Decizia nr. 2053/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva deciziei nr. 2522/2018 a Curții de Apel Pitești

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul Curții de Apel Pitești, la data de 23 ianuarie 2018, revizuenții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu intimați C. SA și C. - Sucursala Vâlcea, revizuirea Deciziei civile nr. 3895 din 20 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Argeș, în Dosarul nr. x/2016, invocând dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivare, s-a susținut că hotărârea ce se solicită a fi revizuită este potrivnică Sentințelor: nr. 31 din 20 ianuarie 2015, pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș în Dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia Tribunalului Argeș nr. 4033 din 22 decembrie 2015; nr. 5372 din 11 mai 2012, pronunțată de Judecătoria Rm. Vâlcea, în dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin decizia Tribunalului Vâlcea nr. 1495 din 13 decembrie 2012; nr. 6022 din 28 mai 2012, pronunțată de Judecătoria Rm. Vâlcea, în Dosarul nr. x/2012, rămasă irevocabilă prin decizia Tribunalului Vâlcea nr. 211 din 14 februarie 2013.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin Decizia nr. 2522 din 27 septembrie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins cererea de revizuire formulată de A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 389 din 20 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Argeș, în Dosarul nr. x/2016, ca inadmisibilă.

Cererea de recurs: Împotriva acestei decizii, au declarat recurs revizuenții A. și B., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de revizuire. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv, s-a invocat, în esență, faptul că nu s-a reținut corect obiectul cererii de revizuire și s-a redat trunchiat parte din motivarea acțiunii, care privește exclusiv explicarea situației de fapt și istoricul executărilor silite, că au fost ignorate motivele de revizuire, astfel încât, din considerentele deciziei, nu rezultă care sunt susținerile reclamanților și nu se răspunde într-o modalitate clară, logică, argumentată, convingătoare juridic. În consecință, recurenții susțin că motivarea soluției se întinde pe o jumătate de pagină, instanța grupând hotărârile invocate, fără nici un temei și ignorând realitatea faptelor din dosar, susținerile și probele, utilizând formulări generale și argumente, fără să se trimită la probele care îi susțin afirmațiile, constatând că nu este vorba de hotărâri contradictorii. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenții au invocat faptul că, prin decizia recurată, au fost aplicate greșit normele de drept material incidente în cauză, respectiv art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind analizată și aplicabilitatea dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., în raport de obiectul concret al acțiunii și hotărârile invocate. Aspectul cu privire la care au susținut că sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. are în vedere exclusiv problema prescripției dreptului de a cere executarea silită, respectiv a momentului de la care acest termen a început să curgă, aceștia susținând că, în hotărârile anterioare și, în special, în Sentința nr. 31 din 20 ianuarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2014 de Judecătoria Curtea de Argeș, rămasă definitivă, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat momentul de la care se calculează termenul de prescripție de trei ani, aspect care nu a fost contestat nici de reclamanți și nici de pârâtă. Or, instanța a ignorat toate aceste susțineri și, în termeni generali, făcând propriile interpretări, fără să respecte dispozițiile legii, a reținut că susținerile nu sunt întemeiate, respectiv că nu este îndeplinită prima condiție cerută pentru motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv, că, în cauză, nu este vorba de hotărâri definitive contradictorii. În ceea ce privește Sentința civilă nr. 31 din 20 ianuarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2014 de Judecătoria Curtea de Argeș, rămasă definitivă, Curtea de Apel Pitești a reținut, în considerentele deciziei, următoarele: "având în vedere argumentele invocate de revizuenți, că aspectele analizate de cele două instanțe se referă la dosare de executare diferite. De asemenea, trebuie ținut cont de faptul că, la momentul emiterii actelor de executare, analizate în Sentința civilă nr. 31/2015, perioada pentru care fusese eșalonată restituirea creditului încă nu expirase." Recurenții au susținut că instanța a reținut greșit ca fiind un impediment în invocarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împrejurarea că, în cele două hotărâri, instanțele au avut în vedere dosare de executare diferite. În doctrină și în practica judiciară, inclusiv la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că: "în cazul în care hotărârile pretins a fi contradictorii au fost pronunțate în litigii care vizează executări silite efectuate în dosare diferite, dar care se referă la același titlu executoriu, este îndeplinită condiția privind existența contradictorialității de hotărâri, din perspectiva identității de obiect dintre cele două cauze." În condițiile în care este evident, așa cum s-a explicat pe larg, că hotărârile se referă la executarea silită a acelorași titluri executorii (același contract de împrumut și același contract de ipotecă), în dosare de executare diferite, tocmai pentru că executările anterioare au fost anulate definitiv, este îndeplinită condiția privind existența contradictorialității de hotărâri, din perspectiva identității de obiect dintre cele două cauze. Din motivarea curții de apel, care analizează revizuirea din perspectiva primei condiții reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărâri definitive contradictorii, se înțelege că această condiție nu este îndeplinită, în primul rând, pentru motivul că cele două hotărâri definitive invocate privesc dosare de executare diferite. Aceste considerente contravin flagrant dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea instanței fiind vădit nelegală. Art. 430 C. proc. civ., statuează, în alin. (2), că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv acelea prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă (așa cum este cazul în această speță). În același timp, art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, aceasta fiind la îndemâna fiecărei părți dintr-un litigiu care are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea celui din urmă. Prin urmare, așa cum s-a subliniat în practică (Decizia nr. 668/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție), în această situație, nu este necesar să fie îndeplinită tripla identitate, ci este suficient ca, în judecata ulterioară, să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv și considerente; această judecată fiind deja făcută, ea nu mai poate fi contrazisă. Tocmai având în vedere aceste dispoziții legale, reclamanții nu au înțeles să atace Sentința civilă nr. 31/2015, sub aspectul soluționării excepției prescripției dreptului de a cere executarea silită. Cât privește Sentința nr. 31/2015, pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș, în Dosarul nr. x/2014, recurenții sunt în situația în care, în raport de Decizia nr. 3895 din 20 decembrie 2017a Tribunalului Argeș, pronunțată în apel, în Dosarul nr. x/2017, au două hotărâri pentru care este îndeplinită condiția triplei identități, în care, prin dispozitiv, se dă aceeași soluție în privința acestei chestiuni litigioase, însă considerentele celor două hotărâri, care dezleagă aceeași chestiune litigioasă, sunt în contradicție, rezolvările fiind diferite, sub un aspect extrem de important, acela al curgerii termenului de prescripție a executării silite. Chestiunea litigioasă invocată în revizuire privește, deci, cursul termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, iar această problemă nu a fost analizată în raport de textele legale incidente, invocate anterior, instanța neanalizând cererea de revizuire din perspectiva considerentele fiecărei hotărâri, invocate de reclamanți, așa cum impuneau dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. Intimata Societatea Bancară C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că hotărârea recurată este motivată, prin raportare la motivele prezentate în cererea cu care instanța a fost învestita și dispozițiile legale ce reglementează admisibilitatea unei cereri de revizuire, nefiind încălcate nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Încheierea de admitere în principiu: Prin încheierea din camera de consiliu de la 25 septembrie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de revizuenții A. și B., împotriva Deciziei nr. 2522 din 27 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă și a stabilit termen de judecată, pentru soluționarea recursului, la data de 13 noiembrie 2019, în ședință publică. În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în condițiile art. 492 C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede: Examinând primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la pretinsa nemotivare a hotărârii recurate, instanța de recurs constată că instanța de revizuire a examinat în mod concret hotărârile pretins contradictorii, analizând atât soluțiile pronunțate în litigiile purtate între părți, cât și considerentele ce au determinat acele soluții și aplicând principiile care guvernează soluționarea unei cereri de revizuire, potrivit cărora instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului autorității lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre și, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri. Ulterior acestei analize, instanța de revizuire a expus propriile argumente de drept care au întemeiat soluția de respingere a cererii de revizuire, astfel încât instanța de recurs consideră că au fost respectate, în cauză, exigențele impuse de dispozițiile art. 425 C. proc. civ. care reglementează conținutul unei hotărâri judecătorești și art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește garanția procesuală a motivării hotărârilor judecătorești. Împrejurarea că instanța de revizuire nu a reluat toate argumentele revizuenților sau nu a adoptat o soluție favorabilă acestora nu se constituie într-un viciu al nemotivării, cu consecințe procesuale în cauză, întrucât motivarea unei hotărâri nu reprezintă o chestiune de amploare, de volum, ci de esență, iar instanța poate răspunde argumentelor esențiale ale părților, grupându-le, iar nu fiecărui argument de fapt pe care acestea îl invocă (a se vedea în acest sens cauza Albina c. României, Hotărârea din 28 aprilie 2005). Asupra celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat de către recurenți pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va expune următoarele considerente: Sub un prim aspect, instanța de recurs constată că, invocându-se încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) și art. 509 pct. 8 din C. proc. civ., criticile recurenților sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), iar nu pct. 8 din același cod care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar nu a celor de drept procesual. Analiza acestui motiv de nelegalitate, vizând nerespectarea dispozițiilor art. 509 pct. 8 C. proc. civ., nu poate face abstracție de natura căii de atac a revizuirii, aceea de cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată strict în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege. În consecință, în cadrul acestei căi de retractare, se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, verificându-se exclusiv aspectele procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în sensul art. 513 alin. (3) C. proc. civ. Cazul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat și are în vedere situația în care, prin cea din urmă hotărâre, pronunțată în una și aceeași pricină, între aceleași persoane și având aceeași calitate, se încalcă cele stabilite printr-o hotărâre anterioară/hotărâri anterioare, aspect ce semnifică faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă "constatarea cu întârziere a autorității lucrului judecat". În acest sens, tripla identitate, ca o condiție de admisibilitate a cererii de revizuire, trebuie analizată în raport de dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora: "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect". Astfel, scopul reglementării motivului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite, prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia. În speță, astfel cum corect a reținut instanța de revizuire, s-a solicitat revizuirea Deciziei nr. 3895 din 20 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Argeș, în Dosarul nr. x/2016, susținându-se că această decizie încalcă autoritatea de lucru judecat a trei hotărâri anterioare, pronunțate în trei dosare care au ca obiect contestații la executare, referitoare la același titlu executoriu, respectiv că această decizie este contrară Sentinței nr. 31/20 ianuarie 2015, pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș; Sentinței nr. 5372 din 11 mai 2012, pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea; Sentinței nr. 6022 din 28 mai 2012, pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea. Astfel, fără a ignora faptul pretins de revizuenți privind existența acelorași titluri executorii (Contractul de credit nr. x/120 din 12 decembrie 2007 și Contractul de ipotecă nr. x din 12 decembrie 2007), ce au format obiectul cererilor de încuviințare a executărilor silite, instanța de revizuire a apreciat că soluțiile diferite pronunțate în cauzele deduse judecății - contestațiile la executare declanșate de revizuenți - au fost justificate, în esență, de lipsa de exigibilitate a creanței ce a constituit obiectul executării silite, prin reeșalonarea acesteia pe o perioadă de trei ani, de la data aprobării planului de reorganizare a debitoarea SC D. SRL, împrejurare ce a suferit modificări odată cu trecerea timpului, creditul devenind exigibil ca urmare a deschiderii procedurii falimentului împotriva debitoarei SC D. În consecință, schimbarea împrejurărilor care au stat la baza pronunțării primelor hotărâri a justificat, în opinia instanței de revizuire, care a analizat considerentele hotărârilor pretins contrare, pronunțarea unor soluții diferite în cererile având ca obiect contestațiile la executare, fără a se pune problema încălcării autorității de lucru judecat, în sensul art. 509 pct. 8 C. proc. civ., opinie care nu a fost răsturnată în cauză prin argumente valide formulate de către recurenți. În acest context, se poate reține că, inclusiv în considerentele deciziei civile ce formează obiect al revizuirii, s-au avut în vedere soluțiile succesive pronunțate în litigiile dintre părți, instanța de apel stabilind că, urmare a deschiderii procedurii falimentului împotriva debitoarei principale - SC D. SRL, prin Sentința civilă nr. 4226 din 5 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, creanța eșalonată a devenit exigibilă, astfel încât, de la această dată, se poate demara executarea silită pentru recuperarea creanței, potrivit art. 663 alin. (1) C. proc. civ.. Aceeași instanță a constatat că statuările din Sentința civilă nr. 6022 din 28 mai 2012 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea nu se pot impune cu autoritate de lucru judecat, întrucât, prin acea sentință, s-a stabilit că, doar pe durata eșalonării restituirii creditului de către împrumutătoarea SC D. SRL, contestatorii garanți ipotecari - A. și B., nu pot fi executați siliți, întrucât creanța nu este exigibilă. Concluzionând, se constată că aspectele invocate prin cererea de revizuire și, ulterior, prin cererea de recurs dedus judecății, prin raportare la Decizia civilă nr. 3895 din 20 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Argeș, în Dosarul nr. x/2016, îmbracă, în realitate, caracterul unor critici de nelegalitate, prin care se urmărește reformarea unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat, nu pe motiv că ar fi fost pronunțată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat, ci, dimpotrivă, prin înfrângerea acestui principiu, anume sub motiv că judecata ar fi fost greșită, ceea ce nu este permis pe calea revizuirii. Cu privire la acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 C. proc. civ. (în Noul C. proc. civ., art. 509 alin. (1) pct. 8) răspunde acestui imperativ al respectării autorității de lucru judecat, dar și celui al asigurării securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei, pentru simplul fapt că "există două puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni" (a se vedea în acest sens, cauza Stanca Popescu c. României, hotărârea din 7 iulie 2009). În virtutea acestor argumente, se poate concluziona că instanța de revizuire a respectat dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind operant motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Reținând că, prin cererea de recurs, se impută instanței de revizuire și încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează prezumția legală de lucru judecat, ce reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, pe care fiecare parte dintr-un litigiu o poate opune într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea celui din urmă și că, în această situație, nu este necesar să fie îndeplinită tripla identitate, ci este suficient ca, în judecata ulterioară, să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv și considerente, instanța de recurs subliniază că prevederile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. au fost modificate prin Legea nr. 310/2018, având, de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, următorul cuprins: dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Modificarea legislativă vizează aplicabilitatea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că acesta ar putea fi reținut atât în situația în care se invocă autoritatea de lucru judecat în sens negativ, cât și în sens pozitiv - art. 430 alin. (2) C. proc. civ.: autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a soluționat o chestiune litigioasă. Prevederile art. 513 alin. (4) C. proc. civ., anterior reproduse, au fost însă introduse prin art. I pct. 61 din Legea nr. 310/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1074 din 18 decembrie 2018. În conformitate cu dispozițiile art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare. Cum, în speță, procesul a pornit înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 (21 decembrie 2018), prevederile art. 513 alin. (4) C. proc. civ., în forma introdusă prin actul normativ anterior precizat, nu pot fi avute în vedere în soluționarea prezentei cereri de revizuire. În cauză, rămân, așadar, aplicabile dispozițiile aceluiași text de lege, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, art. 513 alin. (4) C. proc. civ. având următorul conținut: dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. În forma anterior enunțată, se poate constata că, în situația cererilor de revizuire întemeiate pe existența contrarietății de hotărâri, în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea cererii de revizuire are ca singură consecință anularea celei din urmă hotărâri, pentru încălcarea autorității de lucru judecat, sub forma efectului negativ, care presupune tripla identitate - de obiect, de părți și de cauză juridică, în dosarele în care au fost pronunțate hotărârile (art. 431 alin. (1) C. proc. civ.), fără a îngădui și alte eventuale rezolvări. O asemenea soluție legală își are justificarea în faptul că legea socotește neavenită cea din urmă hotărâre, lăsând să se înțeleagă că aceasta, fără distincție, trebuie lipsită de orice efecte (anulată), în considerarea faptului că, dacă, în ultimul proces, s-ar fi invocat și admis excepția autorității de lucru judecat, acțiunea reclamantului ar fi fost respinsă pentru acest motiv, fără a mai fi cercetată pe fondul ei ori sub alte aspecte, astfel că nu s-ar mai fi ajuns să fie pronunțată o hotărâre care să o contrazică pe cea pronunțată în primul proces. Or, soluția cuprinsă în dispozițiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. este una ce corespunde valorizării efectului negativ al lucrului judecat, întrucât, doar în cazul acestuia, cea din urmă hotărâre apare ca neavenită, iar contrarietatea dintre hotărâri se cuvine, fără alte nuanțări, înlăturată prin anularea acesteia. Prin urmare, interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 513 alin. (4) C. proc. civ., la epoca faptelor, trimite la concluzia că, prin motivul de revizuire în discuție, legiuitorul a avut în vedere exclusiv efectul negativ al lucrului judecat, iar nu și pe cel pozitiv. Astfel, efectul pozitiv al lucrului judecat presupune că o soluție dată raporturilor deduse judecății nu poate fi contrazisă printr-o hotărâre, indiferent că soluția s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți [art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.]. Prin ipoteză, în cazul puterii de lucru judecat sub aspectul pozitiv, părțile din cele două dosare trebuie să fie aceleași, diferind fie obiectul, fie cauza juridică a cererilor. Or, așa cum s-a arătat, în forma în vigoare la data declanșării procesului în care s-a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire, dispozițiile legale incidente nu prevedeau posibilitatea ca și hotărârile judecătorești pronunțate cu nesocotirea efectului pozitiv al lucrului judecat să facă obiect al revizuirii, limitând posibilitățile de soluționare a cauzei de către instanță la dispoziția anulării celei din urmă hotărâri. În concluzie, în litigiul dedus judecății, calea extraordinară de atac a revizuirii nu este admisibilă, în sensul prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și nu se poate dispune trimiterea spre rejudecare a cererii de revizuire, în ipoteza invocării nerespectării efectului pozitiv al lucrului judecat. Pentru aceste considerente, constatând că motivele de recurs în ansamblul lor sunt nefondate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de revizuenții A. și B., împotriva Deciziei nr. 2522 din 27 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.