Decizia nr. 1428/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 71/2017 a Curții de Apel Timișoara

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 25 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice în contradictoriu cu pârâta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună rezilierea contractului de comodat încheiat la data de 26 septembrie 2003 între Ministerul Integrării Europene (antecesor al instituției reclamante) și pârâta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara, desființarea contractului de comodat pentru nerespectarea clauzelor acestuia, obligarea pârâtei la restituirea bunurilor ce au făcut obiectul contractului de comodat, în măsura în care aceste bunuri nu se mai regăsesc în tot/în parte în patrimoniul pârâtei, să fie obligată pârâta la plata contravalorii bunurilor lipsă, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 71 din data de 28 februarie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene în contradictoriu cu pârâta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara, a dispus desființarea Contractului de comodat nr. x/26 septembrie 2003 încheiat între părți, a obligat pârâta să plătească reclamantului contravaloarea bunurilor - obiect al contractului, în sumă de 663.819,668 RON și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.631,64 RON către reclamant.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Camera de Comerț Industrie și Agricultură Timiș, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de nelegalitate a susținut că: Instanța de fond nu a stabilit natura juridică a contractului, neobservând că nu este un contract administrativ. De asemenea, nu s-a pronunțat asupra caracterului acțiunii intimatului și a temeiului de drept și nici asupra incidenței prev. art. 1573 din vechiul C. civ. relativ la prematuritatea introducerii acțiunii. Apreciază că prima instanță nu a stabilit dacă bunurile ce au făcut obiectul contractului de comodat au constituit într-adevăr Pavilionul României la Expoziția Mondială de la Hanovra din anul 2000. Arată recurenta că instanța de fond nu a stabilit regimul juridic al bunurilor și a înlăturat concluziile raportului de expertiză, fără să stăruiască în aflarea adevărului. Recurenta consideră că subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., sub aspectul că prima instanță nu era competentă să soluționeze cauza prin prisma faptului că natura juridică a contractului de comodat nu era administrativă. Mai mult, dacă instanța de fond s-a considerat competentă să soluționeze litigiul, a încălcat dispozițiile art. 18 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, soluția de desființare a contractului nefiind permisă. Următorul motiv de recurs se referă la susținerea că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), prin faptul că nu s-a pronunțat asupra tuturor probelor aflate la dosar, respectiv asupra interogatoriului reclamantului, asupra listelor de inventar ale reclamantului care și-a autodiminuat valoarea de inventar în propriile evidențe contabile a bunurilor. De asemenea, invocă și cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8, instanța de fond nedându-i posibilitatea de a verifica cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată. Consideră că instanța de fond a admis în mod greșit cererea de chemare în judecată ca fiind o acțiune în reziliere în dauna uneia în rezoluțiune prin prisma capetelor de cerere din acțiune care vizau efecte ex tunc specifice unei acțiuni în rezoluțiune. Un alt motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6), nefiind analizate toate probele administrate și susținerile părții. Instanța de fond, în opinia recurentei, a pronunțat hotărârea și cu încălcarea normelor de drept material, față de observațiile și criticile enunțate anterior. În consecință, a solicitat admiterea recursului.

Apărările formulate de intimat Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, față de considerentele hotărârii pe care le apreciază ca fiind corecte, contrar criticilor formulate prin cererea de recurs. În opinia sa, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 întrucât recurenta avea obligația ca, cel mai târziu până la primul termen de judecată stabilit de Curtea de Apel Timișoara, să invoce necompetența acestei instanțe astfel că nu se poate invoca direct în recurs această excepție. Sub aspectul depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, susține că motivele de recurs invocate nu pot fi subsumate acestui caz de casare deoarece se referă la o situație gravă, de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat. De altfel, instanța de fond a prezentat argumentele avute în vedere la soluția pronunțată, iar probele neanalizate nu puteau schimba soluția. Cu privire la greșita apreciere a raportului de expertiză, arată că orice bun este supus unei degradări fizice cu trecerea timpului dar instanța a constatat că expertul a consemnat lipsa unor bunuri precum și faptul că pârâta nu a efectuat demersuri de conservare a bunurilor, astfel că în mod corect a fost obligată la restituirea contravalorii acestora. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, susține că solicitarea a fost făcută înainte de închiderea dezbaterilor astfel că nici acest motiv de recurs nu poate fi reținut. Cât privește admiterea acțiunii în reziliere în dauna uneia în rezoluțiune, arată că acest motiv a fost invocat pentru prima dată la termenul din 14 februarie 2017, după ce instanța a constatat cauza în stare de judecată și, în puls, potrivit art. 11 din contract, în caz de nerespectare a obligațiilor de către comodatar, comodantul poate cere rezilierea contractului. Referitor la celelalte motive de recurs, învederează că la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri prin care se atestă primirea bunurilor de către recurentă iar confirmarea valorii contabile de 22.050 RON s-a făcut ca urmare a raportului de evaluare din anul 2009. În consecință, a solicitat respingerea recursului.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și potrivit considerentelor ce urmează, care atrag casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Astfel, se reține că, între intimatul-reclamant Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și recurenta-pârâtă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș s-a încheiat contractul de comodat, la data de 26 septembrie 2003. Obiectul acțiunii introductive constă în solicitarea intimatului-reclamant de se dispune desființarea contractului de comodat pentru nerespectarea clauzelor contractuale și obligarea pârâtei la restituirea bunurilor ce au făcut obiectul contractului iar, în măsura în care nu se regăsesc în patrimoniul acesteia, să fie obligată la plata contravalorii bunurilor lipsă. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia "hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii", nu este întemeiat. Conform dispozițiilor art. 130 C. proc. civ., "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau (...) cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe". În consecință, recurentul-pârât trebuia să invoce excepția necompetenței Curții de Apel Timișoara cel mai târziu până la primul termen de judecată. Verificând încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 15 martie 2016 (care nu a fost recurată), instanța de recurs constată că pârâta nu a invocat excepția necompeteței instanței de fond ci a făcut doar precizarea că există un conflict negativ de competență între Judecătoria Timișoara și Tribunalul Timiș, iar instanța ar fi trebuit să se pronunțe asupra acestui aspect. Instanța de fond a apreciat că nu este vorba despre un conflict negativ de competență, ci este vorba despre sesizarea instanței competente, care este Curtea de Apel Timișoara, astfel că această instanță s-a considerat legal sesizată. Față de această situație, este evident faptul că pârâta nu a înțeles să invoce, în condițiile procedurale, excepția necompetenței instanței de fond, astfel că nu are posibilitatea de a formula o astfel de critică prin intermediului cererii de recurs, după cum corect a observat intimatul-reclamant. Instanța de recurs remarcă și inconsecvența argumentelor recurentului-pârât care, la termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2015 la Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a invocat necompetența funcțională a acestei secții, dat fiind caracterul public al contractului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004 iar ulterior, în cadrul cererii de recurs, a invocat caracterul civil al aceluiași contract. Față de aceste considerente, instanța de recurs reține că aparține competența materială, teritorială și funcțională Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Referitor la natura juridică a contractului de comodat, instanța de recurs constată că obiectul contractului nr. x/2003 are ca obiect bunuri aflate în proprietatea publică a statului, conform H.G. nr. 863/2003 (art. 3 din contract) astfel se poate asimila unui contract administrativ potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Motivul de casare invocat în baza prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. ("când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești") este nefondat, întrucât instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Prima instanță nu s-a substituit atribuțiilor puterii legislative sau executive iar Înalta Curte reține că, deși criticile recurentei-pârâte au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., pretinzând, așadar, o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, totuși acestea vizează aplicarea greșită a normelor de drept material în soluționarea cauzei și încălcarea normelor procedurale, urmând a fi examinate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Instanța de control judiciar apreciază însă ca fiind întemeiat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care se poate corobora, în acest caz, și cu motivul de recurs prevăzut de alin. (1) pct. 5 al aceluiași articol. Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte observă că prima instanță nu a analizat în mod corespunzător apărările formulate de pârâtă și nici materialul probator administrat în cauză, creând astfel acesteia o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se asigura un proces echitabil ambelor părți litigante. Astfel, se constată că instanța a reținut situația de fapt și a stabilit culpa pârâtei însă a omis să verifice toate argumentele prezentate de pârâtă, mai ales acele apărări care prezentau relevanță în soluționarea cauzei și stabilirea cuantumului prejudiciului, apărări cu caracter pertinent. Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde (și) "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Pornind chiar de la argumentele prezentate prin întâmpinarea depusă la dosarul Judecătoriei Timișoara, se observă că pârâta a invocat dispozițiile art. 1572 din vechiul C. civ., care dispun în sensul că comodantul nu poate cere restituirea bunului înainte de termenul stipulat (26 septembrie 2023) și a invocat inclusiv prevederile art. 1573 din același Cod în sensul că nu ar fi aplicabil. Aceste apărări au rămas neanalizate de către prima instanță, în condițiile în care aveau legătură cu obiectul pricinii deduse judecății. O altă apărare care prezenta relevanță în stabilirea cuantumului prejudiciului este reprezentată de susținerea pârâtei potrivit căreia reclamantul a procedat la diminuarea valorii tuturor bunurilor ce fac obiectul contractului de comodat, la suma de 22.050 RON, sens în care au fost depuse la dosar înscrisuri care nu au fost analizate sau înlăturate de prima instanță (listele de inventariere). A evidențiat pârâta prin întâmpinare temeiul de drept al acțiunii introductive (art. 1021 din vechiul C. civ.) și efectele acțiunii în desființarea contractului, având în vedere că rezilierea este o sancțiune ce intervine în cazul neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă și constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor. Aceste aspecte nu au fost analizate de instanța de fond care, deși prin dispozitiv a menționat în sensul că "dispune desființarea Contractului", în cadrul considerentelor, a precizat că va "dispune rezilierea", ca mod de desființare a contractului. Judecătorul fondului a obligat pârâta la plata contravalorii bunurilor la valoarea înscrisă în contractul de comodat, însă nu a oferit nicio argumentare de fapt și de drept în ceea ce privește raportul de expertiză efectuat în cauză, probă ce a fost, de altfel, apreciată ca utilă și pertinentă în soluționarea cauzei, rezumându-se la a susține că propunerile avansate de expert nu au temei legal, în condițiile în care explicațiile din raportul de expertiză erau pertinente, întrucât vizau valoarea actuală a bunurilor care s-ar fi depreciat urmare a trecerii timpului, chiar și în condițiile în care nu ar fi fost împrumutate recurentei. Expertul a arătat la punctul 18 din raportul de expertiză, faptul că bunurile care nu au fost identificate cu ocazia cercetării la fața locului (schele metalice, elemente și subansamble metalice) nu mai au valoare de întrebuințare, urmând a fi casate, astfel că a stabilit valoarea de piață la valoarea de fier vechi (valoare de lichidare), în același sens fiind și mențiunile de la punctul 19 . În concluzie, instanța de recurs constată că instanța de fond nu a prezentat argumente suficiente pentru a justifica soluția pronunțată, nu a explicat motivele avute în vedere față de care nu a reținut valoarea de inventar a bunurilor, în stabilirea reală a prejudiciului cauzat reclamantei, în situația în care se stabilise culpa pârâtei, și nici motivele pentru care nu a reținut raportul de expertiză întocmit. În consecință, se reține că, practic, nu s-a analizat fondul cauzei de o manieră care să permită exercitarea controlului judiciar, neputându-se realiza o astfel de analiză direct de către instanța de recurs, întrucât s-a afecta dreptul părților la un proces echitabil. Elementele evidențiate configurează o motivare insuficientă a hotărârii primei instanțe, fiind incidente sub acest aspect prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Hotărârea Albina împotriva României). Totodată, obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001). Față de considerentele expuse, în baza disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 și art. 497 C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa sentința recurată și se va trimite cauza spre rejudecare, instanței de fond. În rejudecare, se vor analiza toate argumentele părților, esențiale pentru dezlegarea pricinii, se va administra și corobora orice probatoriu util, pertinent și concludent și se va motiva corespunzător hotărârea.