ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 355/2020

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 36/PI din 5 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost admisă cererea formulată de către autoritățile judiciare din Germania, cu privire la executarea mandatului european de arestare emis de către Procuratura Memmingen la data de 26 martie 2020, în Dosarul nr. x Gs 562/20, privind-o pe persoana solicitată A.

S-a constatat că persoana solicitată nu a fost de acord cu predarea și că nu a renunțat la regula specialității.

În baza art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, s-a hotărât arestarea persoanei solicitate A. în vederea predării, pe o durată de 30 de zile, începând cu data punerii în executare a mandatului de arestare, și s-a dispus emiterea acestuia.

În consecință, potrivit acelorași dispoziții, instanța a dispus predarea persoanei solicitate către autoritățile judiciare din Germania, administrația locului de deținere urmând a o reține pe aceasta la Centrul de Reținere și Arest Preventiv al Inspectoratului de Poliție al Județului Cluj până la predarea efectivă către autoritățile judiciare ale statului solicitant.

S-a constatat că persoana solicitată a fost reținută pe o durată de 24 de ore prin ordonanța de reținere din data de 9 aprilie 2020 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. x/2020, începând cu ora 23:30, precum și faptul că față de aceasta a fost luată măsura preventivă a controlului judiciar prin Încheierea penală nr. 12/IP/2020 din 10 aprilie 2020, pe o durată de 30 de zile, începând cu 10 aprilie 2020 până la data de 9 mai 2020 inclusiv, măsură care a fost menținută ulterior prin Încheierea penală nr. 13/IP/2020 din 8 mai 2020.

Potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, s-a fixat termen pentru predare 10 zile de la data rămânerii definitive a sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că, prin sesizarea din 10 aprilie 2020, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a înaintat, în baza art. 102 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, ordonanța de reținere nr. 2128/II.5/2020 din 9 aprilie 2020, procesul-verbal de identificare și ascultare din aceeași dată, informarea privind comunicarea drepturilor persoanei solicitate față de care s-a luat măsura reținerii, copia mandatului european de arestare în limba statului emitent, fișa DEPABD, procesul-verbal de identificare-depistare, cazierul judiciar și semnalarea în Sistemul Informatic Schengen a Biroului SIRENE Germania privind-o pe persoana solicitată A..

Prin Încheierea penală nr. 12/IP/2020 din 10 aprilie 2020, s-a dispus amânarea cauzei în vederea depunerii la dosar a traducerii în limba română a mandatului european de arestare, iar, în raport cu situația specială creată în contextul pandemiei generate de coronavirusul SARS-CoV-2 și cu dificultățile apărute în practică în executarea mandatelor europene de arestare aflate pe rolul instanței (din perspectiva barierelor fizice apărute în calea predării efective către statele solicitante), s-a dispus luarea față de persoana solicitată a măsurii controlului judiciar pe o durată de 30 de zile, începând din 10 aprilie 2020 până la data de 9 mai 2020 inclusiv, măsura fiind ulterior menținută prin Încheierea penală nr. 13/IP/2020 din 8 mai 2020.

La data de 22 aprilie 2020, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a înaintat traducerea în limba română a mandatului european de arestare.

S-a mai arătat că, în contextul aceleași situații speciale generate de pandemie și în condițiile în care, în cauze similare, nu s-a mai cerut predarea persoanelor solicitate, instanța a luat legătura cu autoritatea judiciară emitentă care, prin răspunsurile din datele de 27, 28 și 30 aprilie 2020, a exprimat o poziție contradictorie, în ultima adresă precizând, însă, că "menținem solicitarea privind predarea și transferul învinuitului A.. Suntem de acord cu amânarea executării MEA din data de 26 martie 2020 până în momentul în care predarea și transferul vor fi din nou realizabile".

Totodată, luând cunoștință de împrejurarea că persoana solicitată a angajat un avocat în statul emitent al mandatului european de arestare în vederea demarării procedurilor de contestare a mandatului național de arestare, instanța a solicitat autorității emitente comunicarea rezultatului acestor demersuri. Ca urmare, la data de 3 iunie 2020, a fost comunicată copia Deciziei nr. 3Gs 885/20 a Judecătoriei Memmingen prin care a fost respinsă contestația persoanei solicitate împotriva mandatului de arestare din 12 martie 2020, în baza căruia a fost emis mandatul european de arestare a cărui punere în executare formează obiectul cauzei.

Ca urmare, la termenul de judecată din 5 iunie 2020, persoanei solicitate i s-a înmânat un exemplar al mandatului european de arestare tradus în limba română și, în baza art. 104 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, i s-au adus la cunoștință drepturile prevăzute de art. 106, efectele regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i-se în vedere consecințele juridice ale consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. În acest context, persoana solicitată A. a precizat că nu este de acord cu predarea către autoritățile judiciare din Germania și că nu înțelege să renunțe la efectele regulii specialității.

Examinând cererea cu a cărei soluționare a fost învestită, Curtea a constatat că pe numele persoanei solicitate A. a fost emis Mandatul european de arestare nr. 3 Gs 562/20 din 26 martie 2020 de către Tribunalul Memmingen în vederea efectuării urmăririi penale, acesta având la bază mandatul de arestare preventivă nr. 3 Gs 562/20 din 12 martie 2020 emis de același organ judiciar, pentru săvârșirea infracțiunii de fraudă, prevăzută de art. 263 C. pen. german.

Procedând la identificarea infracțiunii corespondente dintre cele enumerate în Anexa Deciziei-cadru a Consiliului nr. 584/2002/JAI din 13 iunie 2002, s-a constatat că autoritatea judiciară emitentă a marcat în formularul mandatului european de arestare căsuța corespunzătoare infracțiunii de înșelăciune, constând în aceea că, la data 05 octombrie 2019, persoana solicitată A. a vândut persoanei vătămate B. un autoturism C. al cărui motor era defect, inducând-o pe aceasta în eroare prin faptul că i-a dat asigurări că motorul este în regulă, fiind reparat, iar autoturismul se află în stare de funcționare, defecțiune care dacă ar fi fost cunoscută de persoana vătămată ar fi condus la omiterea cumpărării, astfel că i-a provocat celei din urmă o pagubă de 2.950 euro, la care se adaugă 1.326 euro costul reparației.

Totodată, instanța, considerându-se competentă să soluționeze cererea parchetului, potrivit art. 103 cu referire la art. 86 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, a constatat că mandatul european de arestare a cărui executare se solicită îndeplinește condițiile de formă și de fond cerute de lege, că, în conformitate cu dispozițiile art. 101 alin. (2) din același act normativ, persoanei solicitate i s-au adus la cunoștință, de îndată, motivele reținerii, dar și că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a identificat-o pe aceasta, în prezența unui avocat, încheindu-se procesul-verbal din 9 aprilie 2020.

Raportându-se la dispozițiile art. 84 din Legea nr. 302/2004, Curtea a reținut că executarea mandatului european de arestare în cadrul cooperării judiciare în materie penală presupune îndeplinirea condițiilor de fond și formă, a domeniului de aplicare și a cadrului instituțional în care funcționează această procedură specială, în vederea deplinei respectări a drepturilor și libertăților persoanei, așa cum sunt prevăzute de Constituția României și de normele europene.

S-a mai reținut că, potrivit Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din data de 13 iunie 2002, mandatul european de arestare este un act procesual cu putere obligatorie în vederea executării unui mandat de arestare, de executare a unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana împotriva căruia s-a emis mandatul se sustrage de la executare, refugiindu-se pe teritoriul unui alt stat membru. Or, în cauză, deși persoana solicitată a formulat critici din această perspectivă în fața judecătorului competent din statul emitent al mandatului european de arestare, acestea au fost respinse ca neîntemeiate.

Judecătorul fondului a constatat, de asemenea, că infracțiunea de înșelăciune se regăsește în categoria celor care sunt expres enumerate de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (pct. 20) și care dau loc la predare necondiționat de existența dublei incriminări, subliniind, însă, că și în măsura în care aceasta nu ar fi făcut parte din respectiva categorie, instanța română nu ar fi fost competentă să procedeze la o analiză a conținutului său constitutiv, așa cum a solicitat persoana solicitată, întrucât pentru alte infracțiuni decât cele arătate, o astfel de analiză se limitează la verificarea condiției ca faptele ce motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracțiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acestora (art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004). Astfel, în virtutea principiului recunoașterii și încrederii reciproce consacrat de Decizia Cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din data de 13 iunie 2002 și raportat la dispozițiile art. 85 din Legea nr. 302/2004, instanța română, ca autoritate judiciară de executare, nu are competența de a verifica temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară emitentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene, măsură în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare, și nici oportunitatea emiterii acestuia, ci doar incidența vreunuia dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării.

S-a constatat, deopotrivă, pe baza datelor ce rezultă din cazierul judiciar, că persoana solicitată nu face obiectul vreunei proceduri judiciare în fața autorităților române, iar, din conținutul mandatului european de arestare, că nu este prescrisă răspunderea penală pentru faptele de care aceasta este acuzată.

Ca atare, apreciind îndeplinite condițiile de formă și de fond reglementate de Legea nr. 302/2004 și reținând că nu există impedimente legale la predare, nefiind incident vreunul din motivele de refuz obligatoriu sau opțional al executării mandatului european de arestare, Curtea a constatat că cererea de punere în executare a acestuia formulată de autoritățile judiciare din Germania este întemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat contestație persoana solicitată A., arătând că, în cauză, există un motiv de refuz al executării mandatului european de arestare emis pe numele său, întrucât din situația de fapt descrisă în cuprinsul acestuia nu rezultă că ar fi săvârșit o faptă penală, ci, cel mult, un delict civil, antrenat de un viciu ascuns al lucrului vândut, așa încât, neavând corespondent în legislația penală română, respectiva faptă nu poate fi încadrată ca reprezentând infracțiunea de înșelăciune, conform art. 97 alin. (1) pct. 20 din Legea nr. 302/2004, și nici nu poate genera consecințe de natură penală în sarcina vânzătorului. Sub acest aspect, s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 1707 C. civ. ce reglementează obligația vânzătorului de a garanta cumpărătorul împotriva oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuințării la care este destinat ori care îi micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cel din urmă nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preț mai mic. În aceste condiții, s-a apreciat că starea de fapt prezentată în cuprinsul mandatului european de arestare este încadrată strict formal în textul art. 244 C. pen., în realitate putând fi circumscrisă doar unui delict civil, aspect care poate fi constatat de instanța de judecată chiar în procedura de față. De asemenea, s-a arătat că, în mod greșit, judecătorul fondului nu a analizat oportunitatea emiterii mandatului european de arestare.

În plus, s-a învederat că persoana solicitată a făcut demersuri pentru stabilirea unei reședințe pe teritoriul statului român, însă, din cauza pandemiei declanșată de virusul SARS-CoV-2, acestea nu s-au finalizat până în prezent.

Examinând contestația formulată de persoana solicitată A., prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu, potrivit art. 425

1

C. proc. pen. raportat la art. 110 din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Reglementând procedura de executare a mandatului european de arestare, art. 104 din Legea nr. 302/2004 prevede că, după verificarea identității persoanei solicitate și a împrejurării dacă acesteia i s-a comunicat, în copie și în limba pe care o înțelege, mandatul european de arestare și, dacă este cazul, hotărârea de condamnare dată în lipsă, judecătorul legal învestit aduce la cunoștința acesteia drepturile prevăzute de art. 106 din Legea nr. 302/2004, efectele regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere, totodată, consecințele juridice ale consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. În situația în care persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, potrivit alin. (7) al aceluiași articol, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea acesteia, care se limitează la consemnarea poziției sale față de existența unuia dintre motivele obligatorii sau opționale de neexecutare, precum și la eventualele obiecții privind identitatea.

Potrivit art. 109 raportat la art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004, judecătorul legal învestit soluționează cauza prin sentință, iar, în situația în care admite cererea formulată de autoritățile judiciare solicitante, emite de îndată un mandat de arestare, al cărui conținut și ale cărui condiții de executare sunt prevăzute de dispozițiile C. proc. pen. La luarea hotărârii, judecătorul ține seama de toate împrejurările cauzei și de necesitatea executării mandatului european de arestare, verificând, în acest sens, dacă faptele imputate se numără printre cele enumerate de art. 97 din Legea nr. 302/2004, dacă mandatul respectă conținutul și forma prevăzute de art. 87 din actul normativ și dacă, în speță, este aplicabil vreunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării menționate expres de art. 99 din Legea nr. 302/2004, având, totodată, în vedere și poziția persoanei solicitate cu privire la regula specialității, conform art. 117 alin. (4) din Legea nr. 302/2004.

Pe de altă parte, reglementând situațiile care pot determina respingerea cererii autorităților judiciare emitente de punere în executare a unui mandat european de arestare, art. 99 din Legea nr. 302/2004 prevede expres motivele obligatorii (alin. (1) și facultative (alin. (2) de refuz, reținând (în alin. (2) lit. a) că judecătorul român poate refuza executarea respectivului mandat în situația prevăzută la art. 97 alin. (2) din lege, respectiv când nu este îndeplinită condiția dublei incriminări.

Verificând actele dosarului în raport cu aceste dispoziții, Înalta Curte constată, din analiza conținutului mandatului european de arestare emis de către Procuratura Memmingen la data de 26 martie 2020, în cauza nr. 3 Gs 562/20, că față de numitul A. a fost emis un mandat național de arestare (nr. 3 Gs 562/20 din 12 martie 2020) în vederea cercetării pentru săvârșirea infracțiunii de fraudă, prevăzută de art. 263 din C. pen. german și sancționată cu pedeapsa închisorii de maxim 5 ani, constând, în esență, în aceea că, la data 05 octombrie 2019, a vândut persoanei vătămate B. un autoturism C. al cărui motor era defect, inducând-o pe aceasta în eroare cu privire la starea în care se găsea mașina prin faptul că i-a dat asigurări că motorul este în regulă, fiind reparat, iar vehiculul se afla în stare de funcționare, defecțiune care dacă ar fi fost cunoscută de persoana vătămată ar fi împiedicat perfectarea cumpărării, fapta având drept consecință provocarea unei pagube de 2.950 euro, la care se adaugă suma de 1.326 euro reprezentând costul reparației. Ca atare, astfel cum a reținut și prima instanță, mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate A. întrunește condițiile de formă prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004, în cuprinsul său fiind menționate toate informațiile enumerate în acest text de lege.

Totodată, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că fapta reținută de autoritatea judiciară emitentă se regăsește printre cele enumerate la art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (pct. 20) care dau loc la predare, fără a fi necesară verificarea îndeplinirii condiției dublei incriminări, prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol. De altfel, fapta este incriminată și de legea penală română în art. 244 alin. (1) C. pen., fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.

Deopotrivă, se are în vedere că, fiind audiată, la termenul din 05 iunie 2020, în conformitate cu dispozițiile art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, persoana solicitată A. nu a fost de acord cu predarea sa către autoritățile emitente ale mandatului, prevalându-se, totodată, de regula specialității și necontestându-și identitatea . Cu același prilej, aceasta a precizat că, în opinia sa, neînțelegerile cu persoana vătămată au natura unui delict civil, generat de vânzarea unei mașini avariate, aspect susținut în calea de atac și de avocatul său ales.

Contrar, însă, susținerilor apărării, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este incident motivul facultativ de refuz reglementat de art. 99 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, fapta descrisă în cuprinsul mandatului european de arestare, pe de o parte, se regăsește în enumerarea limitativă expusă în art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, iar, pe de altă parte, întrunește și condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 97 alin. (2) din același act normativ. În legătură cu acest aspect, se impune a se sublinia că, în procedura prevăzută de art. 104 din Legea nr. 302/2004, analiza efectuată de judecătorul român în baza dispozițiilor art. 97 alin. (2) din lege se limitează doar la verificarea îndeplinirii cerinței ca faptele penale (altele decât cele prevăzute la alin. (1) care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracțiune potrivit legii române, fără a se putea proceda, însă, la examinarea corespondenței dintre acestea și tiparul normei de incriminare sau a încadrării lor juridice, operațiune care este exclusă și în ceea ce privește infracțiunile enumerate în alin. (1) al textului de lege, pentru care, de altfel, legiuitorul nici nu a prevăzut obligativitatea parcurgerii etapei de verificare a condiției dublei incriminări. Ca urmare, în mod corect, judecătorul fondului nu a analizat concordanța dintre fapta ce se susține că a fost comisă și elementele de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune, așa cum a solicitat apărarea, toate aspectele invocate de contestator cu privire la natura litigiului dintre părți reprezentând chestiuni de fond pe care instanța română nu le poate evalua în prezenta procedură.

În plus, se observă că, în speță, nu este incident nici vreunul din celelalte motive, obligatorii sau facultative, de refuz al executării mandatului european de arestare expres reglementate de art. 99 din Legea nr. 302/2004, întrucât persoana solicitată nu face obiectul unei alte proceduri judiciare cu privire la aceeași acuzație în România sau în alt stat, iar răspunderea penală pentru fapta care motivează mandatul nu este prescrisă, după cum nu a intervenit nici amnistia potrivit legii române.

Totodată, se constată că Legea nr. 302/2004 nu instituie ca motiv de respingere a cererii de punere în executare a mandatului european de arestare existența unei alte cauze care înlătură răspunderea penală, cum ar fi împăcarea părților, situație în care înscrisul depus la dosar la data de 17 iunie 2020, intitulat "Acord", încheiat între D. (tatăl contestatorului) și persoana vătămată B., nu poate produce niciun efect juridic în procedura de față, putând fi eventual valorificat în fața autorităților judiciare ale statului solicitant.

Deopotrivă, așa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, natura juridică a neînțelegerilor dintre părți ce derivă din încheierea contractului de vânzare cumpărare a autovehiculului reprezintă un aspect ce privește fondul acuzației, care excedează analizei în prezenta cauză, sens în care se au în vedere dispozițiile art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 care stabilesc că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 584/2002/JAI din 13 iunie 2002, așa încât și verificarea acestei apărări revine în competența exclusivă a autorității judiciare a statului emitent.

Pentru același motive, în deplin acord cu prima instanță, Înalta Curte subliniază că, în procedura reglementată de art. 84 și urm. din Legea nr. 302/2004, instanța română nu are competența de a examina temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară din Germania și nici oportunitatea emiterii mandatului european de arestare, așa cum a solicitat contestatorul, neputând fi analizate nici susținerile acestuia referitoare la demersurile efectuate la instituțiile din Cluj-Napoca în vederea stabilirii reședinței în această localitate, argument folosit de apărare, probabil, în combaterea celor reținute de autoritățile germane (în cuprinsul hotărârii pronunțate la 4 mai 2020 de Judecătoria Memmingen în Dosarul nr. x Gs 885/20 și al deciziei Tribunalului districtual Memmingen din 12 mai 2020 din cauza nr. 1 Qs 10/20, ambele date în căile de atac promovate de A., prin apărător ales, prin care se contestă emiterea Mandatului național de arestare nr. 3 Gs 562/20 din 12 martie 2020 emis de Judecătoria Memmingen) cu privire la faptul că persoana solicitată nu are o adresă de domiciliu în România.

În ceea ce privește susținerile contestatorului din ultimul cuvânt, în sensul că este privat de libertate fără un motiv justificat, Înalta Curte arată că, în calea de atac ce formează obiectul cauzei, nu poate fi analizată temeinicia măsurii arestării preventive, de vreme ce, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 104 alin. (6) - (11) din Legea nr. 302/2004, rezultă că măsurile preventive reglementate de art. 202 alin. (4) lit. b), c) și d) C. proc. pen. (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune și arestul la domiciliu) pot fi dispuse doar pe parcursul procedurii de executare a mandatului european de arestare desfășurate în fața instanței, nu și la finalizarea acesteia prin admiterea cererii formulate de autoritățile judiciare solicitante, când, odată cu încuviințarea predării, organul judiciar român trebuie să emită de îndată și un mandat de arestare (conform alin. (13) al art. 104 din Legea nr. 302/2004), astfel încât luarea măsurii arestării preventive față de persoana solicitată este obligatorie, iar nu facultativă.

Față de cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat, în mod corect, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 pentru executarea mandatului european de arestare din data de 26 martie 2020 întocmit de către Procuratura Memmingen, în Dosarul nr. x Gs 562/20, cu privire la persoana solicitată A., întrucât acesta a fost emis în vederea efectuării urmăririi penale, cuprinde faptele pentru care se solicită predarea și nu există niciun impediment la executare din cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004.

Cu toate acestea, se impune a se sublinia că, deși în dispozitivul sentinței atacate, judecătorul fondului a fixat, potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, un termen pentru predare de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, din interpretarea alin. (2) al aceluiași articol, rezultă că acesta nu are un caracter imperativ, putându-se conveni o altă dată, atunci când, din motive independente de voința autorităților române sau ale statului emitent, predarea nu s-ar putea realiza în termenul prevăzut de alin. (1).

Pentru motivele de mai sus, în conformitate cu dispozițiile art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația declarată de persoana solicitată A. împotriva Sentinței penale nr. 36/PI din 05 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că aceasta se află în culpă procesuală, va fi obligată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația declarată de persoana solicitată A. împotriva Sentinței penale nr. 36/PI din 05 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în sumă de 140 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2020.

GGC - LM