ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 237 din 22 octombrie 2019 pronunțată de Judecătoria Câmpina, s-au dispus următoarele:

I. În temeiul art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen. raportat la art. 47 C. pen., art. 321 C. pen. și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea instigării la infracțiunea de fals intelectual.

În temeiul art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen. raportat la art. 47 C. pen., art. 321 C. pen. și art. 5 C. pen., a fost condamnat același inculpat, la o pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea instigării la infracțiunea de fals intelectual.

În temeiul art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., a fost condamnat același inculpat, la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat 1 an închisoare, reprezentând sporul obligatoriu de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, inculpatul A. având de executat o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În temeiul art. 72 C. pen., s-a dedus durata reținerii, de la data de 13 mai 2015, ora 23:15, la 14 mai 2015, ora 23:15, și a arestării preventive de la 14 mai 2015 la 21 mai 2015.

II. În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. raportat la art. 321 C. pen. și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. raportat la art. 48 C. pen., art. 297 alin. (1) C. pen., art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de abuz în serviciu.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-au adăugat 6 luni închisoare, reprezentând sporul obligatoriu de 1/3 din cea de-a doua pedeapsă, în final inculpatul B. având de executat o pedeapsă rezultantă de 2 ani și 6 luni închisoare.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 și urm. C. proc. pen., au fost respinse ca neîntemeiate pretențiile civile formulate de partea civilă C.

În temeiul art. 256 raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desființarea următoarelor înscrisuri: adeverința nr. x/30.04.2013, emisă de Primăria comunei Valea Doftanei; planul de amplasare și delimitare a imobilului cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară a comunei Valea Doftanei, județul Prahova; planul de amplasare și delimitare a imobilului cu nr. cadastral x, înscrise de inculpatul B.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., a fost menținut sechestrul asigurător instituit prin ordonanța nr. x/2014 din 14 mai 2015 cu privire la sumele de 200 de euro și 1.400 de RON, ridicate de la inculpatul A. și consemnate la D., conform recipiselor nr. x/1 și nr. x/1, în vederea acoperirii cheltuielilor judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanța de fond a reținut, în esență, că fapta inculpatului A., care, în perioada iulie - octombrie 2012, fără a se putea stabili cu exactitate data, în calitate de primar al localității Valea Doftanei, l-a instigat pe inculpatul B. să insereze mențiuni nereale în planul cadastral întocmit de acesta din urmă pentru drumul forestier Valea Neagră, respectiv că acest drum forestier include și un drum de pământ de 549 m lungime, care făcea parte din fondul forestier asupra căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea persoanelor vătămate C. și E., în calitate de moștenitori ai defunctului F., dar și că drumul în cauză are o lățime de 6 m, deși nu pe tot aliniamentul avea această lățime, cu scopul de a putea folosi ulterior acest plan cadastral pentru a crea aparența că drumul de pământ de 549 m lungime face parte din domeniul public al Primăriei comunei Valea Doftanei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 47 C. pen. raportat la art. 321 C. pen.

Aceeași infracțiune a fost reținută și în ceea ce privește activitatea desfășurată în cursul lunii aprilie 2013, cel mai probabil în data de 30 aprilie 2013, constând în aceea că inculpatul A., în calitate de primar al comunei Valea Doftanei, a instigat-o pe G., funcționar public în cadrul Primăriei comunei Valea Doftanei, să întocmească un înscris oficial, respectiv adeverința nr. x, care să conțină aspecte necorespunzătoare realității, și anume din care să rezulte că suprafața de teren aparținând persoanelor vătămate C. și E., inclusă de inculpatul B. în planul său cadastral (drumul de pământ de 549 m lungime), ar aparține Primăriei comunei Valea Doftanei, cu scopul de a înregistra în cartea funciară acest înscris și ca unitatea administrativ teritorială să dobândească, fără drept, dreptul de proprietate asupra terenului în cauză.

S-a mai reținut că fapta inculpatului A. care a încălcat atribuțiile de serviciu prin: neluarea măsurilor corespunzătoare pentru ca SC H. SRL să nu construiască un drum pe terenul în cauză fără a exista în prealabil acordul proprietarilor, cu încălcarea prevederilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 50/1991; folosirea bugetului local și a resurselor financiare ale Primăriei comunei Valea Doftanei pentru repararea drumului forestier, cu încălcarea prevederilor art. 126 din Legea nr. 215/2001 și art. 54 alin. (6) din Legea nr. 273/2006; neluarea măsurilor legale pentru a nu se tăia vegetația forestieră care nu purta marca silvică de pe fondul forestier în cauză, cu încălcarea prevederilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Totodată, s-a arătat că fapta inculpatului B. care a inserat în planul cadastral întocmit pentru drumul forestier Valea Neagră, înregistrat la O.C.P.I. Prahova la data de 09 noiembrie 2012, mențiuni nereale, respectiv că acest drum forestier include și un drum de pământ de 549 m lungime, care făcea parte din fondul forestier asupra căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea persoanelor vătămate C. și E., în calitate de moștenitori ai defunctului F., dar și că drumul în cauză are o lățime de 6 m, deși nu pe tot aliniamentul avea această lățime, realizează conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 321 C. pen.

Deopotrivă, s-a apreciat că fapta aceluiași inculpat care, prin inserarea mențiunilor nereale mai sus descrise în planul cadastral pentru drumul forestier Valea Neagră, l-a ajutat pe inculpatul A., primarul localității Valea Doftanei, să nu își îndeplinească în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, acesta folosind planul cadastral pentru a crea aparența că drumul de pământ de 549 m lungime aparține Primăriei comunei Valea Doftanei și nu persoanelor vătămate C. și E., pentru a crea un folos SC H. SRL, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Analizând conținutul constitutiv al infracțiunilor deduse judecății, prima instanță a apreciat că acesta este pe deplin îndeplinit atât sub aspectul laturii obiective, cât și al laturii subiective.

Constatând că faptele există și au fost săvârșite de cei doi inculpați cu forma de vinovăție prevăzută de lege, prima instanță a procedat la condamnarea acestora, iar la stabilirea pedepselor a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., prin raportare la situația personală a fiecăruia.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpina și inculpații A. și B.

Prin motivele de apel formulate, Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpina a formulat critici cu privire la nelegalitatea pedepselor aplicate celor doi inculpați pentru infracțiunea de abuz în serviciu, în forma autoratului și a complicității, care se află sub limita minimă prevăzută de norma de incriminare, astfel cum este majorată ca urmare a incidenței Legii nr. 78/2000, fără a se fi reținut vreo circumstanță de atenuare a răspunderii penale. Totodată, s-a arătat că în privința inculpatului B. durata termenului de supraveghere de 2 ani este mai mică decât cea a pedepsei aplicate, fiind încălcate dispozițiile art. 92 alin. (1) C. pen.

Apelantul inculpat B. a criticat hotărârea atacată sub aspectul nelegalității, întrucât la 10 septembrie 2019 prima instanță a dispus ca cercetarea judecătorească să se efectueze în ședință nepublică, măsură care nu a fost motivată, al greșitei condamnări pentru infracțiunile de fals intelectual și complicitate la abuz în serviciu, ca urmare a unei interpretări eronate a probatoriului, precum și al greșitei individualizări a pedepsei.

Prin apelul declarat, inculpatul A. a formulat critici cu privire la nemotivarea hotărârii atacate, la încălcarea principiului nemijlocirii și la greșita condamnare pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, ca urmare a interpretării eronate a unor noțiuni de drept și a probatoriului administrat în cauză.

Prin Decizia penală nr. 789 din 10 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de inculpații A. și B. împotriva Sentinței penale nr. 237 din 22 octombrie 2019 pronunțată de Judecătoria Câmpina, care a fost desființată în parte și, în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 47 raportat la art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. (instigare pretins comisă față de inculpatul B.).

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 raportat la art. 297 C. pen., art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.

S-au înlăturat din sentință dispozițiile art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. privind menținerea sechestrului asigurător.

A fost menținută pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare aplicată de prima instanță inculpatului A. pentru infracțiunea de instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 47 raportat la art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. (instigare comisă față de inculpata G.) și art. 91 și urm. C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 raportat la art. 297 C. pen., art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.

A fost înlăturată dispoziția privind obligarea inculpatului B. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate ce nu contravin deciziei.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpina împotriva aceleiași sentințe penale.

Pentru a pronunța această decizie, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză pe tot parcursul procesului penal, Curtea a arătat că nu poate împărtăși în totalitate concluzia la care a ajuns prima instanță cu privire la vinovăția celor doi inculpați pentru toate infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată.

Astfel, în ceea ce privește infracțiunile de instigare la fals intelectual, imputată inculpatului A., și de fals intelectual, pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B., presupus săvârșite în legătură cu inserarea unor mențiuni nereale în planul cadastral întocmit de cel din urmă pentru drumul forestier Valea Neagră, Curtea a reținut că, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat fără dubiu că procesul de intabulare a drumului forestier în discuție a fost demarat, anterior anului 2012, de către fostul primar al comunei Valea Doftanei, martorul I., iar măsurătorile au fost realizate tot în acea perioadă de către inculpatul B.

S-a mai arătat că inculpatul B. (persoană fizică autorizată să efectueze planuri cadastrale în zonă) a fost solicitat să măsoare și să întocmească planul cadastral pentru drumul forestier denumit Valea Neagră atât de către reprezentanții primăriei, cât și de cei ai ocolului silvic, deoarece se dorea trecerea acestuia în domeniul public al comunei Valea Doftanei.

S-a constatat că drumul forestier denumit Valea Neagră pentru care se solicitase întocmirea unui plan cadastral în vederea întabulării s-a aflat inițial în administrarea Romsilva, prin ocolul silvic local, apoi, prin H.G. nr. 180/2014, a fost trecut în domeniul public al comunei Valea Doftanei și în administrarea Consiliului Local. În anexa la această hotărâre s-a menționat că drumul Valea Neagră are o lungime de 5,712 Km, respectiv de 0,968 km. S-a mai reținut că respectivul drum începe din DJ 1021 și se termină la borna 222, dar are și o continuare către golul alpin numit Zănoaga care trece pe terenul unor persoane fizice, iar deplasarea pe această ultimă porțiune de drum se putea face numai cu căruța, tractorul sau cu autoturisme de teren, aceste aspecte rezultând atât din declarațiile martorului J. (șeful ocolului silvic începând cu anul 2009) și din cele ale martorilor care au sau au avut în proprietate terenuri în zonă ori care locuiesc în comună, cât și din puținele documente existente anterior anului 2012, și anume harta amenajistică realizată de Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice București, Stațiunea Pitești, care, într-adevăr, nu menționează expres că de la borna 222 există drum forestier, ci unul notat pe hartă cu un semn specific potecilor.

S-a subliniat că actele dosarului au relevat faptul că, anterior măsurătorilor efectuate de inculpatul B., nu au existat alte documente din care să rezulte indubitabil limitele drumului Valea Neagră până în golul alpin, cu excepția harții amenajistice realizată în anul 2003 de Institutul de Cercetării și Amenajări Silvice București, Stațiunea Pitești.

S-a observat, astfel, că, anterior anului 2014, proprietatea drumului forestier în discuție a aparținut Romsilva, care a solicitat intabularea, conform măsurătorilor întocmite de către inculpatul B.. La data de 18 octombrie 2012, planul cadastral întocmit de inculpatul B. a fost prezentat martorului K., reprezentantul Ocolului Silvic Doftana, care a semnat declarația necesară depunerii planului la B.C.P.I. Câmpina, prin care atesta că suprafața drumului forestier Valea Neagră este de 43.547 mp. La aceeași dată, în baza acestei declarații și a planului cadastral, la B.C.P.I. Câmpina s-a constituit cartea funciară nr. x pentru drumul forestier Valea Neagră I și Valea Neagră II.

În condițiile în care drumul forestier aparținea statului prin Romsilva, care a și depus solicitarea de intabulare, iar inculpatul B. nu a discutat în perioada efectuării măsurătorilor și întocmirii documentației cadastrale cu inculpatul A., ci doar cu reprezentanții ocolului silvic, Curtea a apreciat că nu se poate reține că acesta din urmă l-a instigat pe inculpatul B. să cuprindă și porțiunea de drum până în golul alpin în planul cadastral, cu atât mai mult cu cât respectivul plan a fost început anterior alegerilor locale din vara anului 2012 (când inculpatul A. a fost ales primar al comunei Valea Doftanei) și definitivat ulterior, când a fost depus la ocolul silvic.

Instanța de control judiciar a reținut că faptul că inculpatul B. a inclus drumul de 549 m în planul cadastral ca fiind o continuare a drumului forestier Valea Neagră se datorează convingerii acestuia că, în mod firesc, drumul forestier se continuă până în golul alpin și nu se termină în pădure, existând urme de atelaje și de autovehicule, raportat și la afirmațiile locuitorilor din zonă în sensul că se poate face accesul către golul alpin cu asemenea autovehicule, dar și la harta amenajistică realizată de Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice București, Stațiunea Pitești.

Având în vedere aceste date existente la momentul măsurătorilor, instanța de apel a arătat că, în favoarea inculpatului B., trebuie reținută incidența principiului in dubio pro reo, acuzația formulată împotriva sa nefiind dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Mai mult decât atât, s-a reținut că inculpatul a învederat reprezentanților ocolului silvic faptul că există diferențe între actele ce i se înmânaseră și suprafața măsurată, dar aceștia au considerat, ținând seama că nu existau măsurători anterioare, că diferența se încadrează într-o anumită marjă de neconcordanță.

În concluzie, instanța de control judiciar a apreciat că, în speță, nu există probe care să demonstreze vreo întâlnire sau vreo discuție dintre cei doi inculpați anterior întocmirii planului cadastral și prin care să se solicite de către primar includerea drumului de 549 m, ceea ce înseamnă că fapta imputată inculpatului A., de instigare a inculpatului B., nu există.

Totodată, a considerat că fapta inculpatului B., de a insera în planul cadastral întocmit pentru drumul forestier Valea Neagră, înregistrat la O.C.P.I. Prahova la data de 09 noiembrie 2012, mențiuni nereale, respectiv că acest drum forestier include și un drum de pământ de 549 m lungime, care făcea parte din fondul forestier asupra căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea persoanelor vătămate C. și E., în calitate de moștenitori ai defunctului F., dar și că drumul în cauză are o lățime de 6 m, deși nu pe tot aliniamentul avea această lățime, nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.

În acest sens, s-a subliniat că, în vederea efectuării măsurătorilor, inculpatul s-a deplasat la fața locului împreună cu un angajat de la primărie care i-a indicat limitele drumului forestier, după care a întreprins demersurile necesare pentru măsurare, incluzând aici și drumul de 549 m lungime până la golul alpin și care, potrivit hărților realizate de Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice București, Stațiunea Pitești, se continua de la borna nr. 222. În atare condiții, Curtea, având în vedere derularea faptelor și anume că inculpatului B. i-a fost arătat drumul pe care trebuie să-l măsoare și că la acel moment nu existau alte măsurători în afara hărților amenajistice întocmite de Romsilva, a considerat că acesta nu se face vinovat de infracțiunea de fals intelectual prin includerea drumului de 549 m, deoarece nu a cunoscut faptul că respectiva porțiune de teren nu era o continuare a drumului forestier Valea Neagră administrat de Ocolul Silvic Doftana.

Ținând seama de considerentele evocate în privința infracțiunii de fals intelectual, Curtea a constatat că nici complicitatea la infracțiunea de abuz în serviciu imputată inculpatului B. nu poate fi reținută, neexistând niciun ajutor din partea acestuia acordat inculpatului A. să nu își îndeplinească în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, așa cum a susținut acuzarea. Astfel, s-a arătat că, în condițiile în care inculpatul B. a inclus drumul de 549 m lungime crezând că acesta face parte și este o continuare a drumului forestier Valea Neagră, nu se poate pretinde că a acționat cu intenția de a-l ajuta pe inculpatul A.

În legătură cu infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, Curtea a reținut că, în speță, ceea ce i se impută inculpatului A. este faptul că, în calitate de primar al comunei Valea Doftanei, s-a implicat în amenajarea drumului Valea Neagră, ce face legătura dintre DJ 1021 și golul alpin Zănoaga, în vederea favorizării firmei H. SRL, cauzând și pagube de 26.040 RON bugetului local al Primăriei comunei Valea Doftanei și de 10.343,65 RON fondului forestier național, dar și o vătămare importantă a dreptului de proprietate al persoanelor vătămate C. și E.

Din probele administrate în cauză, Curtea a constatat că, încă din timpul fostului primar al comunei Valea Doftanei, martorul I., nu numai că s-au purtat discuții, ci a fost adoptată și o hotărâre de consiliu local, prin care se aprobase edificarea unei stațiuni turistice în golul alpin Zănoaga, la solicitarea firmei H. SRL, care deținea mai multe hectare de teren în aceea zonă. S-a observat, astfel, că, la momentul respectiv, consilierii locali au apreciat ca fiind oportună, benefică pentru comunitate și pentru turism construirea unei stațiuni turistice pe raza localității, numai că accesul în golul alpin respectiv se făcea greoi, drumurile de acces nefiind amenajate corespunzător.

S-a mai reținut că, deși probatoriul a confirmat o activitate de implicare a inculpatului A. în amenajarea acestui drum forestier până în golul alpin Zănoaga, amenajare efectuată din fondurile primăriei, această activitate nu poate fi considerată ca fiind o faptă prevăzută de legea penală. Astfel, s-a arătat că, din probele administrate în cauză, a rezultat indubitabil că în golul alpin Zănoaga există terenuri aparținând mai multor cetățeni ai comunei, nu doar terenul firmei H. SRL, fiind și loc de pășunat pentru animale, iar deplasarea către acea zonă se efectua și prin drumul Valea Neagră, drum care, de la borna 222, nu mai era amenajat corespunzător, pe respectiva porțiune fiind folosite căruța, tractorul sau autovehicule de teren.

Deși interesul comunei de a se construi o stațiune turistică de către investitor (în speță era vorba de solicitarea firmei H. SRL, care avea deja în proprietate terenuri în golul alpin) exista încă de pe vremea fostului primar (martorul I.), nu exista un drum aparținând unității administrativ teritoriale care să satisfacă cerințele necesare, respectiv să fie măcar un drum de pământ pietruit, ci un drum forestier, după care unul de pământ, care în unele locuri devenea impracticabil datorită intersectării cu un râu din apropiere.

S-a constatat astfel, că inculpatul A., prin măsurile luate în vederea amenajării drumului Valea Neagră până la golul alpin, a acționat nu numai în interesul respectivei societăți care dorea să facă o investiție, dar și în interesul cetățenilor proprietari de terenuri în zonă, precum și al comunei (golul alpin este și loc de pășunat pentru animale, existând mai multe stâne), condiții în care s-a apreciat că acțiunile sale nu pot fi considerate a avea natură penală, cu atât mai mult cu cât drumul respectiv a și fost trecut prin hotărâre de Guvern în proprietatea comunei, prin Consiliul Local.

Curtea nu a împărtășit opinia primei instanțe, în sensul că inculpatul, în calitate de primar, a încălcat art. 27 din Legea nr. 50/1991, art. 126 din Legea nr. 215/2001 și art. 54 alin. (6) din Legea nr. 273/2006, săvârșind, astfel, infracțiunea de abuz în serviciu, deoarece primul text se referă la respectarea disciplinei în domeniul autorizării lucrărilor în construcții, stabilind că primarul trebuie să verifice, personal sau prin organele de control ale primăriei, dacă sunt respectate condițiile legale de autorizare și execuție în domeniul construcției, or, în speță, amenajarea drumului respectiv fusese aprobată de către primăria comunei ca activitate de reparare a mai multor drumuri comunale, iar celelalte texte nu au legătură cu cauza.

În concluzie, nu s-a reținut în sarcina inculpatului A. încălcarea vreunei dispoziții din legislația primară, astfel cum a decis Curtea Constituțională.

Curtea a apreciat că, deși drumul amenajat trecea, pe o anumită porțiune, pe terenul aparținând numiților C. și E., deci pe o proprietate privată, acestora nu li s-a adus vreun prejudiciu ori vreo vătămare, suprafața pentru care li s-a reconstituit dreptul de proprietate nefiind cert delimitată. În acest sens, s-a avut în vedere faptul că, ulterior întocmirii actului de sesizare, prin Sentința civilă nr. 1101 din 19 martie 2018 a Tribunalului Prahova, definitivă prin Decizia nr. 2226 din 30 septembrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, a fost admisă acțiunea formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu Comisia Județeană de fond funciar și Comisia Locală Valea Doftanei, pârâții C. și L., și s-a constatat nulitatea absolută a H.C.J. Prahova nr. 7236 din 29 octombrie 2009, prin care a fost validată Anexa 37, poziția 1, unde au fost înscriși pârâții C. și L. și ceilalți moștenitori cu suprafața de 414,729 ha teren forestier, precum și a tuturor actelor subsecvente acesteia. Prin aceeași sentință civilă a fost constatată și nulitatea absolută a H.C.J. Prahova nr. 7522 din 12 martie 2010 prin care a fost validată Anexa nr. 37, poziția 2, unde au fost înscriși pârâții C. și L. cu suprafața de 325,821 ha teren forestier și a tuturor actelor subsecvente acesteia, dispunându-se ca stabilirea întinderii dreptului de proprietate la care pârâții sunt îndreptățiți să se facă pe baza unor documente și a unei expertize de specialitate.

S-a observat, așadar, că, la momentul pronunțării deciziei, întinderea dreptului de proprietate al celor două persoane pe care acuzarea le-a considerat persoane vătămate și care s-au constituit părți civile la instanța de fond, nu era tranșat definitiv.

În ceea ce privește prejudiciul posibil creat bugetului local, reprezentând contravaloarea lucrărilor de amenajare a drumului forestier Valea Neagră, Curtea a constatat că U.A.T. Valea Doftanei nu s-a constituit parte civilă în cauză, considerând, probabil, că nu s-a produs vreo pagubă în acest mod.

În atare situație, Curtea a apreciat că, în cauză, unitatea administrativ teritorială nu a fost prejudiciată prin contravaloarea amenajării drumului forestier, suma respectivă fiind folosită în interesul comunei și al cetățenilor acesteia care folosesc drumul de acces respectiv spre golul alpin. Deopotrivă, s-a arătat că nu poate fi reținută, în speță, vreo pagubă adusă fondului forestier, având în vedere că, prin actul de sesizare, procurorul a dispus disjungerea cauzei față de persoanele ce ar fi tăiat sau distrus vegetația forestieră cu ocazia amenajării drumului forestier.

În consecință, întrucât prin activitatea imputată inculpatului A., în calitate de primar al comunei Valea Doftanei, nu s-a produs urmarea imediată a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, Curtea a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Curtea a considerat, însă, că, în mod corect, prima instanță a reținut că inculpatul A. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 321 C. pen., constând în aceea că, în cursul lunii aprilie 2013, cel mai probabil în data de 30 aprilie 2013, în calitate de primar al comunei Valea Doftanei, a instigat-o pe numita G., funcționar public în cadrul primăriei comunei, să întocmească un înscris oficial, respectiv adeverința nr. x, care să conțină aspecte necorespunzătoare realității, și anume că suprafața de teren aparținând persoanelor vătămate C. și E., inclusă de inculpatul B. în planul său cadastral (drumul de pământ de 549 m lungime, acesta acționând fără vinovăția cerută de lege, așa cum s-a reținut de instanța de apel), ar aparține Primăriei comunei Valea Doftanei, cu scopul de a înregistra în cartea funciară acest înscris și ca unitatea administrativ teritorială să dobândească, în mod nelegal, dreptul de proprietate asupra terenului în cauză.

Astfel, s-a reținut că, la data de 08 octombrie 2012, planul cadastral întocmit de inculpatul B. a fost prezentat martorului K., reprezentantul Ocolului Silvic Doftana, care a semnat declarația necesară depunerii planului la B.C.P.I. Câmpina, și s-a constituit cartea funciară nr. x pentru drumul forestier Valea Neagră I și Valea Neagră II.

După deschiderea acestei cărți funciare, Direcția Silvică Prahova a procedat la verificarea planului cadastral, observând că suprafața măsurată nu corespunde cu suprafața din acte și constatând că inculpatul B. a luat în calcul și drumul de pământ în lungime de 549 m și suprafața de 3347 mp ce se desfășoară prin fondul forestier proprietate privată pus în posesia fostului proprietar în baza Legii nr. 247/2005 (la aceea dată C. și E., pentru că, așa cum s-a evocat de Curte, prin hotărâri judecătorești ulterioare, au fost anulate documentele de retrocedare a unor suprafețe de teren forestier restituite acestora).

Aceste aspecte au fost expuse într-o notă de constatare, înregistrată la Ocolul Silvic Doftana sub nr. x din 16 aprilie 2012, și aduse la cunoștința primarului comunei Valea Doftanei, inculpatul A.

În continuare, Direcția Silvică Prahova a luat decizia de a dezmembra terenul înscris în cartea funciară în două loturi, primul reprezentând drumul forestier Valea Neagră existent în proprietatea statului, cu suprafața de 40.279 mp, așa cum reieșea din fișele de inventar, iar cel de-al doilea reprezentând drumul de pământ ce se întindea prin fondul forestier al persoanelor cărora li se reconstituise proprietatea, în suprafață de 3.268 mp, astfel încât să fie remediată neregularitatea constatată în planul cadastral, urmând ca la emiterea titlului de proprietate să fie inclusă și suprafața de teren de 3.268 mp.

În urma dezmembrării realizate, cartea funciară nr. x a fost sistată prin încheierea O.C.P.I. nr. 7515 din data de 13 mai 2013 și au fost formate cărțile funciare nr. x, pentru lotul x și, respectiv, nr. x, pentru lotul 2.

După ce a luat cunoștință de conținutul notei de constatare nr. x din 16 aprilie 2012 și de faptul că se va realiza o dezmembrare a terenului în cauză, inculpatul A. i-a solicitat numitei G., funcționar public în cadrul primăriei, care la acel moment avea delegate atribuții pe linie de urbanism, să întocmească o adeverință din care să reiasă că drumul de pământ ce se desfășoară în continuarea drumului forestier Valea Neagră face parte din domeniul public al comunei Valea Doftanei, deși știa că acest aspect nu corespunde realității.

În acest sens, inculpatul A. a profitat de ascendentul dat de funcția sa asupra numitei G., dar și de faptul că aceasta nu avea experiență în domeniul urbanistic. De asemenea, inculpatul i-a furnizat acesteia toate datele necesare întocmirii actului solicitat, fără a-i da spre studiu nota de constatare a Direcției Silvice Prahova.

Martora G., fără a verifica planul urbanistic zonal ori registrele de evidență agricolă, a întocmit adeverința nr. x din 30 aprilie 2013 prin care menționa că drumul de pământ în lungime de 549 m și suprafața de 3.347 mp face parte din domeniul public al comunei Valea Doftanei, la poziția 2-2.4.2.1.2 (rețea de drumuri comunale neclasificate), însă, potrivit inventarului, la respectiva poziție figura rețeaua de drumuri comunale neclasificate aparținând satului Trăisteni cu drum pietruit în lungime de 49,48 km.

S-a reținut că această adeverință semnată de inculpatul A. și de martora G. a produs consecințe juridice, întrucât a fost depusă la B.C.P.I. Câmpina și s-a solicitat de primărie înscrierea acesteia în cartea funciară nr. x, iar, după înscrierea actului de dezmembrare, s-a procedat la schimbarea proprietarului din cartea funciară asupra drumului de pământ în discuție, din favoarea statului, în favoarea U.A.T. Valea Doftanei.

Ca urmare, Curtea a apreciat că aceasta faptă a inculpatului A. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, respectiv instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 47 raportat la art. 321 C. pen.

Curtea a considerat că nu pot fi primite criticile parchetului referitoare la greșita individualizare a sancțiunii penale stabilite pentru această infracțiune, întrucât prima instanță a aplicat corect dispozițiile art. 74 C. pen., ținând seama atât de împrejurările cauzei și modul de comitere a faptei, cât și de elementele care circumstanțiază persoana inculpatului A., pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare fiind aptă să asigure atingerea scopului preventiv-educativ avut în vedere de legiuitor, astfel că nu se impune majorarea acesteia.

Totodată, a constatat că și modalitatea de executare a pedepsei a fost în mod just aleasă, având în vedere datele personale ale inculpatului, măsurile de supraveghere putând și având scopul de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni și de a conduce la reeducarea acestuia.

Prin încheierea din 09 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 278 C. proc. pen., s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în minuta și dispozitivul Deciziei penale nr. 789 din 10 septembrie 2020 a aceleiași instanțe dată în Dosarul nr. x/2015, în sensul că:

"În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. achită pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 și art. 5 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000" în loc de "În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. achită pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 raportat la art. 297, art. 5 C. pen. și art. 132 din Legea nr. 78/2000", cum din eroare s-a tehnoredactat.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A. (prin avocat M., care a atașat împuternicirea avocațială seria x nr. x/2021, Dosar nr. x/2015), invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât materializarea într-un înscris a aprecierii unui funcționar asupra regimului juridic al dreptului de proprietate publică nu intră sub incidența art. 321 C. pen., care apără corectitudinea atestării unor "fapte sau împrejurări" conforme cu realitatea, iar nu a unei situații de drept.

În acest sens, recurentul a învederat că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/1998, dovada dreptului de proprietate publică a Statului prin organele administrației publice locale se face exclusiv prin hotărâri ale consiliului local de aprobare a însușirii inventarului cuprinzând bunurile din domeniul public, atestate prin hotărâre de guvern publicată în Monitorul Oficial al României. Raportându-se la dispozițiile art. 136 din Constituția României și la cele ale Legii nr. 213/1998, referitoare la regimul juridic al bunurilor aparținând domeniului public al Statului, a arătat că înscrisul intitulat "adeverință" nu este consacrat prin lege ca dovadă a dobândirii dreptului de proprietate publică, indiferent de titularul acestuia, precum și faptul că nici funcționarii serviciului de urbanism și nici primarii nu au stabilite competențe pentru însușirea, modificarea sau atestarea acestui drept. În plus, a subliniat că în Legea nr. 7/1996 se regăsește posibilitatea emiterii de adeverințe numai în materia dreptului de proprietate privată și doar pentru consemnarea unor situații de fapt (posesia) necesare întocmirii unor lucrări tehnice la solicitarea persoanelor juridice de drept privat, fără, însă, a fi reglementată posibilitatea intabulării dreptului de proprietate publică în lipsa titlului de proprietate, care este hotărârea de guvern.

Ca urmare, a opinat că infracțiunea de fals intelectual nu se poate săvârși decât în procesul de elaborare a documentului care, potrivit legii, reprezintă dovada dreptului de proprietate publică, respectiv hotărârea de guvern ori hotărârea consiliului local, și nicidecum cu prilejul întocmirii unei adeverințe de către un funcționar, semnată, ulterior, de un primar, înscris susceptibil de a crea convingerea că ceea ce este publicat în Monitorul Oficial nu corespunde adevărului.

Totodată, s-a arătat că, în speță, dovada dreptului de proprietate asupra rețelei de drumuri publice o reprezintă H.C.L. nr. 45 din 08 iulie 1999 de aprobare a inventarului bunurilor aparținând domeniului public al comunei Valea Doftanei, în forma publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 128 bis din 08 februarie 2002, document care putea fi examinat de către B.C.P.I. Câmpina pentru a stabili titularul real al acestui drept.

Ca atare, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac promovate, casarea deciziei penale recurate, iar, în rejudecare, achitarea inculpatului A., în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru instigare la infracțiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 321 C. pen.

Prin încheierea din 04 martie 2021, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 789 din 10 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 09 decembrie 2020 a aceleiași instanțe, dispunând trimiterea cauzei Completului nr. 4, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând, în continuare, cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidență a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiția legală a infracțiunii, așa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum și modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea în continuare a acțiunii penale, reține că, prin prisma acestuia, instanța de casație verifică dacă faptele, astfel cum au fost reținute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înțelege orice act de conduită (acțiune sau inacțiune) sau manifestare de voință exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar și faptul că existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum și lipsa vinovăției prevăzute de lege constituie alte situații în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă fără putință de tăgadă că, în concepția legiuitorului, înțelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă a infracțiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În sensul considerațiilor teoretice de mai sus este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (Deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

În cauză, se constată că inculpatul A. a invocat acest motiv de casare, susținând, în esență, că, dată fiind modalitatea în care era reglementată, la momentul comiterii faptei, prin Legea nr. 213/1998, procedura de trecere a unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unități administrativ teritoriale, respectiv doar prin emiterea unei hotărâri de guvern ce se publică în Monitorul Oficial al României, adeverința nr. x din 30 aprilie 2013 întocmită de funcționarul public din cadrul Primăriei comunei Valea Doftanei, la falsificarea căreia s-a susținut de acuzare că ar fi participat ca instigator, nu a fost aptă să producă consecințe juridice, întrucât nu făcea dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție. În plus, a arătat că intră sub incidența infracțiunii de fals intelectual doar atestarea necorespunzătoare adevărului a unor fapte sau împrejurări, iar nu și a unei situații de drept, așa cum s-a reținut în speță.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată și condamnarea inculpatului A. pentru aceea că, în cursul lunii aprilie 2013, cel mai probabil în data de 30 aprilie 2013, în calitate de primar al comunei Valea Doftanei, a instigat-o pe numita G., funcționar public în cadrul primăriei localității, să întocmească un înscris oficial, respectiv adeverința nr. x din 30 aprilie 2013, care să conțină aspecte necorespunzătoare realității, și anume că suprafața de teren ce fusese retrocedată persoanelor vătămate C. și E. (drumul de pământ de 549 m lungime), inclusă de inculpatul B. în planul său cadastral (persoană care, potrivit celor reținute de instanța de apel, a acționat fără vinovăția cerută de lege), ar aparține Primăriei U.A.T. Valea Doftanei, cu scopul de a înregistra în cartea funciară acest înscris și ca unitatea administrativ teritorială să dobândească, în mod nelegal, dreptul de proprietate asupra terenului în cauză. Instanțele inferioare au apreciat că faptele expuse mai sus există și se circumscriu conținutului constitutiv al instigării la infracțiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 321 C. pen.

Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenței dintre împrejurările faptice reținute și configurarea legală a infracțiunii de fals intelectual, în forma instigării, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că fapta ce îi este imputată, așa cum a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanțele inferioare în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunește toate elementele de conținut prevăzute de normele de incriminare.

Astfel, potrivit art. 47 C. pen., instigator este persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Rezultă, așadar, că, sub aspectul condițiilor cerute de lege pentru existența acestei forme de participație penală, este necesar, printre altele, ca activitatea de determinare să aibă ca obiect comiterea unei fapte prevăzută de legea penală, dar și ca instigatul să fi săvârșit fapta la care a fost determinat ori să fi realizat cel puțin o tentativă pedepsibilă.

Referitor la aceste cerințe, a căror existență a fost contestată de recurentul A., Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 321 C. pen., constituie infracțiunea de fals intelectual falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări.

Una dintre modalitățile elementului material al laturii obiective a infracțiunii de fals intelectual constă în atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ceea ce presupune trecerea de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, în cuprinsul unui înscris oficial, în mod denaturat (altfel decât este în realitate), a unei fapte sau împrejurări despre care înscrisul este destinat să facă dovadă. Prin atestare se adeverește că o faptă sau împrejurare a existat/există, cu menționarea datelor necesare pentru identificarea și caracterizarea respectivei fapte sau împrejurări.

Incriminând falsul intelectual, legiuitorul nu a prevăzut în textul art. 321 C. pen. cerința ca falsificarea înscrisului oficial, într-unul din modurile arătate, să fie de natură a produce consecințe juridice. Aceasta nu înseamnă, însă, că o astfel de cerință nu ar mai fi necesară, ci doar că includerea ei în conținutul infracțiunii ar fi fost de prisos, din moment ce înscrisul, din punctul de vedere al condițiilor de formă și al competenței celui care l-a emis este un înscris valabil, susceptibil întotdeauna să producă consecințe juridice, și doar conținutul său nu corespunde realității. Faptele sau împrejurările atestate în mod mincinos trebuie să fie apte, prin ele însele sau prin modul în care se repercutează asupra conținutului înscrisului în ansamblu, să genereze efectele de drept (George Antoniu, Tudorel Toader - Explicațiile Noului C. pen., vol. IV, art. 257 - 366, Universul Juridic, București, 2016, pag. 515).

În speță, se constată, pe baza situației de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de Curtea de Apel Ploiești, că adeverința nr. x din 30 aprilie 2013, întocmită de funcționarul public G. la instigarea recurentului, nu numai că avea aptitudinea de a produce consecințele jur