ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2737/2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 28 aprilie 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x din 6 aprilie 2016 întocmit de pârâtă.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința civilă nr. 3839 din 2 decembrie 2016, instanța a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac recurentul reclamant susține că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu greșita aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv normele prevăzute de Legea nr. 161/2003, Legea nr. 514/2003 și Legea nr. 192/2006.

În esență, recurentul reclamant susține că nu este demonstrată în cauză interferența între atribuțiile de consilier juridic al unei instituții publice și cele aferente funcției de mediator, hotărârea primei instanțe având în vedere o ipoteză pur teoretică.

În plus, recurentul reclamant arată că legea prevede că este compatibilă funcția de consilier juridic cu cea de mediator, cu respectarea prevederilor legale privind conflictul de interese (art. 11 din Legea nr. 514/2003), consilierul juridic putând exercita medierea în orice conflict în care nu este implicată persoana juridică în care este numit ori angajat.

Față de aceste considerente, dezvoltate pe larg în cererea de recurs, reclamantul susține că nu este demonstrată în cauză incompatibilitatea reținută de intimată prin raportul de evaluare contestat, astfel că solicită admiterea recursului său, așa cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Examinând recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 3839 din 2 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că este fondat, fiind incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că, prin raportul de evaluare nr. x din 6 aprilie 2016, întocmit de intimata Agenția Națională de Integritate, s-a reținut în sarcina recurentului reclamant faptul că s-a aflat în stare de incompatibilitate, întrucât, în perioada 7 octombrie 2013 - 31 decembrie 2015, simultan cu funcția publică de consilier juridic în cadrul Compartimentului Juridic/Resurse Umane din cadrul primăriei orașului Căzănești, județul Ialomița, acesta a deținut calitatea de mediator autorizat, forma de exercitare a profesiei cabinet individual.

Reclamantul a contestat legalitatea raportului de evaluare, acțiunea sa fiind respinsă de instanța fondului ca neîntemeiată, în esență, reținând că a fost corect stabilită starea de incompatibilitate.

Apreciază judecătorul fondului că nu există o contradicție între dispozițiile art. 11 pct. b) din Legea nr. 514/2003 (care declară funcția de consilier juridic compatibilă cu cea de mediator) și dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, deoarece au sfere diferite de reglementare și se interpretează diferit: în primul rând Legea nr. 514/2003 face referire la conflicte de interese, iar Legea nr. 161/2003 la "legătura directă sau indirectă" cu atribuțiile de funcționar public.

"Ratio legis pentru Legea nr. 161/2003 este dedus din titlul său: transparența în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Un exemplu practic de potențială corupție poate fi atitudinea unui consilier juridic care direcționează petenți ai Primăriei către propriul birou de mediator. După încasarea unui onorariu ca mediator, le poate "facilita" petenților accesul la noi structuri din cadrul primăriei. Este corect ca funcțiile publice să fie separate de cele private care permit onorariu, pentru că acte de corupție pot fi deghizate sau stimulate prin onorarii. Deci textul art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 instituie o interdicție de a exercita alte funcții, dacă există legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, aplicabilă cazului prezentat de reclamant".

Față de aceste considerente, instanța fondului a apreciat ca fiind neîntemeiată acțiunea reclamantului.

Contrar celor reținute de judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că în mod greșit a fost stabilită în cuprinsul raportului de evaluare nr. x din 6 aprilie 2016 starea de incompatibilitate în care s-ar fi aflat recurentul reclamant.

Potrivit dispozițiilor art. 96 alin. (1) teza II din Legea nr. 161/2003, funcționarii publici pot pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public.

În cauza dedusă judecății, incompatibilitatea se referă la cumulul dintre funcția publică de consilier juridic și funcția de mediator, considerând intimata pârâtă că profesiile analizate se plasează în același domeniu de activitate-cel juridic, iar între funcția de consilier juridic și cea de mediator există o legătură indirectă(făcând referire la pregătirea profesională a persoanei aflate în incompatibilitate).

Constată Înalta Curte că, în realitate, nu există incompatibilitate, în sensul art. 96 alin. (1) teza II din Legea nr. 161/2003, în contextul cumulului funcției publice de consilier juridic cu cea de mediator.

Simpla plasare a ambelor funcții în domeniul "juridic" nu este suficientă pentru a considera îndeplinită ipoteza avută în vedere de legiuitor cu prilejul edictării interdicției de la art. 96 alin. (1) teza II din Legea nr. 161/2003, fiind de subliniat faptul că rațiunea acestei interdicții urmărește evitarea întocmai a potențialelor conflicte de interese, ce se pot concretiza atunci când funcționarul public, pentru a da întâietate intereselor sale private, omite sau își îndeplinește defectuos atribuțiile de serviciu. Astfel, ceea ce legiuitorul protejează prin interdicția analizată este funcția publică, împiedicând astfel funcționarul public să-și direcționeze expertiza în folosul activității private desfășurate într-un domeniu de activitate identic.

Prin urmare, unica rațiune a interdicției în discuție nu poate fi decât aceea a evitării conflictului de interese, or, așa cum a arătat recurentul reclamant, tocmai această dispoziție a și fost avută în vedere de legiuitor, care, prin dispozițiile art. 11 din Legea nr. 514/2003 statuează în sensul că profesia de consilier juridic este compatibilă cu funcția de mediator, în condițiile legii și cu respectarea prevederilor legale privind conflictul de interese.

Or, singurul mod în care ar putea interfera atribuțiile recurentului reclamant, din perspectiva funcției publice de consilier juridic cu cele de mediator ar fi acelea în care recurentul reclamant s-ar afla în situația de a încerca medierea când una din părțile în dispută ar fi chiar instituția publică în care acesta este încadrat.

O astfel de ipoteză a fost avută în vedere de legiuitor, fiind interzisă medierea de către consilierul juridic, atunci când una din părțile aflate în disputa dedusă medierii este instituția cu care consilierul juridic are un raport de muncă sau de serviciu, astfel că nu există niciun risc la adresa integrității și loialității datorate de funcționarul public ce exercită și profesia de mediator.

Eronată este și premisa menționată în cuprinsul raportului de evaluare, în sensul că ambele funcții implică, deopotrivă, aceeași pregătire profesională, fiind de observat faptul că, dacă funcția publică de consilier juridic reclamă dovada studiilor superioare juridice de lungă durată, o atare condiție privind specialitatea studiilor nefiind prevăzută de Legea nr. 196/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator.

Omisiunea legiuitorului de a impune mediatorului condiția studiilor juridice superioare de lungă durată nu este una întâmplătoare, fiind de subliniat faptul că medierea, așa cum este definită prin articolul 1 al Legii nr. 196/2006, reprezintă o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților.

Medierea, prevede art. 1 alin. (2) din Legea nr. 196/2006, se bazează pe încrederea pe care părțile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele și să le sprijine pentru soluționarea conflictului, prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente și durabile, fiind evident că, în atare context, paralela făcută de intimata pârâtă între cerințele specifice de ocupare a celor două funcții nu are suport real.

În concluzie, cu excepția situației în care consilierul juridic s-ar găsi în ipoteza de a fi învestit ca mediator de instituția în care este încadrat, reglementată prin art. 11 din Legea nr. 514/2003, celelalte atribuții prevăzute în fișa postului funcției publice analizate de intimată nu au nicio legătură, nici directă și nici indirectă cu specificul medierii.

Față de aceste considerente, recursul declarat de reclamant urmează a fi admis, cu consecința rejudecării cauzei și admiterii acțiunii sale, așa cum a fost formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. împotriva Sentinței nr. 3839 din 2 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, admite acțiunea.

Anulează Raportul de evaluare nr. x din 6 aprilie 2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2019.

GGC - CP