ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 727/2020

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 466 din data de 18 iunie 2020 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2020, în baza art. 431 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 199 din data de 14 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2019.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Bacău a reținut următoarele:

La data de 09.03.2020, s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel Bacău, sub nr. x/2020, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Deciziei penale nr. 199/14 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2019, fără a fi motivată în scris.

Prezent în fața instanței la data de 04.06.2020, contestatorul a susținut că a formulat contestația în anulare atât în baza dispozițiilor art. 425 din C. proc. pen., cât și în temeiul prevederilor art. 426 din C. proc. pen., menționând că nu a existat o plângere prealabilă formulată de persoana vătămată.

Contestatorul a arătat că a fost condamnat în primă instanță pentru infracțiunea de amenințare și a fost schimbată încadrarea juridică în apel, agravându-i-se situația, întrucât completul de judecată a judecat și un alt dosar privind părțile B. și C.. Contestatorul a mai menționat că nu a existat o plângere prealabilă, în urma căreia trebuia efectuată o anchetă. De asemenea, contestatorul a precizat că este nemulțumit pentru că a primit un spor de la 8 luni la 1 an închisoare.

Asupra admisibilității în principiu a contestației în anulare, Curtea de Apel Bacău a constatat următoarele:

Prin Decizia penală nr. 199 din 14 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2019, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bicaz împotriva Sentinței penale nr. 115 din data de 24.07.2019 pronunțată de Judecătoria Bicaz, în dosarul nr. x/2019, a fost desființată, în parte, sentința penală apelată, a fost reținută cauza spre rejudecare și, în fond, a fost majorată pedeapsa aplicată inculpatului de la 8 luni închisoare la 1 an închisoare.

În baza art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 20 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de D. și a fost obligat inculpatul A. la plata sumei 1.000 RON, cu titlu de daune morale.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, care nu sunt contrare deciziei.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins apelul formulat de apelantul-inculpat A. împotriva aceleiași sentințe penale, ca nefondat.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele:

Prin Sentința penală nr. 115/24.07.2019 a Judecătoriei Bicaz, pronunțată în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 257 alin. (1) raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de persoana vătămată D.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că inculpatul și-a construit întreaga apărare pe faptul că podețul pe care urma să-l repare a fost edificat de către bunicii săi, fiind reparat de el în anul 2012, că acesta nu deservește un drum public, astfel că nici angajații primăriei și nici viceprimarul nu aveau ce căuta la fața locului. De altfel, susținerea sa din declarația dată în fața instanței a fost că, în data de 20 iunie 2018, nu s-a văzut cu persoana vătămată, astfel că fapta nu există. Aceeași susținere se regăsește și în declarația din dosarul de urmărire penală.

În fapt, la data de 20 iunie 2018, un TAF a adus un lemn, care a fost secționat în trei bucăți, din care, potrivit susținerilor inculpatului, una dintre acestea ar fi fost trasă la circa 100 metri de podeț, cu intenția de a fi sustrasă. Această situație a trezit suspiciuni inculpatului și, drept urmare, a sesizat serviciul 112, reclamând o faptă penală care se află în curs de cercetare la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bicaz.

Înainte ca organele de anchetă să se deplaseze pentru cercetări privind sesizarea inculpatului, D. și martorii E. și F. s-au deplasat la podețul care trebuia reparat, pentru demararea lucrărilor, având în vedere că se adusese material lemnos. În mod clar lemnul adus nu era suficient, astfel că această situație a stârnit mânia inculpatului, care i-a alungat pe cei trei, amenințările fiind asupra viceprimarului, cel responsabil de situația creată. Potrivit martorului F., inculpatul i-ar fi strigat "pleacă de aici că dacă nu te bat", declarația din faza de urmărire penală consemnând doar că "l-a amenințat cu acte de violență pe numitul D.". Martorul E. a declarat în cursul urmăririi penale că inculpatul l-a amenințat cu acte de violență pe D. "spunându-i că îi va da cu ranga în cap dacă nu pleacă", confirmând aceasta și în fața judecătorului.

Susținerea inculpatului că nu s-a întâlnit cu persoana vătămată în ziua de 20 iunie 2018 a fost însă infirmată de declarațiile coroborate ale martorilor din lucrări, angajați ai primăriei și cea a persoanei vătămate. Astfel, potrivit acestora, în ziua respectivă s-au deplasat la fața locului și chiar au montat o parte din podeț, respectiv cele două bucăți existente la fața locului, martorul E. răspunzând la întrebarea "Știți cine a pus cele două bucăți de lemn peste pârâul Ursului?" că "Noi le-am pus, respectiv eu cu Vasile și ne-a ajutat și A., ne-a ajutat și dl. Viceprimar". Instanța a avut în vedere că inculpatul nu a contrazis susținerea că ar fi lucrat împreună cu martorii.

Urgența lucrării rezulta din faptul că inculpatul dezintegrase podețul vechi, întrucât era putred și oamenii nu mai aveau pe unde intra acasă. Așa a justificat, de altfel, persoana vătămată faptul că a luat un lemn cu împrumut de la o societate încă înainte de a proceda la o marcare silvică pe terenul primăriei.

Instanța nu a putut da eficiență susținerilor inculpatului, potrivit cărora podețul nu este al autorității locale, în primul rând, pentru faptul că, dacă era proprietate privată, nu se justifica solicitarea sprijinului primăriei, fiecare persoană întreținându-și prin forțe proprii podețele din grădină, cererea întocmită de inculpat pentru mama sa (de a aproba schimbarea tuturor podelelor de pe podul, parte care traversez pentru a intra în spațiul public, motivat de faptul că sunt putrezite în totalitate. Orice întârziere în schimbarea podelelor va duce la accidente pe care din această dată vi le asumați …) fiind deosebit de relevantă. Nici supunerea cererii în dezbaterea Consiliului Local nu se justifica dacă atât solicitanta, cât și autoritățile locale n-ar fi considerat că trebuie să aprobe schimbarea podelelor, asumându-și astfel obligația reparației podețului.

Legat de prezența viceprimarului la fața locului, s-a constatat că acesta a fost desemnat nominal să se ocupe de schimbarea podelelor, în fișa postului fiind stipulată obligația de a organiza evidența lucrărilor de construcție din localitate și de a pune la dispoziția autorităților evidența acestora, apreciind că reparația podețului se circumscrie unei lucrări de construcție de mică dificultate, care nu necesită întocmirea unui proiect și nici angajarea unor specialiști, dovadă că podețul a fost refăcut în cele din urmă de inculpat și de alte persoane din comunitate, cu materialele puse la dispoziție de comuna Ceahlău. Împrejurarea că lucrările au fost efectuate de cetățenii din localitate și nu de persoane angajate special pentru această lucrare nu schimbă regimul de proprietate al podețului, implicarea comunității locale fiind de altfel un deziderat al unei societăți civilizate spre care tindem.

Instanța a reținut că prezența persoanei vătămate la fața locului este justificată prin cele expuse, ambii martori au confirmat că au fost alungați de către inculpat și viceprimarul a fost amenințat în mod deosebit cu acte de violență. Judecătorul nu a reținut că amenințarea s-a realizat cu ranga decât circumstanțial, unealta deținută de inculpat în mână fiind justificată de natura activității prestate. În același timp, manifestările inculpatului susținute de conformația sa fizică sunt suficiente ca amenințările verbale să fie percepute ca pericole imediate, fiind de altfel imprevizibil dacă va pune sau nu în practică amenințările.

Din interacțiunea directă cu inculpatul s-a putut constata că limbajul acestuia este total necontrolat, că nu recunoaște nici o autoritate și nici o regulă de conviețuire, civilă, penală sau morală, ci doar normele sale proprii și că se consideră îndreptățit să vegheze nu numai la drepturile sale, ci ale întregii comunități din care face parte, chiar dacă aceasta nu l-a desemnat în nici un fel s-o apere sau s-o reprezinte. Este adevărat că spiritul său vulcanic nu în puține rânduri a trecut limita penalului și s-a materializat în acte de violență psihică sau fizică, oricum intenția și scopul său fiind clar de intimidare și impunerea în această manieră a respectului celorlalți. Acesta însă, pozând în justițiarul comunității, nu a făcut decât să terorizeze un sat întreg, o comună, ignorând cu totul drepturile celorlalte persoane, considerând cel mai probabil că astfel își poate impune propria voință.

Având în vedere temperamentul său necontrolat și necontrolabil, dar în același timp responsabil prin raportare la discernământ, inculpatul nu a realizat că limita pericolului social cu caracter penal este încălcată cu mare ușurință și că un tratament medical (cu altă conotație decât cea dată de instituția obligării la tratament medical) i-ar putea tempera ieșirile și pedepsele penale. Acesta este contextul în care a fost săvârșită infracțiunea, neexistând vreo provocare din partea nimănui pentru a-l băga la închisoare, în condițiile în care exercitarea atribuțiilor de serviciu și prezența unei persoane în anumite locuri sunt inerente unei vieți normale, inculpatul fiind singur responsabil de interpretarea proprie dată oricărei fapte, dar, mai ales, pentru manifestările sale.

În concluzie, calificând declarația inculpatului intenționat nesinceră, instanța a constatat că din coroborarea întregului material probator administrat, în conformitate cu prevederile art. 103 alin. (2) din C. proc. pen., rezultă dincolo de orice îndoială că inculpatul este cel care a săvârșit infracțiunea de ultraj, pentru care a fost trimis în judecată.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului A., care, la data de 20.06.2018, a amenințat cu acte de violență persoana vătămată D., în calitate de viceprimar al comunei Ceahlău, județul Neamț, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în timp ce persoana vătămată se afla în punctul Pârâul Ursului din comuna Ceahlău, județul Neamț, întrunește elementele constitutive a infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1), raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen., săvârșită în stare de recidivă postexecutorie, potrivit art. 41 din C. pen.

Elementul material al infracțiunii de ultraj constă în exercitarea de acte de intimidare susceptibile să producă o stare reală de temere asupra unui funcționar public, care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Urmarea imediată o constituie, în principal, vătămarea relațiilor sociale referitoare la respectul datorat autorităților de stat și funcționarilor care exercită o activitate în cadrul acestora, iar în plan secundar, vătămarea relațiilor sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei amenințate. Legătura de cauzalitate dintre fapta inculpatului și urmarea imediată produsă, starea de pericol pentru autoritatea statului, a fost demonstrată.

Sub aspectul laturii subiective, instanța a reținut că inculpatul a săvârșit infracțiunea de ultraj cu intenție indirectă, acesta având reprezentarea săvârșirii faptei sale, întrucât și-a mobilizat energia în vederea producerii rezultatului dorit și, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii sale. Inculpatul se afla sub control judiciar și avea deplină cunoștință despre efectele pe care săvârșirea unei alte infracțiuni le avea asupra situației sale, astfel că nu s-a apreciat drept rezonabilă acționarea inculpatului cu intenție directă.

Constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv fapta există, constituie infracțiune și a fost comisă de inculpat, instanța a procedat la tragerea la răspundere penală a acestuia.

Conform dispozițiilor art. 74 din C. pen., în vederea satisfacerii scopurilor pedepsei, instanța a ținut seama de gravitatea infracțiunii săvârșite și de periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii generale: a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

În concret, cu privire la individualizarea pedepsei, instanța a ținut cont de modalitatea în care a fost comisă fapta, dar și de profilul psiho-uman al inculpatului. Împrejurarea că acesta își privește cu ușurință faptele comise, nesocotind gravitatea acestora demonstrează o eronată reprezentare a încălcărilor penale pe care inculpatul trebuie să și-o lămurească cu maximă prioritate. Astfel, inculpatul trebuie să înțeleagă că, fiind deplin responsabil, dacă nu-și poate controla ieșirile nervoase, inclusiv verbale, în condițiile în care manifestările sale sunt nocive pentru cei din jur și aduc atingere drepturilor acestora, încalcă norme penale care au la bază cuantificarea gravității acestora, indiferent de aprecierea sa personală.

Instanța a reținut că inculpatul a comis fapta în stare de recidivă postexecutorie Potrivit art. 43 alin. (5) din C. pen., după ce pedeapsa anterioară mai mare de un an a fost executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, cu intenție, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare de un an, limitele speciale ale pedepsei prevăzută de legea pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate.

Astfel, infracțiunea tip de amenințare se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau amendă, limitele majorându-se cu o treime, potrivit art. 257 alin. (1) din C. pen. și cu jumătate, potrivit art. 43 alin. (5) din C. pen., limitele de pedeapsă fiind cuprinse în speță între 6 luni și 2 ani închisoare sau amendă.

Prin urmare, în temeiul art. 257 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) cu aplicarea art. 41 din C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, neexistând altă modalitate de executare a pedepsei decât cea în regim de detenție.

În ceea ce privește acțiunea civilă promovată în cauză de către persoana vătămată D., s-a reținut că acesta a solicitat 2000 RON cu titlu de daune morale. Potrivit literaturii de specialitate și jurisprudenței în materie, daunele morale reprezintă prejudicii cauzate unei persoane, constând în suferințe de ordin psihic. Este justificată acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viață familială și/sau socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane. Aceste compensații sunt destinate să creeze condiții de viață care să aline într-o oarecare măsura suferințele psihice ale victimei. Daunele morale au fost denumite în doctrina dreptului "orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane" sau "prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor personale și care se manifestă prin suferințe fizice sau morale pe care le resimte victima".

Durerea suferită de pe urma unei infracțiuni constituie un prejudiciu moral. Daunele morale sunt, deci, consecințe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.

S-a mai reținut că nu există un criteriu de cuantificare a daunelor morale, instanța fiind în măsură să le stabilească astfel încât să se realizeze o compensare reală a suferințelor victimei, principiul de bază fiind cel al reparării integrale a prejudiciului, având în vedere și prevenirea unei îmbogățiri fără just temei, de natură speculativă.

În speța dedusă judecății, persoana vătămată nu a propus probe pentru justificarea pretențiilor civile, martorii audiați nefiind în măsură să cuantifice sau să explice gradul de afectare a persoanei vătămate. Contextul în care s-a produs infracțiunea raportat la numărul persoanelor prezente, dar și a faptului că în cele din urmă podețul a fost reparat de inculpat, iar viceprimarul nu a putut preciza care este starea acestuia la ora actuală, nu califică automat persoana vătămată spre acordarea de despăgubiri de ordin moral. Chiar dacă susținerea sa era pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de proces, aceste sume se circumscriu daunelor materiale care nu au fost solicitate, astfel că cererea a fost respinsă

În cauză au formulat apel în termen legal Parchetul de pe lângă Judecătoria Bicaz și inculpatul A..

În motivele scrise ale procurorului s-a arătat că se poate observa din fișa de cazier judiciar a inculpatului A. că, de-a lungul timpului, a fost condamnat de mai multe ori pentru infracțiuni cu violență și contra autorității, pedepsele aplicate în aceste cazuri fiind orientate către minim. S-a apreciat că scopul pedepsei, respectiv de educare a condamnatului și prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni, nu a fost atins, în condițiile în care inculpatul mai săvârșise acest gen de infracțiuni de-a lungul timpului, iar pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. s-a stabilit o pedeapsă de doar 8 luni închisoare. S-a considerat că, față de împrejurările comiterii faptei, se impunea aplicarea unei pedepse mai mari.

S-a considerat că, în speță, infracțiunea comisă de inculpat se caracterizează printr-o gravitate sporită, având în vedere perseverența inculpatului în acest gen de activitate infracțională.

Cu privire la persoana inculpatului, s-a susținut că acesta a manifestat lipsă de responsabilitate și o atitudine total nesinceră, chiar sfidătoare, în condițiile în care din probatoriul administrat a rezultat fără dubiu faptul că el este autorul infracțiunii.

Având în vedere aspectele menționate, s-a considerat că aplicarea unei sancțiuni blânde ar putea genera o creștere a fenomenului infracțional în ceea ce privește infracțiunile contra autorității.

Față de aspectele mai sus menționate, s-a susținut că doar condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu închisoarea mai grea este în măsură să asigure funcția de reeducare a inculpatului, precum și realizarea rolului de prevenție generală și specială a sancțiunii aplicate.

Prin motivele orale de apel, inculpatul a solicitat pronunțarea unei soluții de achitare, întrucât partea civilă nu a fost prezentă acolo, pentru că el sesizase o faptă de furt de lemne, iar dacă a fost acolo D. nu i s-a produs nicio stare de temere. S-a mai arătat că partea civilă nu avea nicio atribuție de a se prezenta la fața locului, aceasta venind doar în scop șicanator.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința penală apelată, prin prisma motivelor invocate de apelanți, precum și sub toate aspectele permise de art. 417 și art. 418 din C. proc. pen., instanța de apel a reținut următoarele:

Prima instanță a făcut o descriere amănunțită atât a situației de fapt, cât și a temeiurilor de drept pe baza cărora și-a format convingerea cu privire la cauza dedusă judecății, precum și a probelor care au fundamentat-o, în expunerea argumentelor faptice și juridice ce au condus la pronunțarea soluției criticate respectând întocmai dispozițiile art. 403 din C. proc. pen., care prevăd mențiunile pe care trebuie să le conțină considerentele unei hotărâri. Astfel, Judecătoria Bicaz a făcut o descriere detaliată a situației de fapt, expunând pe larg activitatea infracțională desfășurată de inculpat, dar și mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale și a judecății, care au confirmat pe deplin activitatea infracțională expusă în considerentele rechizitoriului.

Totodată, instanța s-a conformat dispozițiilor art. 403 din C. proc. pen., în ceea ce privește analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea cauzei sub toate aspectele.

Rezultă din întregul material probatoriu administrat în cursul urmăririi penale, dar și în fața instanței de judecată, că, la data de 20.06.2018, inculpatul a amenințat cu acte de violență persoana vătămată D., în calitate de viceprimar al comunei Ceahlău, județul Neamț, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în timp ce persoana vătămată se afla în punctul Pârâul Ursului din comuna Ceahlău, județul Neamț.

O primă critică a vizat împrejurarea că partea civilă nu a fost la fața locului, aspect care este însă contrazis de celelalte probe, respectiv persoanele audiate de prima instanță la termenul din data de 17.07.2019. Prin urmare instanța de apel a reținut că acest motiv este nefondat.

O a doua critică a vizat măsura în care viceprimarul localității se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu în acea locație. Sub acest aspect, s-a reținut că inculpatul este cel care a reclamat că autoritatea publică locală trebuie să reconstruiască podețul și i-a avertizat pe reprezentanții ei că sunt răspunzători de eventuale daune. Toate probele indică împrejurarea că D. s-a deplasat acolo în calitatea sa de viceprimar, iar nu ca simplu cetățean. În același timp, s-a constatat că instanța penală nu este chemată să lămurească în ce măsură deplasarea lui D. corespunde atribuțiilor sale de serviciu, dacă folosirea unui material lemnos marcat sau nemarcat era îndreptățită sau nu, ori dacă provenea din altă pădure decât cea a primăriei și a fost obținut printr-o achiziție publică legală. Aceste împrejurări nu se regăsesc între elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, iar o eventuală nelegalitate din acest punct de vedere poate fi îndreptată pe baza demersurilor judiciare specifice, iar nu prin săvârșirea de către inculpat a unei fapte prevăzute de legea penală, de violență psihică.

Ceea ce este important de reținut constă în aceea că inculpatul a înțeles că partea civilă a venit la fața locului ca reprezentant al autorității publice locale, urmare tocmai a sesizării făcute de el. Doar în această împrejurare, o eventuală conduită abuzivă a funcționarului public, ceea ce este evident că ar excede atribuțiilor sale de serviciu, îl poate scoate pe acesta de sub protecția sporită oferită de sancționarea infracțiunii de ultraj, însă, în niciun caz, nu poate constitui o justificare în săvârșirea de acte de amenințare. În cauza de față, D. avea ca sarcină de serviciu refacerea podețului, adică o activitate de pe urma căreia urmau să profite toți riveranii, inclusiv inculpatul (din actele dosarului rezultă că un vecin chiar i-a servit cu o cafea), lucru care în cele din urmă s-a și întâmplat, astfel că niciun element probator nu a indicat o activitate care să poată fi caracterizată drept abuzivă, cu atât mai puțin una care să determine actele de amenințare comise de inculpat. Instanța de apel a reținut că impresiile personale, de factură justițiară, așa cum și le arogă inculpatul, sunt irelevante și contrastează flagrant cu faptele expuse, așa cum sunt ele susținute probator.

În ceea ce privește măsura în care actele de amenințare săvârșite de inculpat au avut aptitudinea de a crea părții civile o stare de temere reală, instanța de apel a reținut că toate datele cauzei pledează în acest sens. Pe lângă aspectele reținute de prima instanță, referitoare la caracterul vulcanic, constituția masivă și lipsa de recunoaștere a oricărei autorități, instanța de apel a avut în vedere că toate aceste însușiri negative și faptele de violență (pentru care inculpatul a mai fost condamnat penal) erau bine cunoscute în comunitatea restrânsă din care provine acesta, astfel că orice fel de amenințare provenind de la inculpat nu putea fi caracterizată decât una credibilă, nicidecum una lipsită de importanță. În aceeași împrejurare, inculpatul avea în mâini o rangă, lucru care nu a făcut decât să potențeze pericolul la care era expusă partea civilă.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că vinovăția stabilită de prima instanță este confirmată de ansamblul probator administrat în cauză, iar faptele comise întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, sub forma amenințării directe.

În ceea ce privește tratamentul sancționator aplicat de prima instanță, Curtea de Apel Bacău l-a găsit întemeiat în cea mai mare parte. Astfel, în contextul cauzei, examinarea criteriilor obiective prevăzute în art. 74 din C. pen. se efectuează în mod plural, fără preeminența vreunuia din acestea. Instanța de apel a reținut pericolul social ridicat al infracțiunii comise de inculpatul A., reflectat în limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, circumstanțele de fapt și modul concret de comitere a acesteia. Deși prima instanță a enumerat toate circumstanțele reale și personale care pun în evidență gravitatea faptei și periculozitatea inculpatului, în mod nejustificat s-a orientat aproape de minimul special al pedepsei închisorii, așa cum reiese el potrivit calculelor corecte făcute de Judecătoria Bicaz.

În consecință, prin raportare la aceste circumstanțe reale și personale reținute, respectiv pericolul social concret al infracțiunii, atitudinea violentă a inculpatului, pedeapsa aplicată de prima instanță a fost majorată la 1 an.

În ceea ce privește acțiunea civilă exercitată de D., deși prima instanță a reținut în mod corect că acesta a suferit o stare de temere, fiind astfel subiectul pasiv al unui raport juridic obligațional în care a fost prejudiciat moral, și, în același timp, a reținut în mod corect principiile pe baza cărora i se pot acorda daunele morale și cum pot fi acestea cuantificate, în cele din urmă a apreciat că daunele solicitate nu sunt probate. În sens contrar acestei concluzii, Curtea de Apel Bacău a constatat că, prin ea însăși, constrângerea morală produsă prin actele de amenințare, cu atât mai mult unui exponent al autorității de stat, este cauzatoare de prejudicii morale. Lipsa unor manifestări exterioare ale victimei, care să fie, eventual, observate și descrise de martori organelor judiciare, nu constituie un motiv suficient pentru a fi respinse daunele solicitate, în raport de obiectul juridic lezat prin fapta comisă, respectiv personalitatea umană și libertatea psihică inerentă acesteia. În concluzie, luând în considerare împrejurările concrete ale cauzei și persoanele implicate, Curtea de Apel Bacău a apreciat că suma de 1.000 RON este în măsură să compenseze prejudiciul moral suferit de D. la data faptei.

Examinând cauza în raport de motivele contestației în anulare formulate, Curtea de Apel Bacău a constatat că cererea este inadmisibilă.

S-a reținut că prin pronunțarea de către Curtea de Apel Bacău a Deciziei penale nr. 199 din data de 14 februarie 2020, hotărârea de condamnare a rămas definitivă, intrând în puterea lucrului judecat.

Autoritatea de lucru judecat împiedică atacarea pe căi obișnuite a hotărârilor judecătorești care au această putere, admițându-se ideea că numai o împrejurare excepțională poate permite supunerea hotărârii definitive unei examinări și numai printr-o procedură având caracter excepțional.

Natura juridică deosebită a căilor de atac extraordinare a determinat o reglementare foarte prudentă din partea legii. Astfel, sunt prevăzute condițiile care să permită posibilitatea declanșării acestor căi de atac.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, având o natură juridică mixtă de anulare și de retractare. Fiind o cale de atac extraordinară, părțile nu pot formula oricând o astfel de cerere și nici să invoce orice motiv care, după aprecierea lor, ar afecta legalitatea și temeinicia hotărârii rămase definitivă.

În conformitate cu dispozițiile art. 431 și art. 432 din C. proc. pen., soluționarea unei contestații în anulare parcurge două etape, respectiv, etapa admiterii în principiu, reglementată de art. 413 din C. proc. pen. și etapa soluționării pe fond, prevăzută de art. 432 din C. proc. pen.

În cadrul primei etape, potrivit art. 431 din C. proc. pen., instanța are obligația să verifice dacă cererea de contestație în anulare a fost făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute de art. 426 și dacă în sprijinul contestației s-au depus ori s-au invocat dovezi care sunt la dosar. Numai în condițiile în care instanța constată că toate aceste condiții cumulative sunt îndeplinite, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.

În conformitate cu dispozițiile art. 428 din C. proc. pen.:

"(1) Contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a), c)-h poate fi introdusă în 30 zile de la data comunicării deciziei instanței de apel. (2) Contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) și i) poate fi introdusă oricând."

În cauză, Decizia nr. 199/14.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2019 a fost comunicată contestatorului A. la data de 13.03.2020, iar contestația în anulare a fost înaintată la Curtea de Apel Bacău la data de 09.03.2020 (data poștei - 06.03.2020), fiind astfel formulată anterior comunicării deciziei contestate, deci în termenul legal de declarare, prev. de art. 428 din C. proc. pen.

În ceea ce privește cazurile în care se poate uza de această cale extraordinară de atac, acestea sunt prevăzute în mod expres și limitativ în art. 426 lit. a) - i) din C. proc. pen.

Contestatorul a invocat că prima instanță l-a condamnat pentru infracțiunea de amenințare, iar în apel s-a schimbat încadrarea juridică, agravându-i-se situația. De asemenea, acesta a susținut că nu a existat plângere prealabilă, iar ancheta se deschide la plângere prealabilă. De asemenea, contestatorul a arătat că este nemulțumit pentru că a fost majorată pedeapsa de la 8 luni închisoare la 1 an închisoare.

Curtea de Apel Bacău a constatat că, prin Sentința penală nr. 115 din 24 iulie 2019 a Judecătoriei Bicaz, pronunțată în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 257 alin. (1) raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj.

Prin Decizia penală nr. 199 din 14 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2019 a fost majorată pedeapsa aplicată inculpatului de la 8 luni închisoare la 1 an închisoare.

Deci, obiectul judecății l-a constituit infracțiunea de ultraj, și nu infracțiunea de amenințare, iar pentru infracțiunea de ultraj acțiunea penală se exercită din oficiu și nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aspect care rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 257 din C. pen.

Potrivit art. 157 din C. pen. (cu denumirea marginală "lipsa plângerii prealabile"), "(1) În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală".

Or, art. 257 din C. pen. nu prevede o mențiune conform căreia "acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate" ca în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe, prev. de art. 193 din C. pen., amenințare prev. de art. 206 din C. pen. sau violarea de domiciliu prev. de art. 224 din C. pen.

În plus, la dosarul de urmărire penală se regăsește plângerea formulată de persoana vătămată D., viceprimar al comunei Ceahlău, care a arătat că "în timp ce lucrau la cojitul catargelor, a ieșit din curtea lui, A., aducându-le cuvinte jignitoare și amenințări cu acte de violență. L-a împins (pe viceprimar - nota instanței) și, cu o rangă ce o avea în mână, i-a amenințat spunând că le dă cu ranga în cap, dacă mai lucrează, sau bagă ranga în ei". La finalul plângerii, persoana vătămată a solicitat să se ia măsurile legale.

În concluzie, instanța a constatat că motivul invocat, al lipsei plângerii prealabile ca și cauză de încetarea a procesului penal, nu există, nefiind incident cazul de contestație în anulare prev. de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

De asemenea, contestatorul A. a susținut că i s-a agravat situația în calea de atac a apelului promovat. Sub acest aspect, instanța a constatat că, în speță, au formulat apel atât Parchetul de pe lângă Judecătoria Bica, cât și inculpatul A.. Prin motivele scrise de apel, parchetul a solicitat majorarea cuantumului pedepsei aplicate de prima instanță inculpatului A., în timp ce inculpatul a solicitat pronunțarea unei soluții de achitare.

Prin Decizia penală nr. 199 din 14 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2019 a fost admis doar apelul formulat de către parchet, dispunându-se majorarea cuantumului pedepsei de la 8 luni la 1 an închisoare, apelul inculpatului A. fiind respins, ca nefondat.

În aceste condiții, Curtea de Apel Bacău a constatat că apelul promovat de către parchet a fost în defavoarea inculpatului, iar instanța de apel nu a încălcat principiul neagravării situației în propria cale de atac, reglementat de art. 418 din C. proc. pen., potrivit căruia:

"(1) Instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel. (2) De asemenea, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părți, instanța de apel nu poate agrava situația acesteia".

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 418 alin. (2) din C. proc. pen. rezultă că în apelul declarat de procuror, în defavoarea unei părți, instanța de apel poate agrava situația acesteia.

În aceste condiții, Curtea apreciază că și din această perspectivă contestația apare ca fiind inadmisibilă nefiind incident vreun caz de contestație în anulare.

În fine, nemulțumirea contestatorului pentru ca a primit acel spor de la 8 luni până la un an de zile, Curtea de Apel Bacău a constatat că acest aspect ține de fondul cauzei și a fost analizat de instanța de apel cu ocazia soluționării apelurilor promovate de parchet și inculpat.

Curtea de Apel Bacău a reținut că redozarea pedepsei nu poate fi solicitată pe calea contestației în anulare, neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 426 din C. proc. pen.

Pentru toate aceste considerente, deși contestația în anulare a fost formulată în termenul prevăzut de art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., însă motivele invocate nu se regăsesc printre cele expres și limitativ prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., Curtea de Apel Bacău, în temeiul art. 431 din C. proc. pen., a respins ca inadmisibilă în principiu contestația în anulare formulată în cauză de contestatorul A..

Împotriva Deciziei penale nr. 466 din data de 18 iunie 2020 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2020, prin care s-a soluționat o contestație în anulare, contestatorul A. a declarat o cale de atac intitulată "contestație, contestație în anulare".

La termenul din data de 10 noiembrie 2020, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității căii de atac, având în vedere că a fost formulată împotriva unei hotărâri prin care s-a respins o contestație în anulare ca inadmisibilă.

Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității căii de atac invocate de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată următoarele:

Dând eficiență principiului stabilit prin dispozițiile art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolele III, III1, V din C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Petentul A. a înțeles să formuleze o cale de atac, intitulată "contestație, contestație în anulare" împotriva Deciziei penale nr. 466 din data de 18 iunie 2020 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2020, prin care, în baza art. 431 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 199 din data de 14 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2019.

Având în vedere că, în cauza în care a fost pronunțată hotărârea atacată, contestația în anulare a fost formulată împotriva unei hotărâri rămasă definitivă în fața instanței de apel, în mod corect aceasta a fost soluționată printr-o decizie, în procedura admisibilității în principiu a contestației în anulare, hotărâre care, conform legii, este definitivă.

În situația în care calea de atac formulată de petentul A. ar fi calificată ca o contestație, Înalta Curte reține că, potrivit art. 4251 C. proc. pen., contestația se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile acestui articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.

Așa cum s-a arătat deja, hotărârea împotriva căreia petentul a înțeles să declare calea de atac (Decizia penală nr. 466 din data de 18 iunie 2020 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2020) este definitivă, astfel încât este inadmisibilă o contestație formulată împotriva acestei hotărâri.

În ceea ce privește mențiunea din cerere, în sensul că prezenta cale de atac ar fi o contestație în anulare, Înalta Curte reține că o astfel de cale extraordinară de atac poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual penale. Contestația în anulare este o cale de retractare, instanța care a pronunțat hotărârea cu încălcarea legii anulând-o în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părților sau persoanei vătămate ori a celor referitoare la instanța de judecată. Prin reglementarea strictă a erorilor de procedură care pot justifica exercitarea contestației în anulare se urmărește, pe de o parte, respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă parte, respectarea securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de către instanța de judecată).

Conform dispozițiilor art. 431 din C. proc. pen., contestația în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanța fiind obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii, înainte de a se pronunța pe fondul contestației. În această etapă procesuală, instanța examinează îndeplinirea condițiilor de admitere în principiu a contestației în anulare, care rezultă din dispozițiile art. 426, art. 427, art. 428 și art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.. Astfel, instanța examinează dacă cererea de contestație în anulare privește hotărâri penale definitive, dacă este introdusă de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar.

Prin urmare, admiterea în principiu este condiționată, între altele, de constatarea că hotărârea împotriva căreia este declarată calea de atac este susceptibilă de a fi atacată cu contestație în anulare.

Instanța reține că nu toate hotărârile penale definitive sunt susceptibile de contestație în anulare; în art. 426 din C. proc. pen. sunt precizate hotărârile care pot fi atacate cu contestație în anulare, în raport de cazurile invocate.

Astfel, sunt supuse contestației în anulare deciziile penale definitive ale instanțelor de apel prin care acestea s-au pronunțat cu privire la acțiunea penală/civilă atunci când este invocat vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 426 lit. a), c)-h din C. proc. pen.. Totodată, sunt supuse contestației în anulare hotărârile penale definitive pronunțate de prima instanță sau de instanța de apel (sentințe, respectiv decizii) prin care se rezolvă acțiunea penală/civilă, atunci când este invocat cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.. Deopotrivă, este supusă contestației în anulare ultima hotărâre definitivă prin care instanța penală s-a pronunțat asupra fondului cauzei, atunci când se invocă existența autorității de lucru judecat (pentru cazul prevăzut de art. 426 lit. i) din C. proc. pen.).

O decizie prin care instanța de control judiciar a respins o altă contestație în anulare exercitată anterior în aceeași cauză nu poate fi atacată cu contestație în anulare, având în vedere că aceasta nu este o hotărâre prin care instanța se pronunță cu privire la acțiunea penală sau civilă exercitată într-o cauză penală.

Drept urmare, având în vedere că prin decizia împotriva căreia a fost formulată prezenta cale de atac a fost soluționată o contestație în anulare formulată împotriva unei hotărâri pronunțată de instanța de apel (prin care s-a soluționat fondul cauzei), Înalta Curte constată că în situația în care prezenta cale de atac ar fi calificată ca o contestație în anulare aceasta ar fi inadmisibilă.

Recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Drept urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, calea de atac declarată de petentul A. împotriva Deciziei penale nr. 466 din data de 18 iunie 2020 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2020.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul prevederilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului și se va suporta din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, calea de atac declarată de petentul A. împotriva Deciziei penale nr. 466 din data de 18 iunie 2020 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2020.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului și se suportă din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 noiembrie 2020.

GGC - CL