ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1025/2020

Asupra recursului de față,,

Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 ianuarie 2015 pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în nume propriu și în numele minorului B., în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.A., MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE și D., obligarea acestora la plata daunelor morale în cuantum de 2.000.000 euro și o prestație periodică în sumă de 1000 RON lunar, pentru minor.

Prin întâmpinare, pârâtul D. a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a autorității de lucru judecat, invocând în susținerea acestor excepții argumentul reprezentat de încheierea din data de 30 aprilie 2014 a Tribunalului Militar Iași. Ulterior, a invocat și excepția inadmisibilității cererii, având în vedere lipsa vinovăției sale, stabilită în procesul penal.

Pârâta MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE a invocat, prin întâmpinare, lipsa calității procesual pasive, întrucât angajatorul pârâtului D. este Unitatea Militară (U.M.) 01476 BÂRLAD, entitate cu personalitate juridică, subordonată MINISTERULUI APĂRĂRII NAȚIONALE. Totodată, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a U.M. 01476 BÂRLAD, având în vedere că, în procesul penal s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat (dosarul nr. x/2014), că angajatul unității militare menționate, pârâtul D., nu se face vinovat de producerea accidentului rutier.

Prin încheierea din data de 21 octombrie 2015, Tribunalul Vrancea a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a MINISTERULUI APĂRĂRII NAȚIONALE și a U.M. 02494, prin U.M. 01476 BÂRLAD, invocată de pârâta MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE și inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul D..

Totodată, a fost unită excepția autorității de lucru judecat cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 58 din 12 octombrie 2016, Tribunalul Vrancea a admis, în parte, acțiunea, a obligat pârâta S.C. C. S.A. la despăgubiri morale pentru reclamantă și fiul său în cuantum de 50.000 Euro și la plata unei indemnizații lunare de întreținere pentru minor, de 250 RON lunar, începând cu data introducerii cererii și până la majorat.

A luat act că, prin încheierea de ședință din 21 octombrie 2015, s-a renunțat la excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive a MINISTERULUI APĂRĂRII NAȚIONALE și U.M. 01476 BÂRLAD.

Împotriva sentinței Tribunalului Vrancea, în termen legal, au declarat apel reclamanta (în nume propriu și în numele fiului său minor) și pârâta S.C. C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 74/A din 20 martie 2017, Curtea de Apel Galați a respins ambele apeluri, ca fiind nefondate.

Reclamanta-apelantă A. - în nume propriu și în numele minorului B. - și intimata-pârâtă S.C. C. S.A. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 74/A din 20 martie 2017 a Curții de Apel Galați, calea de atac fiind admisă prin decizia civilă nr. 2368 din 5 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de recurs a casat decizia civilă nr. 74/A din 20 martie 2017 a Curții de Apel Galați și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În al doilea ciclu procesual, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Galați, secția I civilă sub nr. x/2015*.

Prin încheierea de ședință din data de 26 septembrie 2018, Curtea de Apel Galați a respins, ca nefondată, excepția nulității apelului pârâtei S.C. C. S.A. pentru netimbrare, având în vedere că pretențiile deduse judecății decurg dintr-o cauză penală (art. 23, art. 28 și art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013).

La același termen de judecată s-a constatat că pârâta S.C. C. S.A. a formulat în cauză, atât apel principal, cât și apel incident.

Prin decizia civilă nr. 45 din data de 1 martie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B., reprezentat de A., împotriva sentinței civile nr. 58 din 12 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015.

A admis excepția inadmisibilității apelului incident promovat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva aceleiași sentințe civile și, în consecință, a respins, ca inadmisibil, apelul incident.

A admis apelul principal promovat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva aceleiași sentinței civile, a schimbat, în parte, sentința apelată și, în rejudecare, a respins acțiunea, ca nefondată.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

La data de 31 mai 2019, recurenta-reclamantă A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 45 din data de 1 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, atât în nume propriu, cât și în numele minorului B., recursul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 14 iunie 2019, sub numărul170/91/2015*.

Prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., au susținut că, în rejudecarea apelului, Curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 501 C. proc. civ., întrucât, deși Înalta Curte de Casație și Justiție a casat hotărârea pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, dispunând administrarea de probe în vederea dezlegării anumitor aspecte, în rejudecare, instanța de apel a respins, ca neîntemeiate, cererile de probe formulate de recurenți în legătură cu aspectele avute în vedere de decizia de casare.

Au arătat recurenții că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 502 C. proc. civ., care stabilesc că, în rejudecarea procesului după casare, apelantului nu i se poate crea o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, considerând că hotărârea recurată este lovită de nulitate.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., au precizat că, în rejudecare, instanța de apel nu a indicat motivele pentru care a respins apelul declarat de reclamanți și, refuzând să administreze probatorii, a omis să indice motivele pentru care a respins acțiunea introductivă.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au precizat că, potrivit deciziei de casare, instanța de apel trebuia să stabilească dispozițiile normative din care să rezulte că proprietarul vehiculului a avut obligația dotării cu dispozitive speciale de protecție, obligație pe care instanța a ignorat-o.

Au susținut, în acest sens, că este eronată concluzia instanței de apel că nu există o normă juridică ce prevede obligativitatea montării unor dispozitive speciale pentru vehiculele cu an de fabricație anterior anului 1992.

În acest sens, recurenții-reclamanți au făcut referire la o expertiză extrajudiciară depusă la dosar, în anexa căreia expertul a indicat legislația aplicabilă cu privire la inspecția tehnică a autovehiculului DAC, anume normele obligatorii RNTR1, RNTR2, RNTR 7, armonizate cu Directivele cadru care privesc omologarea de tip a întregului vehicul.

Au arătat că pct. 8.3. din subcapitolul 4 din RNTR 7 specifică faptul că:

"vehiculele trebuie să fie echipate cu dispozitive de protecție antiîmpănare spate".

Având în vedere că probele din dosar dovedesc că autocamionul DAC nu era echipat cu bara antiîmpănare, a considerat că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea și greșita aplicare a prevederilor menționate din cuprinsul normelor RNTR 7, aceste reglementări fiind obligatorii pentru omologarea unui vehicul care circulă pe drumurile publice.

Recurenții-reclamanți au mai criticat decizia recurată și pentru greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 67 din Codul rutier, care interzic transportul pe drumurile publice al mărfurilor periculoase în vehicule fără dotări corespunzătoare și echipamente necesare sau care nu îndeplinesc condițiile tehnice de agreere prevăzute de Acordul European referitor la transportul mărfurilor periculoase.

Au subliniat că, din actele autocamionului nu rezultă că acesta era echipat pentru a transporta mărfuri periculoase, conform cerinței normei arătate.

De asemenea, au precizat că instanța de apel nu a aplicat nici prevederile art. 69 al O.U.G. nr. 195/2002, în care se precizează că autovehiculele cu mase si/sau gabarite depășite, cele care transportă mărfuri sau produse periculoase (cum este cazul autocamionului implicat în accident, care transporta circa 4300 litri de combustibil) trebuie să aibă montate semnale speciale de avertizare cu lumină galbenă, iar conducătorii lor să le mențină în funcțiune pe toată perioada deplasării.

Recurenții-reclamanți au menționat și că, deși normele anterior menționate nu au fost respectate, autocamionul implicat în accident a primit de la R.A.R. cartea de înmatriculare, iar inspecția tehnică periodică a fost efectuată în lipsa dispozitivului bară antiîmpănare.

Ca atare, au susținut că în rejudecare, instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor obligatorii din RNTR 1, RNTR 2 și RNTR 7 și, în mod eronat, a dat eficiență adreselor emise de R.A.R. ce atestau că proprietarul autocamionului nu avea nici o obligație de a echipa vehiculul cu dispozitivul bară antiîmpănare.

În acest mod, instanța a realizat o greșită interpretare și aplicare a normelor juridice de natură tehnică menționate, deoarece autocamionul DAC nu putea să circule pe drumurile publice fără să fie echipat corespunzător, cu bara antîmpănare și fără a avea semnale de avertizare cu lumină galbenă.

De asemenea, recurenții-reclamanți au apreciat că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că autocamionul nu circula în regim special (al armatei), ci rula pe drumul public, astfel că proprietarul era obligat să asigure și să îndeplinească toate condițiile prevăzute de lege pentru ca acest vehicul să poată circula.

Precizând că lipsa barei antiîmpănare a determinat efecte multiplicative ale accidentului, culminând cu decesul defunctului E., recurenții-reclamanți au arătat că, deși în materia răspunderii civile delictuale, răspunderea pentru fapta proprie poate fi antrenată până la cea mai ușoară formă de răspundere, instanța de apel nu a analizat speța din această perspectivă și l-a găsit culpabil de producerea accidentului, în mod exclusiv, pe defunctul E., în ciuda faptului că, în cauză se prefigurează și culpa MINISTERULUI APĂRĂRII NAȚIONALE, sub aspectul punerii în circulație pe drumurile publice a unui autovehicul necorespunzător din punct de vedere tehnic, potrivit art. 1 și 6 din RNTR 2 aprobate de Ordinul nr. 211 din 11 februarie 2003 (pentru aprobarea Reglementărilor privind condițiile tehnice pe care trebuie să le îndeplinească vehiculele rutiere în vederea admiterii în circulație pe drumurile publice din România) emis de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței.

Deși recurenții-reclamanți au solicitat efectuarea unui experiment judiciar în cadrul I.N.C. pentru stabilirea gradului de culpă concurentă, instanța de apel a respins solicitarea acestora, cu motivarea că, în cauză există autoritate de lucru judecat, făcând trimitere instanța la încheierea Tribunalului Militar București din data de 30 aprilie 2014.

Or, recurenții-reclamanți au considerat că încheierea menționată nu produce efectul autorității de lucru judecat cu privire la stabilirea vinovăției proprietarului autovehiculului în producerea accidentului.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului și rejudecarea apelului, cu consecința admiterii apelului reclamanților și modificării în parte a sentinței pronunțate de Tribunalul Vrancea, în sensul admiterii în tot a acțiunii, cu obligarea intimaților- pârâți la plata cheltuielilor de judecată

Intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare, la data de 18 iulie 2019, solicitând respingerea recursului declarat de reclamanți, ca nefondat. A solicitat judecata în lipsă.

Și intimatele-pârâte S.C. C. S.A. și MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE au formulat întâmpinări în cauză, depuse la dosar la 26 iulie 2019 și, respectiv, 30 iulie 2019, solicitând respingerea căii de atac declarată de recurenții-reclamanți, ca nefiind fondată.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil.

Prin încheierea din data de 6 decembrie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată la data de 14 februarie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat și a fixat termen pentru judecarea recursului căii de atac la data de 3 aprilie 2020, cu citarea părților.

La termenul fixat, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Urmare repunerii pe rol a cauzei și reluării judecății, dispuse la prezentul termen de judecată, instanța de recurs a procedat la judecarea recursului.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Sub un prim aspect, recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., arătând că, în rejudecarea apelului, instanța ar fi încălcat dispozițiile art. 501 C. proc. civ., prin aceea că a respins cererile de probe formulate de către recurenți, cu toate că administrarea acestor probe fusese dispusă în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual.

În partea relevantă a considerentelor deciziei nr. 2638 din 5 iunie 2018, pronunțată în soluționarea recursului ce a finalizat primul ciclu procesual, Înalta Curte a stabilit, mai întâi, că:

"În acest context, instanța de apel avea obligația să stabilească, potrivit unor dispoziții normative cu caracter precis, că proprietarul vehiculului a avut obligația dotării vehiculului cu dispozitive speciale de protecție, obligație pe care a ignorat-o", iar apoi, că apelul ar fi trebuit să elucideze dacă:"în complexul cauzal, această împrejurare a avut un efect multiplicativ al consecințelor accidentului. Mai mult, pentru stabilirea culpei proprietarului vehiculului căruia îi lipsea bara antiîmpănare, instanța de apel avea datoria să verifice condițiile de omologare tehnică a vehiculului pentru circulația pe drumurile publice și normativele exacte care au fost încălcate, inclusiv prin ordonarea unor probe cu caracter tehnic care să demonstreze neîndeplinirea condițiilor de conformitate pentru circulația pe drumurile publice a camionului implicat în eveniment".

Din economia considerentelor, rezultă că instanța de recurs a considerat necesar a se stabili, prioritar, care este actul normativ care stabilea obligația de a se dota autovehiculul cu bara antiîmpănare și, doar subsecvent identificării acestor norme legale, revenea instanței de apel obligația de a administra probele necesare pentru a se verifica dacă aceste norme au fost sau nu respectate și care a fost efectul unei eventuale nerespectări în ceea ce privește producerea evenimentului rutier în asemenea de condiții, în acest mod urmând a se aprecia asupra culpei proprietarului vehiculului.

Astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 26 septembrie 2018, instanța de apel a constatat, pe de o parte, că recurenta A. era decăzută din dreptul de a solicita administrarea de probe și de a formula apărări cu privire la susținerile din apel ale pârâtei C., iar pe de altă parte, că prin cererea de apel, recurenta nu a solicitat probe noi, apreciindu-se că recurenta este decăzută și din dreptul de a solicita administrarea unor mijloace de probă cu caracter de noutate în ceea ce privește propria cale de atac .

Mai mult, în raport cu cererea recurentei-reclamante A. de administrare a probei cu expertiza tehnică auto, a probei testimoniale, a probei cu experimentul judiciar și a probei cu înscrisuri, inclusiv solicitarea unor relații de la R.A.R. privind posibilitatea ca astfel de autocamioane să circule pe drumurile publice cu sau fără bară antiîmpănare după anul 1993, instanța de apel, în considerarea dovezilor deja administrate în cauză, precum și a indicațiilor date de instanța de recurs, a respins, ca nefiind utile cauzei, proba cu experimentul judiciar solicitată, precum și proba cu expertiză, arătând că obiectivele propuse au fost avute în vedere la efectuarea expertizelor anterioare.

Totodată, Curtea de Apel a dispus ca intimata-pârâtă MINISTERUL APARARII NATIONALE să depună la dosar cartea tehnică a autocamionului implicat în accidentul auto, cu mențiuni privind existența sau inexistența I.T.P la data de 29 martie 2012 (data producerii accidentului) și atașarea dosarului de urmărire penală nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Iași și a dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Militar Iași.

Așadar, probele propuse de recurenți - cu experimentul judiciar, proba cu acte, cea privind efectuarea unei expertize, precum și proba testimonială - au fost respinse de instanța de control judiciar, pe de o parte ca fiind tardiv formulate și, pe de altă parte, în considerarea lipsei de utilitate în raport cu aspectele ce urmau a fi dezlegate, potrivit deciziei pronunțate în recurs, în primul ciclu procesual.

Cu toate acestea, instanța a dispus administrarea de noi probatorii, pe care le-a apreciat a fi relevante (cartea tehnică a autocamionului, atașarea dosarelor de urmărire penală nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Iași și nr. 73/P/2012 al Tribunalului Militar Iași), iar actele prezentate de recurenții-reclamanți direct în rejudecarea apelului au fost depuse la dosar și comunicate părților adverse.

Înalta Curte consideră că, în raport cu raționamentul și dispozițiile instanței de recurs, prezentate în decizia de casare, în lipsa identificării unei norme legale care să oblige proprietarul autovehiculului fabricat în 1986 la dotarea cu bara antiîmpănare, nu se poate susține că, prin respingerea probelor propuse, instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 501 din C. proc. civ., ci, în acest context, apare ca neutilă cauzei continuarea cercetării judecătorești, prin administrarea de probe care să confirme sau să infirme neluarea măsurii de montare a dispozitivului în discuție și a efectelor produse de lipsa acestui dispozitiv în dinamica accidentului și în producerea consecințelor acestuia.

Prin decizia recurată, instanța a procedat în conformitate cu dispozițiile hotărârii de casare și, în rejudecare, verificând existența unei prescripții speciale a legii privind obligativitatea montării barei antiîmpănare pentru autovehiculele fabricate anterior anului 1992, a constatat că o astfel de obligație nu există, deoarece condiția ca autovehiculele să fie dotate cu bară antiîmpănare a apărut după publicarea H.G. nr. 610/1992 și a Instrucțiunilor Ministrului de Interne în M.O. nr. 110/1993, și, de asemenea, că autovehiculele construite anterior intrării în vigoare a celor două acte normative, cum este cel implicat în evenimentul din data de 29 martie 2012, nu trebuie dotate obligatoriu cu respectivul dispozitiv de protecție, concluzia instanței de apel fiind că autocamionul aparținând intimatei-pârâte MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE "circula în mod legal pe drumurile publice, i se putea elibera dovada ITP și nu poate răspunde pentru prejudiciul analizat în prezenta cauză.".

În argumentare, instanța de apel a făcut referire la adresele emise de R.A.R. București nr. 4118 din 17 mai 2012 și nr. 4619 din 12 iunie 2012, care arată că autocamionul DAC cu nr. de identificare 70770, respectiv cu nr. A 21062, putea să circule pe drumurile publice fără a avea montate dispozitive de protecție antiîmpănare la partea din spate, era omologat pentru circulația pe drumurile publice și prezenta "CIV nr. y/01.02.2010 și ITP valabil până la data de 4.05.2012".

Așadar, câtă vreme nu au fost identificate dispoziții legale care să impună, inclusiv pentru autovehiculele fabricate anterior anului 1992, obligativitatea montării bării antiîmpănare, nu se poate vorbi despre necesitatea de conformare a proprietarului la conduita prescrisă de lege și nu se poate pune în discuție o culpă a acestuia în dinamica accidentului, determinată de neluarea unei măsuri neprescrisă de lege.

În aceste condiții, respingerea de către instanța de apel a probelor ce tindeau la stabilirea efectelor cauzale ale lipsei bării de protecție în dinamica accidentului nu poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a prevederilor art. 501 din C. proc. civ.

Nici susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 502 C. proc. civ. nu poate fi primită, deoarece efectul schimbării, în parte, a sentinței pronunțate de instanța de fond, în sensul respingerii acțiunii introductive, s-a produs ca urmare a admiterii apelului principal declarat de către pârâta C. S.A., nu ca urmare a respingerii apelului formulat de recurenții-reclamanți.

În consecință, în speță nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

În lumina celor anterior arătate, această concluzie se impune și în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a argumentat, instanța de apel a motivat soluția pronunțată, în condițiile în care a constatat că nu există norme de drept substanțial care, încălcate fiind, să conducă către posibilitatea reținerii unei culpe a intimatei-pârâte MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE.

Nu se poate susține o nemotivare a deciziei recurate, în raport cu probatoriile existente la dosarul cauzei, ci instanța de apel, reținând că lipsa elementului de protecție a constituit un factor ce a determinat consecințe probabil mai grave ale accidentului, "așa cum rezultă din expertiză", a stabilit că, în lipsa obligației proprietarului de a monta bara antiîmpănare, nu se poate reține o culpă nici măcar concurentă a acestuia în producerea urmărilor accidentului.

A mai apreciat instanța că în cauză s-a conturat o culpă exclusivă a defunctului în producerea accidentului, astfel că nu se poate institui în sarcina proprietarului autocamionului, a șoferului sau a asigurătorului autovehiculului obligația de a acoperi prejudiciile încercate de reclamanți, consecința fiind respingerea acțiunii, ca nefiind fondată.

Prin urmare, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a prezentat argumentele care fundamentează soluția pronunțată, iar faptul că interpretarea dată elementelor de fapt și de drept ale speței este diferită de cea a recurenților nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Nici motivul de recurs privind greșita aplicare sau interpretare a normelor de drept material nu se confirmă, având în vedere că, astfel cum s-a arătat în motivarea deciziei recurate, legislația aplicabilă la data producerii autovehiculului aparținând intimatei-pârâte MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE nu impunea obligativitatea unor dispozitive speciale antiîmpănare, autocamionul fiind produs în anul 1986, iar normele indicate de recurenți în cererea de recurs (Reglementările privind condițiile tehnice pe care trebuie să le îndeplinească vehiculele rutiere în vederea admiterii în circulație pe drumurile publice din România - RNTR 2, Reglementările privind omologarea individuală, eliberarea cărții de identitate și certificarea autenticității vehiculelor rutiere - RNTR 7) au fost aprobate ulterior anului 1986, prin Ordinul nr. 211 din 11 februarie 2003 al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, respectiv prin Ordinul nr. 2132 din 8 decembrie 2005 al Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.

Cât privește criticile formulate de recurenți referitoare la greșita apreciere a instanței de apel asupra elementului culpei, acestea nu pot fi analizate de instanța de recurs, întrucât vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei atacate, ce excedează controlul judiciar reglementat de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., limitat la analiza unor critici de nelegalitate ale hotărârilor recurate.

Având în vedere considerentele anterior expuse, constatând că în speță nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenții-reclamanți, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți B., prin reprezentant legal A. și A. împotriva deciziei civile nr. 45/A din 01 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iunie 2020.