ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 89/2013

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din data de 3 ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 2424/54/2012 s-a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul T.I.V. și s-a dispus obligarea inculpatei B.A.C. de a nu părăsi țara fără încuviințarea instanței de judecată. Curtea de Apel, analizând actele și lucrările dosarului a constatat în esență că: În ceea ce îl privește pe inculpatul T.I.V. la acest moment procesual în care cercetarea judecătorească nu a debutat în cauză, inculpatul nefiind ascultat, liberarea provizorie sub control judiciar nu poate asigura realizarea efectivă a scopului măsurilor preventive, măsura nefiind oportună, existând în continuare temeiuri care să justifice o derogare de la regula judecării în stare de libertate.

Iar raportat la datele concrete ale cauzei, în speță nu s-a atins sau depășit un termen rezonabil al duratei măsurii arestării preventive. În ceea ce o privește pe inculpata B.A.C., s-a constatat că există în continuare indicii temeinice și chiar probe că inculpata a săvârșit fapta pentru care a fost trimisă în judecată, iar apărările inculpatei în sensul că fapta sa nu constituie o faptă prevăzută de legea penală, presupune o examinare a fondului ce nu poate fi făcută în cadrul prezentei proceduri cu atât mai mult cu cât cercetarea judecătorească nu a început iar inculpata nu a putut astfel să propună probe în susținerea apărării sale. Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, inculpații T.I.V.

și B.A.C. au declarat recursuri, în criticile formulate, arătând în esență că, față de inculpatul T.I.V. se poate dispune liberarea provizorie sub control judiciar având în vedere aspectele de ordin personal iar inculpata B.A.C. a învederat faptul că nu a săvârșit faptele care au fost reținute în sarcina sa. Examinând încheierea atacată în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce urmează: Din actele dosarului se retine că la data de 27 decembrie 2012 a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., Serviciul Teritorial Craiova nr. 151/P/2012 prin care au fost trimiși în judecată inculpații T.I.V.

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 257 C. pen. combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., patru infracțiuni prevăzute de art. 288 alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 1 din Legea nr. 78/2000 și o infracțiune prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen.; B.A.C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 6 1 din Legea nr. 78/2000. În fapt prin actul de sesizare se reține că în perioada 2011-2012, inculpatul T.I.V., grefier la Curtea de Apel Craiova, prevalându-se de relații pe care pretindea că le-ar avea cu magistrații judecători de la Curtea de Apel Craiova, a pretins diverse sume de bani din care a primit efectiv 29.500 euro, de la V.V., B.M., C.V., S.M., B.A.C., N.D., D.M., D.S.M., S.L., P.C.R., C.M., I.R.M.

și A.A. (investigator sub acoperire), susținând că banii vor ajunge la magistrații care vor adopta soluții favorabile acestora sau unor apropiați ai lor, sau că va interveni chiar pe lângă medici legiști din cadrul Institutului Național de Medicină Legală, sau pe lângă lucrătorii Serviciului de Permise și înmatriculări Auto. De asemenea se mai reține că a tehnoredactat și semnat la rubrica „Grefier șef, contrafăcând semnătura persoanei autorizate un număr de trei certificate de grefă: X1 din 9 iulie 2012, X2 din 9 iulie 2012, X3 din 5 octombrie 2012 și a sustras și falsificat raportul medico-legal din Dosarul nr. 10212/215/2011 aflat pe rolul Curții de Apel Craiova și care îl privea pe inculpatul D.C.

în sensul că ultima pagina a acestui raport are un alt conținut decât raportul original de expertiză, ultimă pagină care consfințește în concluziile raportului că acest inculpat nu ar fi avut discernământ în momentul săvârșirii faptelor pentru care a fost trimis în judecată. În ceea ce o privește pe inculpata B.A.C., se reține că aceasta a dat inculpatului T.I.V. suma de 5.000 euro pentru a interveni pe lângă magistrații ce vor judeca Dosarul 5210/95/2011 al Tribunalului Gorj asupra cărora inculpatul a lăsat să creadă că ar avea influență, legătura celor doi fiind realizată de către inculpata C.D.D., avocat în cadrul Baroului Gorj, pe care aceasta din urmă l-a prezentat pe inculpat ca fiind o persoană cu o reală influență asupra magistraților judecători de la Curtea de Apel Craiova și care a participat chiar la mai multe întâlniri între cei doi.

Arestarea preventivă a inculpatului T.I.V. a fost dispusă în temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen., în considerarea faptului că există indicii ce dovedesc comiterea infracțiunilor de către inculpat, infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani iar pe de altă parte, este dovedit pericolul concret pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului. Măsura obligării de a nu părăsi țara a fost dispusă față de B.A.C. prin ordonanța din data de 10 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., Serviciul Teritorial Craiova, măsură ce a fost apoi prelungită de procuror la data de 6 decembrie 2012 și menținută prin încheierea recurată.

În ceea ce privește cererea de liberare condiționată sub control judiciar formulată de recurentul inculpat T.I.V., Înalta Curte o consideră nefondată pentru următoarele considerente: Înalta Curte apreciază că îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen. nu conduc în mod automat la admiterea cererii de liberare provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu este obligatorie ci facultativă și reprezintă un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat preventiv care urmează a fi acordată numai în măsura în care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanția pe care o oferă persoana inculpatului și obligațiile ce se impun la liberare de către instanță.

De asemenea, instanța de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive și să aibă în vedere toate circumstanțele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana inculpatului. Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură diferită, fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său. Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive. Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160 2 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv. A doua condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite. Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani". Înalta Curte constată că infracțiunile reținute în sarcina inculpatului sunt infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatului este admisibilă.

Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie. Astfel, în art. 160 2 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul în care nu există date din care ar rezulta necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Îndeplinirea celor trei condiții deși nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive. Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag.

3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte nu poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acesteia a depășit o limită rezonabilă. Raportându-ne la datele speței, Înalta Curte, apreciază că în acest moment procesual, există „date", în accepțiunea dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., din care să rezulte că inculpatul T.I.V.

va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, având în vedere circumstanțele cauzei în acest stadiu procesual, față de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a procedurii judiciare cu privire la inculpat și față de caracterul proporțional al măsurii cu gravitatea acuzației penale formulate împotriva acestei și cu scopul urmărit, astfel cum este prevăzut în dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen. Astfel, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se țină cont și să se facă o relaționare între circumstanțele reale ale comiterii faptei și cele personale ale inculpatului, respectiv să se țină cont de rezultatul infracțiunii, în speță fiind vorba de infracțiunea de trafic de influență și fals în înscrisuri oficiale, de lezarea gravă a relațiilor sociale ocrotite prin incriminarea infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public.

Garanțiile de ordin personal (nu are antecedente penale, are un copil minor și o familie organizată), cât și cele prevăzute de art. 160 2 alin. (3) C. proc. pen., nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate. În ceea ce privește cererea recurentei inculpate B.A.C. privind revocare măsurii obligării de a nu părăsi țara, Înalta Curte o consideră nefondată pentru următoarele considerente: Analizând actele și lucrările cauzei, prin prisma art. 143 alin. (1) C. proc. pen., se constată că există în continuare indicii temeinice și chiar probe că inculpata a săvârșit fapta pentru care a fost trimisă în judecată, respectiv aceea că a dat inculpatului T.I.V.

suma de 5.000 euro pentru a interveni pe lângă magistrații ce vor judeca Dosarul 5210/95/2011. Având în vedere temeiurile care au stat la baza luării măsurii obligării de a nu părăsi țara față de inculpata B.A.C., Înalta Curte apreciază că acestea se mențin și în prezent și impun în continuare interdicția de a nu părăsi țara, existând indicii temeinice și suficiente, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 143 C. proc. pen., că inculpata a comis faptele pentru care a fost cercetată și dedusă judecății. Luarea unei măsuri restrictive de libertate trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit și anume evitarea sustragerii inculpatei de la cercetarea penală și desfășurarea cu celeritate a procedurilor penale.

Înalta Curte apreciază că, pentru buna desfășurare a cercetării judecătorești, se impune menținerea măsurii, având în vedere stadiul procesual și necesitatea desfășurării în bune condiții și cu celeritate a procesului penal. Față de gravitatea faptei reținută în sarcina sa, persoana recurentei inculpate și antecedentele acesteia, măsura luată se considera necesară și suficientă păstrându-se un just echilibru între restricția libertății de circulație și scopul urmărit respectiv buna desfășurare a procesului penal și evitarea sustragerii de la cercetare, mai ales că în cauză cercetarea judecătorească nu a fost începută. Asupra apărărilor recurentei inculpate în sensul că fapta sa nu constituie o faptă prevăzută de legea penală, deoarece nu a înmânat inculpatului T.I.V.

suma de 5.000 euro pentru a interveni pe lângă magistrații ce vor judeca Dosarul 5210/95/2011, presupune un examen al fondului cauzei ce nu poate fî făcut în cadrul prezentei proceduri. Așa fiind, constatând neîntemeiate criticile formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondate recursurile declarat de recurenții-inculpați T.I.V. și B.A.C. și va dispune obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații T.I.V. și B.A.C. împotriva încheierii din 3 ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 2424/54/2012. Obligă recurentul inculpat T.I.V. la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției Obligă recurenta inculpată B.A.C. la plata sumei de 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 ianuarie 2013.