ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)
Deliberând asupra recursului în casație exercitat de recurenta A., constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 81/F pronunțată la data de 10 mai 2018, în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) din teza a II-a, lit. b) și c) din C. pen. 1969 pentru săvârșirea în concurs ideal a infracțiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 și 2481 din C. pen. 1968 (5 ani închisoare) și a infracțiunii prevăzute de art. 264 din C. pen. 1968 (1 an închisoare), pedepsele aplicate în cauza pendinte fiind contopite cu pedepsele aplicate prin Sentința penală nr. 3/P din 26 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 242/A din 2.06.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, infracțiunile fiind săvârșite în concurs real.
În temeiul art. 71 alin. (2) din C. pen. 1969, s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) din teza a II-a, lit. b) și c) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 12 din Legea nr. 187/2012.
S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei A. reținerea din data de 9.08.2013 și arestul preventiv din 10.08.2013 la 2.09.2014 și perioada executată de la 2.06.2016 la 17.10.2017 și s-a menținut liberarea condiționată a acesteia dispusă prin Decizia penală nr. 502 din 17.10.2017 a Tribunalului Prahova.
S-au menținut măsurile asigurătorii instituite față de inculpata A. prin Ordonanța nr. 51/P/2012 din 31.03.2014 privind instituirea sechestrului asigurător și a popririi până la concurența sumei de 18.839.684,5 RON și a fost obligată inculpata la plata dobânzilor legale aferente sumei de 18.838.804,50 RON calculată de la data de 22.02.2012 (data pronunțării Deciziei penale nr. 381/2012) până la data de 25.10.2016 (data anulării Deciziei penale nr. 381/2012) către partea civilă SC B. SA prin lichidator judiciar C. SPRL și lichidator D..
A fost obligată inculpata A. la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Prin Decizia nr. 102/A din 27 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Sentinței penale nr. 81/F din data de 10 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, a desființat, în parte, sentința atacată și, rejudecând, a înlăturat dispoziția referitoare la menținerea liberării condiționate a inculpatei A. dispusă prin Decizia penală nr. 502 din 17.10.2017 a Tribunalului Prahova.
S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata A. împotriva aceleiași sentințe, dispunându-se obligarea apelantei la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
*****
Împotriva Deciziei penale nr. 102/A din 27 martie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a declarat recurs în casație, inculpata A., prin avocat ales E., la data de 4 iunie 2019.
În motivarea căii de atac, recurenta inculpată a menționat că aceasta vizează atât latura penală, cât și latura civilă și se întemeiază pe cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în argumentarea căruia a susținut că infracțiunea de abuz în serviciu, astfel cum a fost reținută în materialitatea sa, nu este prevăzută de legea penală.
Astfel, în esență, recurenta a arătat că hotărârea atacată nu face nicio referire la paguba produsă ca urmare a acțiunii imputate, respectiv aceea că, în calitate de judecător și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu prin aceea că "a generat un raționament juridic cu aparență de validitate pentru a pronunța o anumită soluție, în sensul că, împreună cu celelalte două judecătoare inculpate, F. și G. au constatat în mod voit că, între Decizia x/2011 a Curții de Apel Craiova și Decizia x/2011 a Curții de Apel București, există aceeași bază factuală și au admis contestația în anulare formulată de H., contestație care era neîntemeiată."
În argumentarea cazului de casare, recurenta a invocat faptul că în lipsa oricărei referiri la cauzarea vreunui prejudiciu în dauna vreunei persoane fizice sau juridice, condamnarea s-a grefat pe o ipoteză de incriminare care nu este prevăzută de legea penală, deoarece pentru a angaja răspunderea penală, reaua-credință trebuia dublată de intenția de a produce un prejudiciu, în acest sens a referit la considerentele Deciziei nr. x/2018 pronunțată de Curtea Constituțională.
Recurenta a susținut că reaua credință poate constitui exclusiv temeiul unei acțiuni disciplinare, care, de altfel, a și fost exercitată, procedura disciplinară fiind soluționată definitiv prin respingerea acțiunii.
De asemenea, s-a arătat că decizia pronunțată în contestație în anulare a produs efecte exclusiv asupra laturii penale a cauzei, soluționarea laturii civile nefiind posibilă în ipoteza încetării procesului penal pe motiv că în cauză există autoritate de lucru judecat, persoana vătămată având posibilitatea să exercite o acțiune civilă separată.
În opinia recurentei, pentru ca fapta să constituie infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută și pedepsită de dispozițiile legale în vigoare, trebuia ca raționamentul juridic cu aparență de legalitate reținut în cauză să se refere în mod direct la producerea unui prejudiciu în dauna unei părți, aspect ce nu a fost analizat de către instanțele de condamnare.
Recurenta a învederat și că raționamentul privind identitatea bazei factuale ce a stat la baza hotărârii la care se referă hotărârea de condamnare este eronat, sens în care a prezentat aspectele de fapt care susțin, în opinia sa, contrariul.
Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 11.10.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac, reținându-se că, formal, criticile privind lipsa urmării imediate (producerea unui prejudiciu), ca element constitutiv al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu pentru care a fost condamnată recurenta, se circumscriu în conținut dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
*****
Analizând recursul în casație formulat de inculpata A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.
Astfel, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de față, recurenta inculpată A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Înalta Curte reține că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reținută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probator.
În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul neîntemeiat al acestora.
În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 și 2481 din C. pen. din 1968, constă în aceea că, în calitatea de judecător la Curtea de Apel București și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu, în sensul generării unui raționament juridic, cu aparență de validitate, constatând cu rea-credință că, între Decizia penală nr. 1057 din 27.09.2011 a Curții de Apel Craiova și Decizia penală nr. 741 din 4.04.2011 a Curții de Apel București, există aceeași bază factuală. Astfel, s-a reținut că procedând în această modalitate faptică, inculpata, împreună cu colegele de complet, ce au făcut la rândul lor subiectul unor acuzații penale, au admis contestația în anulare formulată de numitul H. și au desființat hotărârea de condamnare, cu consecința obținerii unui folos necuvenit de către acesta din urmă constând în exonerarea de la executare a unei pedepse privative de libertate de 7 ani închisoare, dar și de la plata despăgubirilor civile în sumă de 18.839.684,5 RON, la care condamnatul fusese obligat către B..
Invocând incidența motivului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpata a susținut, în esență, că fapta reținută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, deoarece faptei îi lipsește urmarea imediată, acțiunea imputată nefiind de natură a crea un prejudiciu.
Critica recurentei inculpate este nefondată.
Astfel, norma de incriminare în vigoare la data faptei, definește abuzul în serviciu pentru care a fost condamnată inculpata ca "Infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial". De altfel, sub acest aspect norma nu a suferit modificări de substanță, textul menționând cerința folosului necuvenit obținut pentru sine sau pentru altul, folos ce poate consta atât în avantaje de ordin patrimonial - bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestații de servicii în mod gratuit, angajarea ori promovarea în serviciu - fie în avantaje nepatrimoniale, cu condiția ca acestea să fie obținute nelegal.
În speță, cerința folosului necuvenit, reținută explicit prin rechizitoriu și valorificată ca atare prin decizia instanței de apel, s-a concretizat în avantajul asigurat inculpatului H., prin desființarea soluției de condamnare definitive și, implicit, înlăturarea obligației stabilite în sarcina acestuia de a repara prejudiciul cauzat, fapt ce a condus la împiedicarea realizării scopului procesului penal, prin deturnarea cursului firesc al justiției.
Recurenta inculpată nu a contestat, de altfel, existența unei atare configurări concrete a folosului necuvenit, ca element de tipicitate obiectivă propriu infracțiunii asimilate celor de corupție reținută în sarcina sa, poziția apărării limitându-se, practic, la a critica pretinsa lipsă a urmării imediate în forma unei pagube materiale generată de acțiune reținută în sarcina recurentei.
Înalta Curte constată că o această susținere reflectă valorificarea limitată și selectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu, prin accentuarea urmării imediate în forma unei pagube materiale și ignorarea înțelesului complex al folosului necuvenit pe care s-a sprijinit, în substanță, hotărârea instanței de apel. Astfel, infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, urmarea imediată a săvârșirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Prin infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 132 din Legea nr. 78/2000, legiuitorul a dorit incriminarea faptei de abuz în serviciu și atunci când, pe lângă urmarea imediată prevăzută de dispozițiile C. pen., subiectul activ al infracțiunii obține pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit. Referitor la sintagma "a obținut", Înalta Curte observă că aceasta are, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, sensul de "a primit", "a dobândit", "a realizat". Așadar, în ce privește folosul obținut din săvârșirea infracțiunii, acesta presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestații de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar și avantaje nepatrimoniale, cu condiția ca acestea să fie legal nedatorate. Expresia "pentru sine ori pentru altul" se referă la destinația foloaselor, prin sintagma "pentru altul" legiuitorul înțelegând să incrimineze și o destinație colaterală, deviată a foloaselor obținute din săvârșirea acestei infracțiuni de către funcționarul public.
Din examinarea coroborată a întregii argumentații expuse în decizia criticată rezultă neîndoielnic că instanța de apel a reținut în esență, că folosul necuvenit procurat inculpatului H. a constat în împiedicarea executării hotărârii de condamnare, iar vătămarea produsă se reflectă în principal, în atingerea adusă intereselor statului prin împiedicarea realizării justiției, iar în particular, în împiedicarea părții civile de a recupera prejudiciul cauzat, chiar dacă împiedicarea a fost temporară și parțială.
Relevante, în acest sens, sunt aspectele detaliate în hotărârea primei instanțe, rămasă definitivă sub acest aspect, potrivit cărora infracțiunea de abuz în serviciu a constat în generarea unui raționament juridic cu aparență de validitate pentru a pronunța o anumită soluție a "produs, pe de o parte, urmarea corespunzătoare obiectului juridic generic (lezarea bunului mers al unei instanțe judecătorești, fiind afectat însuși prestigiul justiției), iar pe de altă parte s-a produs o vătămare a intereselor legitime ale unor justițiabili, persoane care au figurat în procesul penal anterior finalizat și care au fost vătămate în anumite drepturi și interese legitime (partea civilă B.)".
O atare argumentație relevă neechivoc concordanța dintre acuzația adusă inculpatei prin actul de sesizare a instanței și fapta reținută în sarcina acesteia prin hotărârea penală definitivă, iar, în final, corespondența dintre aceasta din urmă și tiparul legal al incriminării prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen.
În acest ultim sens, instanța de casație reține că desființarea unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare și de obligare la repararea prejudiciului cauzat, urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac, în speță, contestația în anulare, este susceptibilă a asigura persoanei condamnate un avantaj nepatrimonial, de vreme ce pedeapsa aplicată nu mai poate fi executată și lipsește de fundament obligarea acestuia la repararea pagubei create prin infracțiunea pentru care a fost condamnat inițial.
Contrar susținerilor recurentei, înlăturarea condamnării produce efecte inerente asupra laturii civile, independent de posibilitățile persoanei prejudiciate de a se îndestula uzitând alte căi legale, chestiune a cărei analiză excedează prezentei căi de atac, fiind de altfel un demers pur speculativ.
Evaluarea instanței supreme nu poate fi extinsă la chestiuni care excedează cazului de casare invocate și motivelor expuse în cererea de recurs în casație și care antamează, în realitate, exclusiv probleme de interpretare a probatoriului administrat sau de statuare asupra relei-credințe cu care recurenta a acționat.
Demersul imputat inculpatei și reținut în sarcina sa prin decizia atacată, constă în elaborarea cu rea-credință a unui raționament juridic prin alterarea datelor factuale din dosarele penale în care a fost cercetat numitul H., pentru a fundamenta admiterea căii extraordinare de atac a contestației în anulare întemeiată pe cazul ce valorifică principiul non bis in idem, ceea ce a avut consecințe directe asupra condamnării acestuia la pedeapsa închisorii și asupra obligării sale la despăgubiri, prin desființarea hotărârii judecătorești definitive de condamnare, cu încălcarea art. 124, art. 129 din Constituția României, art. 2, art. 5 alin. (2), art. 6 din C. proc. pen., art. 2 alin. (3), art. 16 alin. (2) Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
În mod asemănător cu prima instanță, hotărârea instanței de apel subliniază neechivoc rezultatul infracțiunii de abuz în serviciu, și anume atingerea gravă adusă interesului general de înfăptuire a justiției și, implicit, a intereselor legitime ale părții civile B., afectându-se încrederea justițiabililor în instituțiile chemate să aplice legea, evidențiindu-se, astfel, și legătura de cauzalitate între fapta imputată recurentei și urmarea produsă.
Așa cum s-a reținut în considerentele Deciziei nr. x/2016 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial nr. x din 08.07.2016) - paragraful 85 - "vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituție și de legile în vigoare potrivit Declarației Universale a Drepturilor Omului. Așadar, gama intereselor (dorința de a satisface anumite nevoi, preocuparea de a obține un avantaj etc.) la care face referire textul este foarte largă, ea incluzând toate posibilitățile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societății pe care legea i le recunoaște și garantează." Or, prin prisma rolului său constituțional consacrat de art. 124 din legea fundamentală, "(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii. (2) Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. (3) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.", încălcarea acestei obligații fiind de natură a aduce atingere interesului legitim al înfăptuirii justiției.
Sub aspectul gravității atingerii aduse în speță relațiilor sociale ocrotite de lege și a măsurii în care sancționarea inculpatei prin mijloace penale corespunde exigențelor principiului "ultima ratio", astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. x/2016 menționată supra, paragraful 68), Înalta Curte constată că susținerile recurentei aduc în discuție o chestiune de apreciere a unor elemente esențialmente de fapt, ce nu pot fi cenzurate în recurs în casație.
Evaluarea intensității și întinderii vătămării aduse unui interes legitim ca efect al conduitei ilicite adoptate de un magistrat implică în mod necesar un proces de analiză a particularităților factuale ale activității ilicite și a consecințelor sale, menit a permite identificarea concretă a gravității vătămării și a măsurii în care legea penală este singura aptă să asigure atingerea scopului urmărit de legiuitor.
În absența, de lege lata, a unei limitări normative privitoare la intensitatea vătămării cauzate prin fapta incriminată de art. 297 alin. (1) din C. pen., rezultă că, în contextul cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte poate cenzura tipicitatea abuzului în serviciu doar prin raportare la paguba sau vătămarea efectiv reținute prin hotărârea definitivă, fără a supune unei reaprecieri proprii elementele pe baza cărora instanțele inferioare au concluzionat că acest rezultat a avut, în cazul concret, o gravitate suficient de însemnată pentru a justifica antrenarea răspunderii penale a autorului.
În cadrul procesual limitat specific recursului în casație, instanța de casație nu este îndrituită să reevalueze elemente factuale, controlul său de legalitate limitându-se la verificarea existenței rezultatului infracțiunii, ca cerință de conținut obiectiv - chestiune de legalitate - nu și a întinderii sau gravității concrete a acestui rezultat - chestiune de fapt, supusă aprecierii suverane a instanțelor de fond și de apel. Or, în speță, atingerea adusă interesului general de înfăptuire a justiției și, implicit, intereselor legitime ale Curții de Apel București și, în subsidiar, ale pății civile, B., prin modalitatea contrară legii în care inculpata și-a exercitat atribuțiile de serviciu, individualizează cu precizie rezultatul infracțional, fiind realizate și sub acest aspect cerințele de conținut obiectiv ale infracțiunii.
Critica recurentei referitoare la incidența cazului de contestație în anulare ce a făcut obiectul soluției pronunțate de aceasta nu poate fi analizată în recurs în casație, întrucât presupune în mod necesar reevaluarea situației de fapt reținute cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel.
Argumentele vizând existența unei hotărâri judecătorești pronunțate în procedura disciplinară ale căror statuări ar fi contrare hotărârii atacate, excedează de asemenea cazului de casare invocat, în condițiile în care prin invocarea acestora, recurenta tinde în fapt la reevaluarea laturii subiective.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 102/A din data de 27 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.
Văzând art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 102/A din data de 27 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2016.
Obligă recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată A., în sumă de 157 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 septembrie 2020.