ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2159/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 10 octombrie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta Administrația Națională "Apele Române" a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 422.184,04 RON și a dobânzii legale calculate de la data comiterii faptelor ilicite (data consumării activității infracționale, respectiv 1 august 2001) și până la data achitării efective a debitului, menținerea sechestrului asigurător asupra terenului în suprafața de 209 mp și asupra imobilului construit pe acesta, compus din subsol, etaj 1 și 2, situat în București, str. x, măsura dispusă prin Ordonanța din data de 31 octombrie 2002 și menținută de Judecătoria Sectorului 1 București prin Sentința penală nr. 404 din data de 12 mai 2014 în Dosarul penal nr. x/2012, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe art. 194 și următoarele C. proc. civ., art. 998, 999 și 1003 din C. civ. de la 1865 precum și art. 27 C. proc. pen.

Prin încheierea de ședință din 13 februarie 2015, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârât, prin întâmpinare.

La 2 decembrie 2016, respectiv la 3 februarie 2017, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.309.463,50 RON, reprezentând prejudiciul produs în patrimoniul ANAR și beneficiu nerealizat.

Prin Sentința civilă nr. 434 din 31 martie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis acțiunea.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.309.463,50 RON, reprezentând prejudiciul produs și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data de 1 august 2001 și până la achitarea efectivă a debitului.

A menținut măsura sechestrului asigurător asupra terenului în suprafață de 209 mp și asupra construcției existente pe acesta, compusă din S+P+2 E situate în București, str. x, instituită prin Ordinul din 31 octombrie 2002 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 și menționată prin Sentința penală 404 din 12 mai 2014 pronunțată de Judecătoria sector 1 în Dosarul x/2012

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4.888,08 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în cauză.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul A. a formulat apel.

Prin Decizia nr. 190A din 28 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtului.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, pârâtul A. a declarat recurs. În drept au fost indicate dispozițiile art. 483 și art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Astfel, recurentul susține că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, având în vedere că la pronunțarea Deciziei civile nr. 190A din 28 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a ignorat dispozițiile legale invocate în susținerea excepțiilor inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, se învederează că atât prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată cât și prin cererea de apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 106 și 103 C. muncii din 1972 în vigoare la momentul producerii evenimentelor reclamate, din care rezultă că răspunderea unei persoane angajate pentru pagubele produse unității era stabilită conform Codului muncii, iar nu C. civ.

În aceiași idee, se mai arată că art. 107 C. muncii din 1972 prevede că:

"(1) Obligarea la plata despăgubirilor sau a contravalorii bunurilor, precum și la restituirea sumelor încasate fără drept, se face prin decizia de imputare, emisă de conducătorul unității; când plata sau restituirea urmează a se face de conducătorul unității sau de alte persoane încadrate în muncă de organul ierarhic superior, singure sau împreună cu alte persoane, decizia de imputare se emite de către acest organ.

(2) Pentru acoperirea pagubelor aduse unității, precum și pentru restituirea sumelor sau plata contravalorii bunurilor ce nu mai pot fi restituite în natură ori a serviciilor nedatorate, cel în cauză poate să-și ia un angajament de plată în scris, care constituie titlu executoriu."

Din perspectiva acestor dispoziții legale, recurentul arată că reclamanta a emis Deciziile de imputare nr. x din 28 ianuarie 2002 prin care a fost obligat la plata sumelor ce sunt solicitate în prezentul litigiu.

Față de această situație, și de faptul că deciziile de imputare constituiau ilo tempore titluri executorii, recurentul susține că acțiunea din litigiul pendinte este inadmisibilă, că inadmisibilitatea este determinată atât de existența unui temei de drept din Codul muncii din 1972, cât și de faptul că reclamanta a deținut titluri executorii pentru sumele pretinse respectiv deciziile de impunere ce au fost emise la data de 28 ianuarie 2002, după data formulării plângerii penale 30 noiembrie 2001.

Prin urmare, arată recurentul, aceste decizii de imputare au fost emise cu luare în considerare a împrejurării că faptele ce i-au fost imputate pot constitui infracțiuni, astfel că instanța de control judiciar a apreciat greșit că întocmirea acestor decizii de imputare nu reprezintă aspecte de natură a atrage inadmisibilitatea acțiunii.

Cât privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, potrivit art. 108 din C. muncii din 1972, se arată că instanța de control judiciar a trecut și peste această excepție, considerând că termenul în care putea fi promovată această acțiune este cel prevăzut de dispozițiile de drept comun, iar nu cel special instituit în materia răspunderii patrimoniale a angajatului reglementat de C. muncii.

Prin urmare, susține recurentul, în mod greșit instanța de apel a înțeles că termenul de prescripție al dreptului de a formula acțiunea curge de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea dreptului, respectiv de la data la care prin soluția dată de către instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă a cauzei (12 mai 2014),

Recurentul susține că instanța de apel a apreciat în mod eronat că nu au fost aduse critici concrete constatărilor primei instanțe, în condițiile în care prin cererea de apel a precizat faptul că, judecătorul primei instanțe a interpretat în mod eronat probele administrate în cauză.

De asemenea, se susține că nici prima instanță și, nici instanța de control judiciar nu au arătat în mod concret care sunt probele administrate în dosarul penal din care rezultă întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, ci au făcut doar mențiuni generale cu privire la acestea.

Recurentul mai învederează că nu se poate reține existența vreunei fapte ilicite în sarcina sa întrucât în calitatea sa de director economic în exercitarea atribuțiilor de serviciu a întocmit și semnat documentația, că toate operațiunile considerate fictive s-au desfășurat în mod real, și că nu și-a însușit nicio sumă de bani dintre cele pretinse de reclamantă.

Referitor la afirmațiile unora dintre șoferi, care susțin faptul că, după ridicarea avansurilor de la casieria unității aceștia i-ar fi predat lui sumele de bani, recurentul precizează că acestea nu corespund adevărului întrucât aceștia au fost inculpați în cauza penală și, ca atare aveau interese contrare cu el, că de altfel, după încetarea activității la reclamantă, persoanele menționate mai sus au procedat similar, stabilindu-se ulterior că și-au însușit prin același mod de operare anumite sume de bani.

Recurentul apreciază că în realitate, sumele de bani, pretinse de reclamantă fie sunt imputabile persoanelor care au întocmit documentele justificative și celelalte înscrisuri, fie sunt pretinse fără suport real, deoarece toate operațiunile despre care se face vorbire în cererea de chemare în judecată au fost derulate efectiv și, că din punctul său de vedere, a respectat condițiile prevăzute de lege. O eventuală realitate diferită, față de cea creată de aparența documentelor, nu îi este imputabilă, nu a cunoscut-o, și nici nu trebuia să o cunoască, întrucât avea ca atribuții verificarea documentelor, nu și a realității din spatele acestora.

În ceea ce privește Sentința penală nr. 404 din 12 mai 2014 pronunțată în Dosar nr. x/2012, Judecătoria Sectorului 1, recurentul susține că s-a reținut că instanța nu poate continua procesul penal pentru a stabili situația de fapt și pentru a analiza dacă faptele există, sunt săvârșite de inculpați și dacă aceștia au acționat cu vinovăție.

De asemenea referitor la pretinsul prejudiciu ce s-ar fi înregistrat în patrimoniul reclamantei, recurentul apreciază că expertiza administrată în cauză nu este relevantă pentru a stabili valoarea lui întrucât expertul desemnat nu a înțeles să determine ex propriis sensibus cuantumul acestuia, preferând să copieze aspecte din cadrul Sentinței penale nr. 404 din 12 mai 2014 pronunțată de Judecătoria Sector 1.

În acest sens, se mai învederează că deși, instanța de apel consideră că, prin refacerea expertizei în urma obiecțiunilor formulate de pârât a fost înlăturată această neregularitate, acest lucru nu s-a realizat, întrucât expertul desemnat a stabilit valoarea prejudiciului prin raportare la expertiza întocmită în cadrul dosarului penal, și nicidecum în urma unei analize proprii.

Cât despre nevalorificarea declarației martorului B., dat fiind faptul că instanța de apel apreciază că aceasta nu este de natură a afecta temeinicia hotărârii penale, recurentul arată că, situația evidențiată de martor acreditează tocmai ideea că materialele au existat chiar dacă nu există documente - justificative pentru acestea, că în aceleași timp, conducerea reclamantei nu a fost interesată să identifice și să inventarieze acesta materiale, deși martorul a precizat că este în măsură să prezinte o listă cu materialele aduse la SGA Ilfov, că relatările martorului au evidențiat pasivitatea persoanelor din conducerea reclamantei cu privire la inventarierea materialelor în cauză, că nici în perioada 1998 - 2001 și nici după concedierea survenită în anul 2001, nu s-a realizat un inventar al materialelor pe care reclamanta le deținea.

Având în vedere cele expuse, recurentul-pârât solicită admiterea recursului.

Raportul întocmit în cauză la 3 aprilie 2019, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin raportul asupra admisibilității a recursului, s-a reținut că recursul este admisibil, criticile fiind încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., deși pârâtul a indicat ca tremei de drept al cererii de recurs și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se arată care este motivarea contradictorie a instanței de apel.

Cu privire la raport părțile nu au depus puncte de vedere.

Prin Încheierea din 30 mai 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 190A din 28 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea căii de atac la 21 noiembrie 2019.

La 5 mai 2018 s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimatei-reclamante, cu mențiunea că are obligația de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la data comunicării.

La 6 iulie 2018 intimata-pârâtă a depus întâmpinare, comunicată, solicitând, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, indicat ca motiv de recurs, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecății, nu relevă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în soluționarea acțiunii ce vizează răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta proprie, prevăzută de art. 998 și 999 C. civ., în condițiile în care instanța de apel a examinat cauza prin prisma motivelor de apel invocate, a instituției răspunderii civile delictuale în raport de starea de fapt conturată în cauză și de litigiul penal finalizat prin Sentința penală nr. 404 din 12 mai 2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, prin care s-a dispus încetarea procesului penal, fiind lăsată nesoluționată acțiunea civilă în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. Susținerile recurentului în sensul că instanța de apel a ignorat dispozițiile legale invocate în susținerea excepțiilor inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune întemeiate pe dispozițiile art. 106 și 103 și art. 108 din Legea nr. 10/1972 Codul muncii în vigoare la data producerii faptelor imputate pârâtului, sunt nefondate în condițiile în care din considerentele hotărârii rezultă că excepțiile invocate au fost analizate din perspectiva dispozițiilor legale la care recurentul a făcut referire.

Înalta Curte constată că situația de fapt din litigiul pendinte se circumscrie chiar ipotezei prevăzute expres de dispozițiile art. 103 alin. (2) din Legea nr. 10/1972 potrivit cu care atunci când pagubele au fost cauzate unității printr-o faptă ce constituie infracțiune, răspunderea se stabilește potrivit legii penale", că aceste dispoziții instituie o excepție de la regimul juridic al răspunderii materiale a angajatului, regim reglementat de Codul muncii, aspect de altfel bine reținut de instanța de apel. În analiza excepției inadmisibilității instanța de apel a reținut că în jurisprudență s-a apreciat în mod constant că există o situație de excepție în care fapta ilicită a salariatului săvârșită în legătură cu atribuțiile sale de serviciu atrage răspunderea civilă delictuală și, nu răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii. Ipoteza fiind aceea în care fapta ilicită săvârșită cu vinovăție de către salariat prezintă pericol social și este prevăzută de legea penală, întrunind caracteristicile unei infracțiuni, situație în care angajatorul se poate constitui parte civilă în procesul penal sau, după caz, se poate adresa instanței civile în vederea reparării prejudiciului, potrivit regulilor stabilite de C. civ.. Or, în condițiile în care prin încheierea din ședința publică din 12 martie 2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a fost desființată Ordonanța nr. 15250/P/2007 din 23 noiembrie 2010 de scoatere de sub urmărire penală a pârâtului dispunându-se reținerea cauzei spre judecare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de delapidare de către acesta, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat excepția invocată de pârât constatând că circumstanțele de fapt se înscriu în ipoteza normei legale la care s-a făcut referire anterior și care permitea reclamantei să solicite tragerea la răspundere penală a angajatului său, iar în cadrul procesului penal să solicite și repararea prejudiciului suferit prin săvârșirea faptelor imputate, potrivit dispozițiilor art. 14 și 15 C. proc. pen. Totodată, Înalta Curte constată că în condițiile în care prin sentința penală nr. 404/12.05.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a dispus încetarea procesului penal, fiind lăsată nesoluționată acțiunea civilă în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., în mod legal a reținut instanța de apel că acțiunea civilă ce vizează pretențiile decurgând din prejudiciul produs prin faptele pârâtului nu este inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd expres că " persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă". Nefondate sunt și susținerile legate de excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de recurent raportat la dispozițiile art. 108 din C. muncii, în condițiile în care față de caracterul admisibil al acțiunii întemeiate pe dispozițiile C. civ., concluzia care se impunea este, așa cum bine a reținut și instanța de apel, că în ce privește termenul în care această acțiune putea fi promovată este cel prevăzut de dispozițiile dreptului comun, iar nu cel special instituit în materia răspunderii patrimoniale a angajatului reglementate de Codul muncii. Or, în condițiile în care reclamanta optase pentru realizarea pretențiilor civile în procedura judiciară penală, procedură finalizată prin sentința penală enunțată prin care a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă în condițiile prevăzute de art. 25 alin. (5) C. proc. pen., Înalta Curte reține că dreptul de a învesti instanța pentru valorificarea pretențiilor civile s-a născut la momentul în care reclamanta a luat cunoștință că latura civilă a procesului penal a fost lăsată nesoluționată, respectiv la 12 mai 2014, potrivit Sentinței penale nr. 404 din 12 mai 2014 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București.

Cum acțiunea a fost înregistrată la 26 iunie 2014, excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât raportat la dispozițiile art. 108 din C. muncii nu este incidentă în cauză, aspect bine reținut de altfel de către instanța de apel. Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța de apel a analizat excepțiile invocate de pârât, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului legate de ignorarea dispozițiilor legale invocate în susținerea excepțiilor inadmisibilității și a prescripției dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește susținerile recurentului ce vizează aspecte legate de declarațiile de martori, și de expertiza efectuată în cauză, Înalta Curte reține că acestea vizează administrarea și aprecierea probelor ce nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., și ca atare nu pot fi analizate de instanța de recurs.

Cum nici una din criticile recurentului nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat recursul, declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 190A din 28 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, iar în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul la plata sumei de 2.956 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă Administrația Națională Apele Române.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 190A din 28 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul-pârât A. la plata sumei de 2.956 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă Administrația Națională Apele Române.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2019.

GGC - LM