimoniale,

testamente și succesiuni."

Sunt aplicabile, așadar, regulile

înscrise în Legea nr.105/1992 privind

raporturile de drept

internațional privat.

Conform art. 155 din Legea nr. 105/1992, „în cazul în care

instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume

dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul,

cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competență

materială, la Judecătoria Sectorului 1 București sau la

Tribunalul Municipiului București".

Pe acest temei, dat fiind că ultimul domiciliu al

defuncților nu a fost în România, reiese că nu poate fi aplicat art.

14 C.proc.civ., consecința fiind aceea că instanța română

competentă în cauză nu poate fi stabilită. Pentru acest motiv,

devine competentă Judecătoria sectorului 1 București.

În privința defuncților M.L.B. și R.B., ultimul

domiciliu al acestora este situat în București, sectorul 4, caz în care

competența de soluționare a cererilor vizând pe acești

defuncți ar trebui, în principiu, să aparțină

Judecătoriei sectorului 4 București, în aplicarea art. 14 C.proc.civ.

Instanța care soluționează conflictul negativ de

competență nu poate, însă, stabili competența de

soluționare a cauzei în favoarea unei alte instanțe decât cele în

conflict, în caz contrar, încălcându-se limitele regulatorului de

competență.

Nu s-ar putea reține, pentru

stabilirea competenței în favoarea unei

terțe

instanțe, considerente de oportunitate, în vederea asigurării unei

durate rezonabile a procedurii jurisdicționale, întrucât o asemenea

hotărâre nu produce efecte obligatorii pentru terța

instanță, aceasta fiind îndreptățită să-și

verifice propria competență de soluționare a cauzei.

Singura soluție viabilă în această situație

este trimiterea cauzei la instanța a cărei competență este

clar stabilită în raport cu o parte dintre cererile deduse

judecății, respectiv Judecătoria sectorului 1 București,

instanță care va aprecia dacă va reține întreaga cauză

spre soluționare ori va proceda la disjungerea cererilor a căror

soluționare este de competența Judecătoriei sectorului 4

București.

Trebuie precizat, în acest context, că nu este exclusă

o apreciere a necesității soluționării împreună a

tuturor cererilor în discuție, din rațiuni de bună administrare

a justiției, în măsura în care s-ar reține o strânsă

legătură între cereri, pentru preîntâmpinarea unei conexări

ulterioare a cererilor anterior disjunse și a prelungirii nejustificate a

procesului. în atare situație, s-ar putea reține întreaga cauză

spre soluționare de către Judecătoria sectorului 1

București, ca primă instanță învestită de către

reclamante.

Din această perspectivă, se va avea în vedere că,

prin prezenta decizie, nu s-a tranșat aspectul strânsei legături

între cereri, din moment ce acesta nu este de natură să

influențeze pronunțarea regulatorului de competență,

neputând fi învestită, pe această cale, o altă

instanță decât cele a căror dezînvestire reciprocă a

generat conflictul negativ de competență.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea art. 20

C.proc.civ., s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Sector 1 București.