ÎCCJ, decizie (scj.ro #81763)

Acțiune în constatarea nulității certificatului de moștenitor și în constatarea calității de moștenitor. Ultimul domiciliu al defunctului situat într-un stat membru al Uniunii Europene. Aplicarea dispozițiilor Legii nr. 105/1992. Legea nr. 105/1992, art. 155 Regulamentul 44/CE/2001, art. 1 C.proc.civ., art. 14 Notă : Ulterior pronunțării acestei decizii a fost publicat Regulamentul (UE) nr. 650 din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 201 din 27 iulie 2012. Cererile în constatarea nulității certificatului de moștenitor și de constatare a calității de moștenitor se soluționează de către instanța în a cărei circumscripție se află ultimul domiciliu al defunctului.

Dacă ultimul domiciliu al defunctului este situat în străinătate, fiind în prezența unui element de extraneitate, în stabilirea instanței competente, nu poate fi aplicat art. 14 C.proc.civ. Este însă de precizat că, fiind vorba despre raporturi de drept internațional privat, nu este incident Regulamentul 44/CE/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, chiar dacă ultimul domiciliu se află în state membre ale Uniunii Europene, întrucât, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a), regulamentul nu se aplică „pentru starea și capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente și succesiuni.", fiind aplicabile regulile înscrise în art. 155 din Legea nr.105/1992 privind raporturile de drept internațional privat.

Secția I civilă, decizia nr. 3585 din 18 mai 2012 Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantele R.B. și A.B. au chemat în judecată pe pârâții Ș.V. A. de F., Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 Iași, Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Deleni, solicitând să se dispună constatarea calității de moștenitoare a reclamantelor față de succesiunea defunctului A.J.N., cu ultimul domiciliu în București, sector 1, în calitate de moștenitoare ale autorilor acestora, S.B., R.B. și R.B.; repunerea părților în situația anterioară față de cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile situate în raza comunei Deleni nr. 126/2006; constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr. 450xxx/2008 eliberat pârâtului Ș.V.A.

de F. pentru suprafața de 882 ha teren pădure în com. Deleni, jud. Iași; validarea hotărârii Comisiei Județene de aplicare a Legii nr.18/1991 de reconstituire a dreptului de proprietate al pârâtului numai în raport cu cota sa cuvenită din moștenirea lui A.J.N., respectiv în limita cotei cuvenite mamei sale, V.B. de F. și surorii sale, M., precum și anularea parțială a certificatelor de calitate de moștenitor eliberate pârâtului Ș.V.A. de F. de pe urma defuncților H.W.S., G.W.S., M.A.W.S., B.M.L., R. și F.V. Reclamantele au mai solicitat obligarea pârâtului Ș.V.A.

de F. la plata de despăgubiri, în cazul în care instanța va respinge capetele de cerere anterioare, pentru faptul că a indus în eroare, cu rea-credință, pe reclamante, la depunerea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, într-un cuantum egal cu contravaloarea terenului care s-ar fi cuvenit reclamantelor în urma reconstituirii acestui drept și despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra terenului, calculate de la data reconstituirii dreptului de proprietate și până la data soluționării prezentei acțiuni, precum și instituirea sechestrului judiciar asupra bunului imobil asupra căruia a operat reconstituirea dreptului de proprietate, până la soluționarea prezentei acțiuni. În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că pârâtului Ș.V.A.

de F. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 1/2000, pentru suprafața de 882 ha pădure, situată în com. Deleni, jud. Iași, conform Hotărârii nr. 66xx/2007 a Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 18/1991 Iași, în calitate de unic moștenitor al lui A.J.N., cu ultimul domiciliu în București, sector 1, decedat în anul 1943, deși nu este îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate pentru întreaga suprafață sus menționată, în calitate de unic moștenitor al mamei sale, V. S-a învederat că A.J.N. a fost căsătorit cu M.(M.)R., divorțată, la rândul ei, de H.B., din căsătorie rezultând o fată, H.S., ai cărei moștenitori sunt H.W.S., G.W.S., M.A.W.S.

și E.W.S. (nepoții defunctului), dar moștenitor testamentar al lui A.J.N., în afara nepoților acestuia, este și fiul soției sale, R.G.B., străbunicul reclamantelor, căsătorit cu L.S. La termenul de judecată din data de 19.05.2010, având în vedere că s-a depus la dosar certificat de moștenitor nr. 4x/2010 de pe urma pârâtului Ș.V.A. de F., decedat la data de 26.06.2009, având unic moștenitor pe numitul Ș.G. de F., instanța 1-a introdus în cauză pe acesta, în calitate de pârât. La termenul din data de 22.09.2010, reclamantele au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au arătat că, prin primul capăt al acțiunii, solicită constatarea calității de moștenitoare față de succesiunea lui S.L.B.

(tată), E.R.B. (bunic), L.M.B. și R. (R.) G.B. (străbunici), precum și față de succesiunea lui H.W.S., G.W.S., M.A.W.S. și E.W.S. și, în această calitate, prin reprezentare, constatarea vocației succesorale la succesiunea lui A.J.N., cu ultimul domiciliu în București, sector 1. Prin sentința civilă nr. 21069 din 27.10.2010, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Hârlău. În motivarea sentinței, s-a reținut că, prin acțiunea formulată, reclamantele urmăresc recunoașterea dreptului lor de a beneficia, în temeiul Legii nr. 18/1991, de reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 882 ha teren pădure din corn.

Deleni, jud. Iași, pentru care s-a eliberat titlul de proprietate nr. 450xxx/2008 pe numele autorului pârâtului persoană fizică. Instanța a înlăturat, ca neîntemeiate, susținerile reclamantelor, potrivit cărora competența de soluționare a cauzei se stabilește, în conformitate cu dispozițiile art. 14 și 17 C.proc.civ., în funcție de primul capăt de cerere având ca obiect constatarea calității de moștenitoare a reclamantelor față de succesiunea lui S.L.B., E.R.B., L.M.B. și R.(R.)G.B., H.W.S., G.W.S., M.A.W.S. și, în această calitate, prin reprezentare, constatarea vocației succesorale la succesiunea lui A.J.N., cu ultimul domiciliu în București, sector 1. Astfel, instanța a constatat că succesiunea de pe urma defunctului A.J.N.

a fost dezbătută încă din anul 1943, prin sentința civilă nr. 254/1943 a Tribunalului Ilfov constatându-se că de pe urma defunctului au rămas ca moștenitori A.T.T.C., R.B., L.B., L.S., M.S. și G.S., iar prin sentința civilă nr. 395/1944 a Tribunalului Ilfov dispunându-se ieșirea din indiviziune asupra masei succesorale rămase de pe urma defunctului. În aceste condiții, având în vedere că după efectuarea partajului succesoral nu mai subzistă considerațiile care justifică o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de la ultimul domiciliu al defunctului, instanța constată că împrejurarea că defunctul A.J.N. a avut ultimul domiciliu în București, sector 1, nu este de natură să atragă competența teritorială exclusivă a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Referitor la ceilalți defuncți ale căror succesiuni se solicită a fi dezbătute, instanța a constatat că niciunul dintre aceștia nu a avut ultimul domiciliu în raza teritorială a Sectorului 1 București, majoritatea având la data decesului domiciliul în străinătate. În conformitate cu dispozițiile art. 68 alin.(2) din Legea nr. 36/1995, în cazul decesului unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu în țară, procedura succesorală se poate îndeplini de notarul public din circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare, în doctrina și practica judiciară stabilindu-se că această soluție prevăzută de lege pentru determinarea competenței notarilor publici de a desfășura procedura succesorală necontencioasă este aplicabilă și pentru determinarea competenței instanțelor judecătorești.

Cum la dosar nu există date privind bunurile din masa succesorală rămasă de pe urma acestor defuncți, iar reclamantele au solicitat constatarea calității de moștenitor în scopul de a beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 882 ha teren pădure din corn. Deleni, jud. Iași și au contestat Hotărârea Comisiei Județene de aplicare a Legii 18/1991 Iași de reconstituire a dreptului de proprietate exclusiv pe numele autorului pârâtului de F., instanța a apreciat că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 14 C.proc.civ., ci dispozițiile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora împotriva hotărârii comisiei județene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul.

Această normă imperativă reglementând un caz de competență teritorială exclusivă, de la care nu sunt permise derogări, văzând și dispozițiile art. 159 pct. 3 C.proc.civ., instanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Hârlău, în a cărei circumscripție teritorială se află terenul în litigiu. Prin decizia nr. 2034/2011, Tribunalul București, Secția a III-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de către reclamante împotriva sentinței menționate. Pentru a decide astfel, instanța a arătat că primele trei capete ale cererii de chemare în judecată sunt cereri distincte, între care nu există niciun raport de accesorialitate, ceea ce înseamnă că cererile își păstrează individualitatea în privința competenței.

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 14 C.proc.civ. în cauză, tribunalul a constatat că primul și cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată nu se circumscriu sferei de aplicare a acestora, întrucât scopul promovării cererii de chemare în judecată îl reprezintă constatarea nulității absolute parțiale a unui titlu de proprietate, situație în care devin aplicabile prevederile legilor fondului funciar, inclusiv cele referitoare la stabilirea și la dovedirea calității de moștenitor. În acest sens, dispozițiile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 republicată, conform cărora soluționarea plângerii formulate împotriva hotărârii comisiei județene revine judecătoriei în a cărei rază teritorială este situat terenul, își găsesc aplicare, prin analogie, și atunci când se solicită constatarea nulității absolute a unui titlu de proprietate emis altor persoane decât cele îndreptățite, potrivit legii, la reconstituire.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Hârlău și în ședința publică din 21.11.2011, instanța a disjuns capetele de cerere privind constatarea calității de moștenitoare a reclamantelor față de succesiunea defunctului A.J.N., în calitate de moștenitoare ale autorilor acestora S.B., R.B. și R.B., precum și anularea parțială a certificatelor de moștenitor eliberate pârâtului Ș.V.A. de F. (respectiv certificatele de pe urma defuncților H.W.S., G.W.S., M.A.W.S., B.M.L. și R. și F.V.), dispunând formarea unui nou dosar. Prin sentința civilă nr. 35/2012, Judecătoria Hârlău a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de către reclamante, a declinat competența de soluționare a acestor capete de cerere în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București și, constatând existența unui conflict negativ de competență, a înaintat cauza, pentru soluționarea acestuia, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea sentinței, s-a arătat că, în ceea ce privește instanța competentă în cazul în care sunt incidente deopotrivă dispozițiile art. 13 și art.14 C.proc.civ., din topografia textelor, rezultă că legiuitorul, așezând norma de competență teritorială referitoare la succesiuni după aceea privitoare la cererile reale imobiliare, a înțeles să deroge de la dispoziția înscrisă în art. 13. Acest lucru este și firesc de vreme ce procesele succesorale ridică probleme mult mai complexe, fiind necesar ca acestea să se rezolve de către instanța din raza ultimului domiciliu al defunctului și care poate administra mai ușor materialul probator (acolo fiind emise certificatele de moștenitor și în acel loc găsindu-se toate înscrisurile necesare soluționării cauzei).

Mai mult decât atât, susținerile conform cărora competența teritorială ar fi atrasă de dispozițiile art. 13 în baza prorogării legale de competență, conform art. 17 din cod, nu pot fi primite întrucât capetele principale de cerere ale acțiunii introductive sunt tocmai cererea de constatare a calității de moștenitoare a reclamantelor, precum și cererea privind anularea parțială a certificatelor de calitate de moștenitor eliberate numitului Ș.V.A. de F. Astfel, soluțiile ce urmează a fi date celorlalte două capete de cerere privitoare la constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate precum și la obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, depind de modalitatea de soluționare a cererilor privitoare la moștenire.

Nici argumentul că finalitatea urmărită de către reclamante constă în anularea parțială a titlului de proprietate sau obținerea de despăgubiri nu este de natură a atrage o altă competență, de vreme ce acesta nu este un criteriu pentru a se stabili caracterul principal sau accesoriu al unei cereri, ci tocmai măsura în care soluționarea unei cereri depinde de modalitatea de soluționare a alteia (astfel, în ipoteza în care se solicită anularea unui contract și repunerea părților în situația anterioară, deși finalitatea urmărită de părți este restabilirea situației anterioare, este de necontestat faptul că cererea principală este aceea prin care se solicită anularea actului). Cel mult, în cazul în care nu se poate stabili un raport de accesorialitate între cererile deduse judecății se poate reține că acestea se află într-un raport de conexitate, dar acest caz de prorogare legală de competență nu poate interveni cu încălcarea normelor de ordine publică în materie.

Pe cale de consecință, având în vedere și faptul că ultimul domiciliu al defunctului A.J.N. se află în București, sector 1, instanța a declinat cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 1 București. Soluționând conflictul negativ de competență, Înalta Curte a constatat că, în cauză, competența aparține Judecătoriei Sectorului 1 București, pentru următoarele considerente: Conflictul de competență vizează exclusiv capetele de cerere (primul și al treilea) privind constatarea calității reclamantelor de moștenitoare de pe urma a 5 defuncți, precum și anularea parțială a patru certificate de moștenitor de pe urma acestor defuncți, de care s-a prevalat autorul pârâtului la eliberarea titlului de proprietate nr. 450xxx/2008 emis în baza Legii nr. 18/1991.

În ceea ce privește capetele de cerere vizând constatarea nulității absolute a acestui titlu de proprietate, privind imobile de pe raza comunei Deleni, județul Iași, respectiv despăgubiri (al doilea și al patrulea din cererea introductivă de instanță), Judecătoria Hârlău a constatat că este competentă a le soluționa. Legalitatea măsurii de disjungere și competența de soluționare în privința celui de-al doilea și al celui de-al patrulea capăt de cerere nu vor fi cercetate în cauză, excedând cadrului regulatorului de competență pe care este abilitată să îl pronunțe această instanță. În raport de obiectul cererilor deduse judecății, pentru soluționarea conflictului negativ de competență este necesar a se determina norma de competență incidentă, iar această operațiune se realizează pe baza legăturii dintre cereri, ce se impune a fi clarificată în cauză.

În primul rând, este de observat că, deși prin cererea de chemare în judecată, s-a susținut ca prim petit constatarea calității de moștenitoare a celor două reclamante de pe urma defunctului A.J.N., cu ultimul domiciliu în București, sectorul 1, prin precizarea cererii de la termenul de judecată din 22.09.2010, s-a arătat că pretenția vocației reclamantelor la succesiunea acestui defunct decurge din calitatea de moștenitoare de pe urma a 5 dintre cei 6 moștenitori ai defunctului A.J.N., prin retransmitere (nu prin reprezentare, cei 5 descendenți decedând ulterior anului 1943, când a decedat autorul A.J.N.).

Ca atare, nu se solicită în cauză reluarea dezbaterii succesorale a defunctului A.J.N., întrucât reclamantele nu contestă calitatea de moștenitor a celor 5 descendenți de pe urma acestuia, stabilită prin sentința civilă nr. 254/1943 a Tribunalului Ilfov (la care se face referire în sentința civilă nr. 3195/1944 a aceluiași tribunal, prin care s-a realizat partajul averii defunctului A.J.N., între cei 5 moștenitori). Astfel, nu s-ar putea stabili competența Judecătoriei sectorului 1 București, în raport de ultimul domiciliu al defunctului A.J.N., în considerarea unei cereri de constatare a calității de moștenitor de pe urma acestuia, deoarece instanța de judecată nu a fost învestită în cauză cu soluționarea unei asemenea cereri.

Pe de altă parte, nici nu se poate considera că cererea în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 materializează pretenții între moștenitorii defunctului A.J.N., pentru a tranșa concursul între art. 13 și art.14 C.proc.civ. din perspectiva acestui defunct (în raport de împrejurarea dacă s-a realizat sau nu partajul imobilelor din masa succesorală rămasă de pe urma acestuia). Reclamantele contestă calitatea de unic moștenitor al autorului pârâtului, Ș.V.A. de F., de pe urma celor 5 succesori ai lui A.J.N., și nu însăși calitatea de moștenitor a acestora de pe urma defunctului A.J.N. Ca atare, eventualul concurs între normele de competență din art. 13 și art.14 s-ar putea aprecia doar în raport de cei 5 succesori, deoarece pretențiile reclamantelor sunt legate de succesiunea acestora.

De altfel, imobilele pentru care s-a emis titlul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 nu au fost preluate de la autorul A.J.N., decedat în anul 1943, ci de la succesorii acestuia, pe cote - părți determinate din dreptul de proprietate, ca urmare a partajului judiciar intervenit în anul 1944, anterior preluării de către stat, iar reconstituirea dreptului de proprietate a avut loc în considerarea celor 5 succesori, după cum rezultă chiar din titlul de proprietate nr. 450xxx/2008. Certificatele de moștenitor emise de pe urma celor 5 succesori a căror anulare se solicită în cauză, nu conțin nicio referire la vreun bun în masa succesorală, având natura unor certificate de calitate de moștenitor și nici nu s-a susținut că ar fi avut loc partajul averii succesorale a acestor defuncți, nefiind, astfel, aplicabil art. 13 C.proc.civ.

De altfel, chiar în prezența unei asemenea operațiuni, ceea ce interesează pentru stabilirea normei de competență - art. 13 sau art. 14 - este dacă a avut loc partajul imobilelor în litigiu, nu și al altor imobile. Or, această ipoteză este exclusă, dat fiind că pârâtului i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu ca unic moștenitor al proprietarilor de la care acestea au fost preluate de către stat. În consecință, cererile în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență reprezintă pretenții relative la moștenire (anume, a celor 5 succesori ai lui A.J.N.), indiferent de împrejurarea că litigiul poartă asupra unor imobile, astfel încât sunt incidente în cauză prevederile art. 14 C.proc.civ.

și nu cele ale art. 13, referitoare la locul situării imobilelor. În al doilea rând, este de observat și faptul că niciuna dintre instanțele care s-au dezînvestit de soluționarea cauzei nu a apreciat că cererile ce au generat conflictul negativ de competență ar reprezenta cereri accesorii față de cererea în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, pentru a face aplicarea dispozițiilor art. 17 C.proc.civ. Este indiscutabil că cererile asupra cărora poartă conflictul au caracter de sine - stătător, iar stabilirea eventualului caracter accesoriu al cererii în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate în raport cu primele menționate excede cadrului regulatorului de competență.

Astfel, nu se poate considera că Judecătoria Hârlău ar fi competentă să se pronunțe asupra cererilor în discuție, față de cererea în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate. În al treilea rând, pentru soluționarea conflictului negativ de competență, este necesar a se clarifica legătura dintre cereri, în scopul verificării modului de aplicare a dispozițiilor art. 14 C.proc.civ., care indică ultimul domiciliu al defunctului drept criteriu pentru stabilirea competenței teritoriale de soluționare a cauzei. Cererile în constatarea nulității certificatelor de moștenitor nr. 4x – 4x/2006 emise de pe urma defuncților H.W.S., G.W.S. M.A.W.S., respectiv de constatare a calității reclamantelor de moștenitoare de pe urma acestor defuncți, constituie cereri independente din punct de vedere procesual, neaflate într-un raport de accesorietate, în sensul că soluționarea fiecăreia nu depinde de modul de soluționare a celorlalte.

Astfel, nu este vorba despre succesiuni succesive decât în cazul defuncților M.L.B. și R.B. (certificatul de calitate de moștenitor nr. 4x/2006), însă, în privința acestor defuncți, atare împrejurare este lipsită de relevanță pentru stabilirea competenței, deoarece ultimul domiciliu al ambilor a fost același. Cei doi defuncți nu sunt, la rândul lor, succesori ai celorlalți defuncți, moștenitor al tuturor defuncților fiind aceeași persoană, F.V. (M.L.B. fiind moștenită și de soțul său, R.B.). Formulându-se cereri cu caracter de sine-stătător, competența de soluționare a fiecăreia ar trebui, în principiu, apreciată distinct, în sensul că fiecare cerere se soluționează de către instanța în a cărei circumscripție se află ultimul domiciliu al defunctului de pe urma căruia a fost emis respectivul act succesoral notarial.

În acest context, se constată că Judecătoria sectorului 1 București este competentă să soluționeze cauza de față, pentru următoarele considerente: Ultimul domiciliu al defuncților (cu excepția defuncților M.L.B. și R.B., pentru care se vor expune considerente distincte) este situat în străinătate, ceea ce indică prezența unui element de extraneitate. Într-o asemenea situație, devin operante normele aplicabile în raporturile de drept internațional privat, neputând fi aplicate norme interne care nu au legătură cu stabilirea competenței instanțelor de judecată în ipoteza decesului unei persoane care nu a avut domiciliul în țară, precum Legea notarilor publici nr. 36/1995.

Art. 68 alin. (2) din acest act normativ (existent la data dezînvestirii Judecătoriei sectorului 1 București, în prezent abrogat) se referea expres la stabilirea competenței notarilor publici pentru procedura succesorală notarială, neputând fi aplicat pe cale de interpretare, prin analogie, și în privința competenței jurisdicționale, în absența unei dispoziții explicite în acest sens. De altfel, acea normă indica, drept criteriu pentru stabilirea competenței, locul în care defunctul a avut bunurile cele mai importante ca valoare; or, în cuprinsul certificatelor de calitate de moștenitor nu este menționat nici un bun, astfel încât aplicarea Legii nr. 36/1995 nici nu ar fi posibilă în cauză.

Fiind vorba despre raporturi de drept internațional privat, este de precizat că nu este incident Regulamentul 44/CE/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, chiar dacă ultimul domiciliu se află în state membre ale Uniunii Europene (Franța - pentru defuncta H.W.S., Spania - pentru defunctul G.W.S. și Anglia - pentru defuncta M.A.W.S.), întrucât, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a), regulamentul nu se aplică „pentru starea și capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente și succesiuni." Sunt aplicabile, așadar, regulile înscrise în Legea nr.105/1992 privind raporturile de drept internațional privat.

Conform art. 155 din Legea nr. 105/1992, „în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 București sau la Tribunalul Municipiului București". Pe acest temei, dat fiind că ultimul domiciliu al defuncților nu a fost în România, reiese că nu poate fi aplicat art. 14 C.proc.civ., consecința fiind aceea că instanța română competentă în cauză nu poate fi stabilită. Pentru acest motiv, devine competentă Judecătoria sectorului 1 București. În privința defuncților M.L.B. și R.B., ultimul domiciliu al acestora este situat în București, sectorul 4, caz în care competența de soluționare a cererilor vizând pe acești defuncți ar trebui, în principiu, să aparțină Judecătoriei sectorului 4 București, în aplicarea art. 14 C.proc.civ.

Instanța care soluționează conflictul negativ de competență nu poate, însă, stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea unei alte instanțe decât cele în conflict, în caz contrar, încălcându-se limitele regulatorului de competență. Nu s-ar putea reține, pentru stabilirea competenței în favoarea unei terțe instanțe, considerente de oportunitate, în vederea asigurării unei durate rezonabile a procedurii jurisdicționale, întrucât o asemenea hotărâre nu produce efecte obligatorii pentru terța instanță, aceasta fiind îndreptățită să-și verifice propria competență de soluționare a cauzei.

Singura soluție viabilă în această situație este trimiterea cauzei la instanța a cărei competență este clar stabilită în raport cu o parte dintre cererile deduse judecății, respectiv Judecătoria sectorului 1 București, instanță care va aprecia dacă va reține întreaga cauză spre soluționare ori va proceda la disjungerea cererilor a căror soluționare este de competența Judecătoriei sectorului 4 București. Trebuie precizat, în acest context, că nu este exclusă o apreciere a necesității soluționării împreună a tuturor cererilor în discuție, din rațiuni de bună administrare a justiției, în măsura în care s-ar reține o strânsă legătură între cereri, pentru preîntâmpinarea unei conexări ulterioare a cererilor anterior disjunse și a prelungirii nejustificate a procesului.

în atare situație, s-ar putea reține întreaga cauză spre soluționare de către Judecătoria sectorului 1 București, ca primă instanță învestită de către reclamante. Din această perspectivă, se va avea în vedere că, prin prezenta decizie, nu s-a tranșat aspectul strânsei legături între cereri, din moment ce acesta nu este de natură să influențeze pronunțarea regulatorului de competență, neputând fi învestită, pe această cale, o altă instanță decât cele a căror dezînvestire reciprocă a generat conflictul negativ de competență. Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea art. 20 C.proc.civ., s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 București.