ÎCCJ, Decizia nr. 42/2020
ÎCCJ, Decizia nr. 42/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)
Asupra contestației de față,
În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința nr. 45 din data de 30 ianuarie 2020, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus respingerea contestației formulate de contestatorul condamnat A. împotriva executării Sentinței penale nr. 377 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 142 din 27 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători pronunțată în Dosarul nr. x/2018.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că, prin Sentința penală nr. 377 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, între altele, pe latură penală, în opinie majoritară, s-au hotărât următoarele:
În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru infracțiunea de fals intelectual sub forma instigării, prevăzută de art. 25 raportat la art. 289 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 din C. pen.
În baza art. 25 din C. pen. (1969) raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 din C. pen., pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu sub forma instigării, a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa principală de 3 ani și 6 luni închisoare.
În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) din C. pen. (1969) pe o durată de 3 ani.
În baza art. 71 alin. (1) și (2) din C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului A., pe lângă pedeapsa principală a închisorii, pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) din C. pen. (1969).
În baza art. 85 din C. pen. (1969), s-a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei principale de 2 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 341 din 15 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, definitivă prin Decizia penală nr. 114 din 22 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) din C. pen. (1969), a fost contopită pedeapsa principală de 3 ani și 6 luni închisoare stabilită prin sentință cu pedeapsa principală de 2 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 341 din 15 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, definitivă prin Decizia penală nr. 114 din 22 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa principală cea mai grea de 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) din C. pen. (1969) pe o durată de 3 ani.
În baza art. 71 alin. (1) și (2) din C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului A., pe lângă pedeapsa principală a închisorii, pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) din C. pen. (1969).
Pe latură civilă, a fost admisă acțiunea civilă exercitată de partea civilă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Teleorman și, în consecință, a fost obligat inculpatul A., în solidar cu alți inculpați, la plata sumei de 108.612 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpatele B. și C.), pentru perioadele menționate în rechizitoriu.
Prin Decizia penală nr. 142 din 27 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2018, între altele, în opinie majoritară, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 377 din 21 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016, s-a desființat, în parte, sentința penală atacată, numai sub aspectul laturii civile, cu privire la inculpatul A. și, în rejudecare:
A fost admisă acțiunea civilă exercitată de partea civilă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție Copilului Teleorman și a fost obligat inculpatul A., în solidar, cu alți inculpați, la plata sumei de 60.205 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata C.), respectiv la plata sumei de 23.445 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata B.).
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate care nu contravin deciziei penale.
A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție.
La data de 27 mai 2019, Tribunalul București, secția I penală, a emis Mandatul de executare a pedepsei nr. 71 prin care s-a dispus arestarea condamnatului A. și depunerea sa în penitenciar pentru executarea pedepsei principale de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 377 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 142 din 27 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, pronunțată în Dosarul nr. x/2018.
La data de 6 ianuarie 2020 a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2020, contestația la executare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva executării Sentinței penale nr. 377 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 142 din 27 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători pronunțată în Dosarul nr. x/2018.
În motivarea contestației au fost invocate dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., solicitându-se constatarea existenței unei împiedicări la executarea pedepsei principale (de 3 ani și 6 luni închisoare) începând cu data de 10 octombrie 2019, cu consecința punerii sale de îndată în libertate.
S-a invocat faptul că, urmare a respingerii, pe latură penală, a apelurilor declarate atât de condamnat, cât și de parchet, contestatorul se află în executarea Sentinței penale nr. 377 din 21 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016. După începerea executării pedepsei privative de libertate de 3 ani și 6 luni închisoare, Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 417 din 03 iulie 2019, publicată în M. Of. nr. 865/10.10.2019, că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 impune constituirea de completuri specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor de corupție și la Înalta Curte de Casație și Justiție, aspect ce a fost invocat ca motiv de apel. Ca atare, s-a apreciat că ne aflăm în prezența unei împiedicări la executare, întrucât nu poate fi menținută o hotărâre judecătorească în condițiile în care instanța de contencios constituțional a statuat că a fost pronunțată de un complet nelegal constituit, fiind astfel încălcate și dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Totodată, a precizat că această contestație la executare nu reprezintă o cale ordinară sau extraordinară de atac, însă, prin prisma deciziei Curții Constituționale anterior menționate, suntem în prezența unei împiedicări la executare, determinată de detenția nelegală a contestatorului.
De asemenea, s-a solicitat admiterea contestației la executare și din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 34 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, arătându-se că, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar conform art. 20 din Legea fundamentală, au forță supra legislativă și valoare interpretativă constituțională, deci în cazul ivirii unui conflict între o lege internă și Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, trebuie aplicate direct și prioritar dispozițiile Convenției europene.
S-a mai susținut că cererea de contestație este întemeiată și pe dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, potrivit cărora una dintre situațiile în care o persoană poate fi privată de libertate este atunci când este deținută, în mod legal, după o condamnare pronunțată de o instanță competentă. În speță, sentința pusă în executare nu răspunde exigențelor impuse de normele convenției, întrucât după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și după ce a început starea de detenție a contestatorului, instanța națională de contencios constituțional a statuat, că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată de o instanță necompetentă.
Totodată, s-a precizat că prezenta contestație la executare nu vizează caracterul definitiv al hotărârii de condamnare ori aplicarea retroactivă a Deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019 a Curții Constituționale, solicitarea fiind în sensul constatării că, de la momentul publicării acesteia în M. Of. nr. 825/10.10.2019, contestatorul se află într-o stare de detenție nelegală, dispusă în baza unei hotărâri pronunțată de o instanță care nu era competentă și nu era prevăzută de lege, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția europeană a drepturilor omului, fiind invocată jurisprudența instanței supreme și a celei de contencios constituțional (Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, și Decizia nr. 695 din 08 noiembrie 2018 a Curții Constituționale).
Examinând contestația formulată de contestatorul condamnat A. împotriva executării Sentinței penale nr. 377 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 142 din 27 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut că, așa cum este în prezent reglementată, contestația la executare se înfățișează ca un procedeu jurisdicțional de rezolvare a situațiilor referitoare la executarea hotărâri definitive prin care este soluționată, sub toate aspectele, cauza ce a făcut obiectul procesului penal. Prin rămânerea definitivă a hotărârii se încheie activitatea procesuală ordinară a judecării conflictului de drept penal iar, sub aspect executiv, hotărârea intră în puterea de lucru judecat.
Prin intermediul contestației la executare nu se poate modifica o hotărâre, aducându-se atingere autorității de lucru judecat, cu alte cuvinte, pe această cale pot fi invocate numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, neputându-se pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.
Hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii definitive în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.
Din perspectiva dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se impune respectarea principiului securității raporturilor juridice, potrivit căruia niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa (cauza Brumărescu împotriva României).
Fiind un mijloc procesual prin care se rezolvă incidentele privind executarea pedepsei, fără a se putea ajunge la modificarea dispozițiilor din hotărârea instanței care au intrat în autoritatea de lucru judecat, contestația la executare nu poate fi uzitată decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege, astfel că, în cadrul său nu se pot repune în discuție aspecte de nelegalitate (compunerea instanței) sau netemeinicie (probele vinovăției sau individualizarea pedepsei). Printre cazurile ce pot fi invocate ca temei al contestației la executare se numără și cel prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., respectiv atunci "când se ivește vreo împiedicare la executare".
Prin împiedicare la executare se înțelege existența unor cauze legale prin care nu se poate pune în executare sau nu poate continua executarea hotărârii.
În speță, susținerile contestatorului condamnat referitoare la publicarea în M. Of. nr. 865/10.10.2019, ulterior începerii executării pedepsei privative de libertate de 3 ani și 6 luni închisoare, a Deciziei nr. 417 din 03 iulie 2019, prin care s-a statuat că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 impune constituirea de completuri specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor de corupție și la Înalta Curte de Casație și Justiție, nu se pot subsuma noțiunii de împiedicare la executare pentru că ceea ce se contestă, în realitate, este legala compunere a completului ce a pronunțat sentința în fond, aspect ce a fost criticat și în calea ordinară de atac și analizat pe larg în considerentele deciziei.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a reținut că, titularul contestației la executare se află în executarea pedepsei privative de libertate de 3 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 377 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (în Dosarul nr. x/2016), hotărâre ce a fost supusă examinării sub aspectul legalității și temeiniciei (incluzând aici existența faptei, vinovăția și legalitatea pedepsei), de către instanța de control judiciar (în procesul penal intern sunt prevăzute două grade de jurisdicție pe care trebuie să le parcurgă o hotărâre până la rămânerea definitivă, respectiv fond și apel), sens în care s-a și pronunțat Decizia penală nr. 142 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, acesta fiind momentul de la care hotărârea de condamnare a devenit executorie și a intrat sub puterea de lucru judecat. Prin urmare, privarea de libertate a condamnatului A. s-a realizat după rămânerea definitivă a sentinței primei instanțe, în baza deciziei adoptate de către instanța de apel - Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, moment la care hotărârea a devenit executorie.
În analiza argumentelor expuse de contestator privind incidența în cauză a efectelor Deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019 a Curții Constituționale, subsumate noțiunii de împiedicare la executare, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a subliniat faptul că respectiva decizie se aplică erga omens pentru viitor dar limitează sfera cauzelor ce intră sub incidența acesteia, în considerarea principiului stabilității raporturilor juridice. În acest sens, au fost vizate prin decizia instanței de contencios constituțional situațiile juridice nedefinitiv consolidate la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv cauzele a căror judecată în primă instanță a fost realizată prin mijlocirea completurilor nespecializate anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 23 ianuarie 2019 și, la data publicării deciziei, se află în curs de judecată, în faza apelului, pe rolul Completurilor de 5 judecători. Totodată, s-a statuat și asupra remediului procesual determinat de această situație, respectiv, rejudecarea cauzelor în condițiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.
În raport cu aceste considerente, instanța a apreciat că Decizia nr. 417 din 03 iulie 2019 a Curții Constituționale nu este aplicabilă și situației contestatorului condamnat A. întrucât, la data publicării acesteia, în M. Of. nr. 825/10.10.2019, cauza în care contestatorul a fost condamnat nu se mai afla în curs de judecată, în faza apelului, pe rolul Completului de 5 judecători, hotărârea rămânând definitivă la data de 27 mai 2019, prin pronunțarea Deciziei penale nr. 142 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, iar instanța de contencios constituțional nu a avut în vedere și hotărârile aflate în etapa de executare, reglementând procedura ce trebuie urmată doar cu privire la cauzele aflate în faza apelului. În consecință, pronunțarea Deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019 a Curții Constituționale nu poate constitui o împiedicare la executare.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că susținerile contestatorului A. nu pot fi circumscrise cazului de contestație la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., nici din perspectiva Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, respectiv a Deciziei nr. 11 din 17 aprilie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât contestatorul nu a fost supus vreunei măsuri preventive privative de libertate în cursul procesului penal.
Deși prin Decizia nr. 695 din 08 noiembrie 2018 a Curții Constituționale s-a statuat că prin intermediul contestației la executare poate fi contestată nelegalitatea care rezultă în urma executării hotărârii, instanța a considerat că în situația de față nu este o detenție nelegală. De altfel, în considerentele acestei decizii se arată că prin contestația la executare nu se reclamă nelegalitatea hotărârilor penale definitive, ci nelegalitatea ce s-ar constata prin punerea în executare a hotărârii (parag. 33 al Deciziei nr. 695 din 8 noiembrie 2018 a Curții Constituționale) or, în cauză, deși s-a susținut că nelegalitatea vizează punerea în executare a hotărârii, în realitate, este criticată nelegalitatea hotărârii definitive ce se execută, motivat de faptul că sentința pronunțată de instanța de fond a fost dată de un complet nelegal compus.
Cu toate că, prin contestația formulată, contestatorul condamnat a precizat că aceasta nu vizează caracterul definitiv al hotărârii de condamnare ori aplicarea retroactivă a Deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019 a Curții Constituționale, ci detenția nelegală dispusă în baza unei hotărâri pronunțată de o instanță care nu este competentă și nu este prevăzută de lege, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, s-a apreciat că, în realitate, au fost invocate aspecte care aduc atingere autorității de lucru judecat și stabilității raporturilor juridice, inclusiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenție, care impune respectarea principiului securității unor astfel de raporturi juridice.
Analizând criticile formulate de contestator și din perspectiva art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, instanța a reținut că, potrivit acestei dispoziții legale, este admisă privarea de libertate a unei persoane "dacă este deținută legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent".
Astfel, pe de o parte, detenția trebuie să fie realizată "ca urmare a condamnării, în virtutea acesteia" (hotărârea B. contra Austriei din 28 martie 1990 a Curții europene a drepturilor omului), să aibă ca fundament o condamnare, ceea ce presupune să se fi stabilit vinovăția celui în cauză, răspunderea acestuia, iar, pe de altă parte, condamnarea trebuie să fie pronunțată de un tribunal competent, adică de un organ stabilit de lege care, în principiu, trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca cele prevăzute de art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale (hotărârea Ilașcu contra Rusiei și Moldovei din 08 iulie 2004, a Curții europene a drepturilor omului), și anume: independență în special față de executiv, imparțialitate, inamovibilitatea membrilor ei pe o anumită durată și să garanteze o procedură echitabilă.
Analizând din această perspectivă criticile formulate de contestator, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că acesta a fost condamnat la executarea unei pedepse privative de libertate de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 377 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 142 din 27 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători pronunțată în Dosarul nr. x/2018, cauza parcurgând, așa cum s-a arătat anterior, ambele grade de jurisdicție - fond și apel -, fiind astfel îndeplinite exigențele prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. a) teza I din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale referitoare la existența unei condamnări.
Totodată, s-a constatat că și cea de-a doua cerință necesară pentru existența unei detenții legale este îndeplinită, condamnarea fiind pronunțată de un tribunal competent, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție instanță națională competentă potrivit dispozițiilor procesual penale interne și care era în măsură să garanteze dreptul la un proces echitabil în sens larg, incluzând aici și independența și imparțialitatea instanței, expresie a exigenței art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, argumentele prezentate anterior fiind pe deplin aplicabile.
Împotriva Sentinței nr. 45 din data de 30 ianuarie 2020, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2020, a formulat contestație contestatorul condamnat A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți - Completul de 5 Judecători la data de 12 februarie 2020, primul termen fiind stabilit aleatoriu pentru dat de 23 martie 2020, termen ce a fost preschimbat pentru data de 25 mai 2020, în contextul generat de răspândirea COVID-19 pe teritoriul României.
Examinând contestația formulată, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:
Contestatorul condamnat A. și-a fundamentat, în drept, demersul judiciar pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., apreciind că există o împiedicare cu privire la hotărârea care se execută, urmare publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019 a Curții Constituționale. În argumentarea cazului indicat ca temei de drept al contestației la executare, condamnatul contestator a arătat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 417 din 3 iulie 2019, publicată în M. Of. nr. 865/10.10.2019, ulterior începerii executării pedepsei privative de libertate de 3 ani și 6 luni închisoare, s-a statuat că potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor de corupție, se impune constituirea de completuri specializate și la Înalta Curte de Casație și Justiție.
În aceste condiții, contestatorul condamnat a apreciat că Sentința penală nr. 377 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin care a fost soluționată cauza în fond de către un complet nespecializat în judecarea faptelor de corupție, a devenit nelegală la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 417 din 3 iulie 2019 în Monitorul Oficial al României, respectiv la data de 10 octombrie 2019, dată de la care și detenția a devenit nelegală, aspect care, în opinia contestatorului condamnat reprezintă o împiedicare la executare.
Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reține că, în C. proc. pen., contestația la executare a fost reglementată ca un procedeu jurisdicțional prin intermediul căruia să se soluționează exclusiv incidente, limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive, cu scopul de a se asigura legalitatea executării hotărârilor judecătorești, fără a se putea, însă, modifica soluția pronunțată, soluție care se bucură de autoritate de lucru judecat.
Prin intermediul contestației la executare nu se poate modifica o hotărâre, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat. Pe această cale pot fi invocate numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, fără a se pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea.
Hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii definitive în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.
Cazurile în care un condamnat poate formula contestație la executare sunt expres și limitativ prevăzute de art. 598 lit. a) - d) C. proc. pen., respectiv:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.
Potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) teza II C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face când se ivește vreo împiedicare cu privire la hotărârea care se execută.
Instanța supremă reține că prin împiedicare la executare se înțelege existența unei cauze legale care determină imposibilitatea punerii în executare sau a continuării executării unei hotărârii.
De asemenea, instanța supremă reține că art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen. nu exclude de plano posibilitatea ca o decizie a Curții Constituționale să reprezinte un impediment la executare, sub rezerva ca decizia să vizeze o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță în vigoare care să constituie baza legală a executării sancțiunii.
În schimb, o decizie a Curții Constituționale prin care se statuează asupra unei chestiuni care are legătură cu soluționarea cauzei nu va putea produce efecte asupra executării unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat anterior publicării deciziei, întrucât ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.
Înalta Curte reține că principiul securității raporturilor juridice are o asemenea importanță în orice sistem de drept, încât numai motive substanțiale și imperioase ar justifica repunerea în discuție a chestiunilor care au fost soluționate printr-o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat.
Din acest motiv, fie că statuează asupra compatibilității unui text de lege cu Constituția, fie asupra unui conflict juridic de natură constituțională, deciziile Curții Constituționale au potrivit art. 147 din Constituție efect numai pentru viitor, respectiv asupra cauzelor care încă nu au primit încă o rezolvare definitivă sau asupra celor viitoare.
În cauza de față, contestatorul a invocat nelegalitatea detenției sale, determinată de adoptarea Deciziei nr. 417/2018 a Curții Constituționale, decizie prin care, în soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională, instanța de contencios constituțional a statuat asupra caracterului obligatoriu al înființării completurilor de judecată specializate în materia corupției potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000. Contestatorul a susținut că de vreme ce prin decizia menționată s-a evidențiat concluzia nelegalității compunerii completelor de judecată care nu au fost specializate în sensul art. 29 din Legea nr. 78/2000, condamnarea sa de către un complet de judecată care nu deținea o atare specializare, chiar dacă anterior publicării deciziei instanței de contencios constituțional și în consecință, care nu mai poate fi contestată, echivalează cu o condamnare dispusă de o instanță nelegal constituită, necompetentă în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, fapt care atrage nelegalitatea detenției în sine.
Înalta Curte, în acord cu cele expuse de prima instanță, constată că instanța de contencios constituțional, învestită cu soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională, a statuat prin Decizia nr. 417/2019 asupra unei chestiuni care are legătură cu soluționarea în fond a unei cauze aflată pe rolul instanțelor judecătorești, respectiv compunerea legală a completului de judecată. În acord cu dispozițiile art. 147 din Constituție, o asemenea decizie nu ar putea avea efecte decât pentru viitor, respectiv asupra cauzelor pendinte aflate pe rolul instanțelor judecătorești sau a celor viitoare.
De altfel, prin Decizia nr. 417/2019, în paragraful 171, Curtea Constituțională a prevăzut în mod expres că decizia nu produce efecte asupra hotărârilor judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care au fost soluționate definitiv cauzele care intră sub incidența Legii nr. 78/2000, până la data publicării în Monitorul Oficial:
"(...) Curtea subliniază că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, astfel încât autoritatea de lucru judecat asociată hotărârilor judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care au fost soluționate definitiv cauzele care intră sub incidența Legii nr. 78/2000, până la data publicării prezentei decizii, nu este atinsă."
Or, de vreme ce Sentința penală nr. 377/21.06.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost aplicată pedeapsa în a cărei executare se află contestatorul a rămas definitivă la data de 27.05.2019, anterior datei de 10 octombrie 2019, a publicării Deciziei nr. 417/2019 a Curții Constituționale, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reține că autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri nu a fost afectată și nu poate fi invocată o nulitate a acesteia în baza celor statuate prin decizia instanței de contencios constituțional. Totodată, de vreme ce hotărârea în baza căreia a fost pronunțată pedeapsa în a cărei executare se află contestatorul nu este afectată de vreo cauză de nulitate derivată din Decizia Curții Constituționale nr. 417/2019, nici starea de detenție pe care o implică executarea pedepsei nu este lovită de vreo nulitate având aceeași cauză.
În considerarea dispozițiilor art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenție și art. 550 din C. proc. pen., Înalta Curte reține că pentru ca starea de deținere pe care o implică executarea unei pedepse să aibă un caracter legal este necesar ca hotărârea să fi fost pronunțată de o instanță competentă și să fie definitivă, respectiv să fi dobândit autoritate de lucru judecat.
Or, în acord cu aspectele expuse de prima instanță, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reține că, potrivit dispozițiilor procesuale naționale, completul de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală a constituit instanța competentă în sensul art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale să pronunțe hotărârea care a constituit baza legală a executării pedepsei, iar Sentința penală nr. 377/21.06.2018 a dobândit autoritate de lucru judecat, rămânând definitivă prin Decizia penală nr. 142/27.05.2019 pronunțată de Înalta Curte - Completul de 5 judecători. De asemenea, astfel cum s-a arătat anterior, de vreme ce potrivit chiar argumentelor expuse prin Decizia Curții Constituționale nr. 417/2019 "autoritatea de lucru judecat asociată hotărârilor judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care au fost soluționate definitiv cauzele care intră sub incidența Legii nr. 78/2000, până la data publicării prezentei decizii, nu este atinsă" și nu există astfel nici un temei de nulitate a hotărârii, este neîntemeiată susținerea privind existența unui motiv de nulitate a stării de detenție aferente executării pedepsei aplicate prin aceasta, derivat din aceeași decizie a instanței de contencios constituțional.
În raport cu precizările de mai sus, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători consideră că publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 417 din 3 iulie 2019 în Monitorul Oficial, ulterior rămânerii definitive a hotărârii ce se execută, nu constituie o împiedicare la executare în înțelesul prevederilor art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., motiv pentru care va respinge, ca nefondată, contestația declarată de contestatorul condamnat A. împotriva Sentinței nr. 45 din data de 30 ianuarie 2020, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 79 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestația declarată de contestatorul condamnat A. împotriva Sentinței nr. 45 din data de 30 ianuarie 2020, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 79 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2020.