ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 89/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 89/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față,

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din data de 3 ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și

pentru cauze cu minori, pronunțată în

Dosarul nr. 2424/54/2012 s-a

respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul

T.I.V. și s-a dispus obligarea inculpatei B.A.C. de a nu părăsi țara fără încuviințarea

instanței de judecată.

Curtea de Apel, analizând actele și lucrările

dosarului a constatat în esență că:

În

ceea ce îl privește pe inculpatul T.I.V. la acest moment procesual

în care cercetarea judecătorească nu a debutat în cauză, inculpatul nefiind ascultat,

liberarea provizorie sub control judiciar nu poate asigura realizarea efectivă a

scopului măsurilor preventive, măsura nefiind oportună, existând în continuare temeiuri

care să justifice o derogare de la regula judecării în stare de libertate. Iar raportat

la datele concrete ale cauzei, în speță nu s-a atins sau depășit un termen rezonabil

al duratei măsurii arestării preventive.

În

ceea ce o privește pe inculpata B.A.C., s-a constatat că există

în continuare indicii temeinice și chiar probe că inculpata a săvârșit fapta pentru

care a fost trimisă în judecată, iar apărările inculpatei în sensul că fapta sa

nu constituie o faptă prevăzută de legea penală, presupune o examinare a fondului

ce nu poate fi făcută în cadrul prezentei proceduri cu atât mai mult cu cât cercetarea

judecătorească nu a început iar inculpata nu a putut astfel să propună probe în

susținerea apărării sale.

Împotriva acestei încheieri, în termenul

legal, inculpații T.I.V. și B.A.C. au declarat recursuri, în criticile formulate,

arătând în esență că, față de inculpatul T.I.V. se poate dispune liberarea provizorie

sub control judiciar având în vedere aspectele de ordin personal iar inculpata B.A.C.

a învederat faptul că nu a săvârșit faptele care au fost reținute în sarcina sa.

Examinând încheierea atacată în raport

de criticile formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform

art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce urmează:

Din actele dosarului se retine că la data

de 27 decembrie 2012 a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., Serviciul Teritorial

Craiova nr. 151/P/2012 prin care au fost trimiși în judecată inculpații T.I.V. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 257 C. pen. combinat cu art. 6 din

Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., patru infracțiuni prevăzute

de art. 288 alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000

și art. 18

1

din Legea nr. 78/2000 și o

infracțiune

prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen.; B.A.C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută

de art. 6

1

din Legea nr. 78/2000.

În fapt prin actul de sesizare se reține

că în perioada 2011-2012, inculpatul T.I.V., grefier la Curtea de Apel Craiova,

prevalându-se de relații pe care pretindea că le-ar avea cu magistrații judecători

de la Curtea de Apel Craiova, a pretins diverse sume de bani din care a primit efectiv

29.500 euro, de la V.V., B.M., C.V., S.M., B.A.C., N.D., D.M., D.S.M., S.L., P.C.R.,

C.M., I.R.M. și A.A. (investigator sub acoperire), susținând că banii vor ajunge

la magistrații care vor adopta soluții favorabile acestora sau unor apropiați ai

lor, sau că va interveni chiar pe lângă medici legiști din cadrul Institutului Național

de Medicină Legală, sau pe lângă lucrătorii Serviciului de Permise și înmatriculări

Auto.

De asemenea se mai reține că a tehnoredactat

și semnat la rubrica „Grefier șef, contrafăcând semnătura persoanei autorizate un

număr de trei certificate de grefă: X1 din 9 iulie 2012, X2 din 9 iulie 2012, X3

din 5 octombrie 2012 și a sustras și falsificat raportul medico-legal din Dosarul

nr. 10212/215/2011 aflat pe rolul Curții de Apel Craiova și care îl privea pe inculpatul

D.C. în sensul că ultima pagina a acestui raport are un alt conținut decât raportul

original de expertiză, ultimă pagină care consfințește în concluziile raportului

că acest inculpat nu ar fi avut discernământ în momentul săvârșirii faptelor pentru

care a fost trimis în judecată.

În

ceea ce o privește pe inculpata B.A.C., se reține că aceasta

a dat inculpatului T.I.V. suma de 5.000 euro pentru a interveni pe lângă magistrații

ce vor judeca Dosarul 5210/95/2011 al Tribunalului Gorj asupra cărora inculpatul

a lăsat să creadă că ar avea influență, legătura celor doi fiind realizată de către

inculpata C.D.D., avocat în cadrul Baroului Gorj, pe care aceasta din urmă l-a prezentat

pe inculpat ca fiind o persoană cu o reală influență asupra magistraților judecători

de la Curtea de Apel Craiova și care a participat chiar la mai multe întâlniri între

cei doi.

Arestarea preventivă a inculpatului T.I.V.

a fost dispusă în temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen., în considerarea faptului

că există indicii ce dovedesc comiterea infracțiunilor de către inculpat, infracțiuni

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani iar pe de altă parte,

este dovedit pericolul concret pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate

a inculpatului.

Măsura obligării de a nu părăsi țara a

fost dispusă față de B.A.C. prin ordonanța din data de 10 noiembrie 2012 a Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., Serviciul Teritorial Craiova,

măsură ce a fost apoi prelungită de procuror la data de 6 decembrie 2012 și menținută

prin încheierea recurată.

În

ceea ce privește cererea de liberare condiționată sub control

judiciar formulată de recurentul inculpat T.I.V., Înalta Curte o consideră nefondată

pentru următoarele considerente:

Înalta Curte apreciază că îndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen. nu

conduc în mod automat la admiterea cererii de liberare provizorie întrucât, în actuala

reglementare, liberarea provizorie nu este obligatorie ci facultativă și reprezintă

un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat preventiv care urmează a fi

acordată numai în măsura în care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut

necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanția pe care

o oferă persoana inculpatului și obligațiile ce se impun la liberare de către instanță.

De asemenea, instanța de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute în

vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive și să aibă în vedere toate

circumstanțele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana inculpatului.

Potrivit dispozițiilor art. 136 alin.

(1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea

pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal

ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea

penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta

una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi

localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

Deși nu este o măsură preventivă, liberarea

provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii

arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură

diferită, fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul

său.

Individualizarea măsurii preventive este

lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, pentru a aprecia dacă controlul

judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat

a măsurii arestării preventive.

Din analiza dispozițiilor art. 136

alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că

pentru a se

putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc

îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la aceea

că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei,

ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.

A doua condiție vizează natura și gravitatea

infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor

art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar

se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul

infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu

depășește 18 ani".

Înalta Curte constată că infracțiunile

reținute în sarcina inculpatului sunt infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatului

este admisibilă.

Condiția negativă vizează comportamentul

inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Astfel, în art. 160

2

C. proc.

pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul

în care nu există date din care ar rezulta necesitatea de a-l împiedica pe învinuit

sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească

aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau experți, alterarea

ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Se observă că legiuitorul, folosind expresia

de „date" nu a avut în vedere existența unor probe în sensul legii, ci a unor

informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana

inculpatului, modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea,

să o justifice.

Îndeplinirea celor trei condiții deși nu

conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța

având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea

provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul

procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută

atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea,

pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă

și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor

Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în

condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are

dreptul

de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea

în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei

în cauză la audiere.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei

fapte nu poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata

acesteia a depășit o limită rezonabilă.

Raportându-ne la datele speței, Înalta

Curte, apreciază că în acest moment procesual, există „date", în accepțiunea

dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., din care să rezulte

că inculpatul T.I.V. va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, având în vedere

circumstanțele cauzei în acest stadiu procesual, față de caracterul necesar al măsurii

arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a procedurii

judiciare cu privire la inculpat și față de caracterul proporțional al măsurii cu

gravitatea acuzației penale formulate împotriva acestei și cu scopul urmărit, astfel

cum este prevăzut în dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, la aprecierea temeiniciei cererii

de liberare provizorie trebuie să se țină cont și să se facă o relaționare între

circumstanțele reale ale comiterii faptei și cele personale ale inculpatului, respectiv

să se țină cont de rezultatul infracțiunii, în speță fiind vorba de infracțiunea

de trafic de influență și fals în înscrisuri oficiale, de lezarea gravă a relațiilor

sociale ocrotite prin incriminarea infracțiunilor care aduc atingere unor activități

de interes public.

Garanțiile de ordin personal (nu are antecedente

penale, are un copil minor și o familie organizată), cât și cele prevăzute de

art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen., nu sunt de natură a înlătura pericolul

concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate.

În

ceea ce privește cererea recurentei inculpate B.A.C. privind

revocare măsurii obligării de a nu părăsi țara, Înalta Curte o consideră nefondată

pentru următoarele considerente:

Analizând actele și lucrările cauzei, prin

prisma art. 143 alin. (1) C. proc. pen., se constată că există în continuare indicii

temeinice și chiar probe că inculpata a săvârșit fapta pentru care a fost trimisă

în judecată, respectiv aceea că a dat inculpatului T.I.V. suma de 5.000 euro pentru

a interveni pe lângă magistrații ce vor judeca Dosarul 5210/95/2011.

Având în vedere temeiurile care au stat

la baza luării măsurii obligării de a nu părăsi țara față de inculpata B.A.C.,

Înalta Curte apreciază că acestea se mențin și în prezent și impun în continuare

interdicția de a nu părăsi țara, existând indicii temeinice și

suficiente,

în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 143 C. proc. pen., că inculpata a comis

faptele pentru care a fost cercetată și dedusă judecății.

Luarea unei măsuri restrictive de libertate

trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit și anume evitarea sustragerii inculpatei

de la cercetarea penală și desfășurarea cu celeritate a procedurilor penale.

Înalta Curte apreciază că, pentru buna

desfășurare a cercetării judecătorești, se impune menținerea măsurii, având în vedere

stadiul procesual și necesitatea desfășurării în bune condiții și cu celeritate

a procesului penal.

Față de gravitatea faptei reținută în sarcina

sa, persoana recurentei inculpate și antecedentele acesteia, măsura luată se considera

necesară și suficientă păstrându-se un just echilibru între restricția libertății

de circulație și scopul urmărit respectiv buna desfășurare a procesului penal și

evitarea sustragerii de la cercetare, mai ales că în cauză cercetarea judecătorească

nu a fost începută.

Asupra apărărilor recurentei inculpate

în sensul că fapta sa nu constituie o faptă prevăzută de legea penală, deoarece

nu a înmânat inculpatului T.I.V. suma de 5.000 euro pentru a interveni pe lângă

magistrații ce vor judeca Dosarul 5210/95/2011, presupune un examen al fondului

cauzei ce nu poate fî făcut în cadrul prezentei proceduri.

Așa fiind, constatând neîntemeiate criticile

formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondate recursurile

declarat de recurenții-inculpați T.I.V. și B.A.C. și va dispune obligarea acestora

la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de inculpații T.I.V. și B.A.C. împotriva încheierii din 3 ianuarie 2013 a Curții

de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul

nr. 2424/54/2012.

Obligă recurentul inculpat T.I.V. la plata

sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției

Obligă recurenta inculpată B.A.C. la plata

sumei de 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând

onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului

ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 14 ianuarie

2013.