ÎCCJ, Decizia nr. 121/2019

Asupra recursului de față,

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 666 pronunțată la 15 noiembrie 2018, în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, printre altele, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., formulată de petentul A.

Pentru a dispune astfel, instanța supremă a reținut că în cadrul Dosarului nr. x/2018, având ca obiect plângerea formulată de petentul A. împotriva Ordonanței nr. 301/P/2017 din data de 27 august 2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, petentul a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., apreciind că sintagma "Judecătorul de cameră preliminară se pronunță în cameră de consiliu, fără citarea părților și a persoanei vătămate și fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora" este în contradicție cu dispozițiile art. 127 din Constituția României potrivit cărora "Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege".

Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a considerat că sintagma "Judecătorul de cameră preliminară se pronunță în cameră de consiliu, fără citarea părților și a persoanei vătămate și fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora", nu încalcă prevederile art. 127 din Constituția României care arată că "Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege".

Din această perspectivă, s-a reținut că legiuitorul a avut în vedere tocmai anumite situații particulare, expres prevăzute de lege, în care ședințele de judecată nu sunt publice, fiind guvernate de aceleași principii de drept, respectiv oralitatea și contradictorialitatea dezbaterilor, mai puțin cel al publicității, în sensul că accesul în sala de ședință este limitat doar la persoanele din cauza respectivă, fiind restricționată prezența publicului larg.

Totodată, instanța a reținut că textul indicat face referire doar la modalitatea în care judecătorul se pronunță în cauză, și anume, "în cameră de consiliu, fără citarea părților și a persoanei vătămate și fără participarea procurorului", ceea ce reprezintă o situație distinctă de desfășurare a ședințelor de judecată și nu contravine publicității ședințelor de judecată, prevăzut de art. 127 din Constituția României, nu împiedică participanții la procesul penal să se adreseze instanțelor judecătorești, să își exercite dreptul la apărare și să beneficieze de garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil, context în care posibilitatea exercitării căilor ordinare și extraordinare de atac, în condițiile și în limitele stabilite de lege, reprezintă o garanție în plus a dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, instanța de fond a menționat că decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, necesitatea existenței unei legături directe între norma contestată și soluționarea procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl poate avea decizia sa în acest proces.

Instanța de fond a constatat că dispozițiile art. 346 alin. (1) din C. proc. pen. au mai făcut obiectul sesizărilor la Curtea Constituțională, iar prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 s-a constatat că este neconstituțională sintagma "fără participarea procurorului și inculpatului", întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părții civile și a părții responsabile civilmente în procedura desfășurată în camera de consiliu, în fața judecătorului de cameră preliminară.

Acest aspect a fost tranșat din perspectiva imposibilității judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum și lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, care îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situația de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Din aceste considerente Curtea Constituțională a apreciat că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare și având în vedere influența pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, s-a constatat că legiuitorul a încălcat dreptul părților la un proces echitabil în componența sa privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor.

După modificarea determinată de admiterea excepției de către Curtea Constituțională, procedura în faza Camerei preliminare, deși se desfășoară, în continuare, în Cameră de consiliu, deci doar cu participarea părților din cauză și a procurorului, fără accesul publicului larg, a devenit orală și nu se mai limitează doar la faza scrisă.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., cuprinsă în Încheierea nr. 666 pronunțată la 15 noiembrie 2018, în Dosarul nr. x/2018, a formulat recurs petentul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți - Completul de 5 Judecători, la data de 29 noiembrie 2018, sub nr. x/2018.

La termenul de judecată din data de 22 aprilie 2019, petentul A., prin mandatar B., a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7), art. 67 alin. (2) și art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. în raport cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. c), art. 21, art. 24, art. 51 și art. 53 din Constituția României, precum și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, considerând că soluționarea cererii de recuzare s-a desfășurat în baza unor dispoziții legale neconstituționale.

Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7), art. 67 alin. (2) și art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi fost ridicată de o parte din proces, în orice fază a procesului penal, textul de lege menționat prevăzând doar ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru a admite cererea și a dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile invocate.

Astfel, se constată că excepția a fost ridicată de o parte din proces, respectiv petentul A., a fost invocată în fața unei instanțe de judecată, vizează dispoziții legale în vigoare, iar acestea nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat faptul că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Instanța supremă constată că prin excepția de neconstituționalitate invocată, petentul nu formulează critici de neconstituționalitate ci urmărește modificarea acestor dispoziții legale, în sensul introducerii unei căi de atac împotriva încheierilor prin care sunt soluționate cererile de recuzare. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.

Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență. Reglementarea căilor de atac reprezintă o opțiune de politică legislativă de competența exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanța de contencios constituțional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Examinând recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., cuprinsă în Încheierea nr. 666 pronunțată la 15 noiembrie 2018, în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefundat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) dispozițiile criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menționat prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

În ceea ce privește primele trei condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepția a fost invocată de petentul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, au în vedere neconstituționalitatea unei dispoziții legale în vigoare, iar textul criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Însă, așa cum deja s-a arătat, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate a excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată.

În aplicarea acestor dispoziții legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

În mod constant, instanțele judecătorești au statuat că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra finalizării cauzei.

Din examinarea argumentelor invocate de petent în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că obiecțiunile formulate cu privire la dispozițiile art. 346 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., pe de o parte, nu reprezintă critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României, întrucât se urmărește modificarea textului de lege în sensul ca pronunțarea încheierii să se realizeze în ședință publică, iar pe de altă parte, dispozițiile constituționale, a căror încălcare se susține, privesc un alt aspect față de cel reglementat de dispozițiile legale criticate.

Astfel, se observă că, deși autorul excepției a susținut că prevederile legale anterior menționate contravin dispozițiilor art. 127 din Constituția României, în concret, criticile formulate vizează modalitatea de pronunțare a încheierii prin care se constată de către judecătorul de cameră preliminară legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, în timp ce dispozițiile constituționale vizează modalitatea de desfășurare a ședințelor de judecată, invocarea încălcării acestor dispoziții constituționale fiind pur formală.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de petent în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.

Față de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., cuprinsă în Încheierea nr. 666 pronunțată la 15 noiembrie 2018, în Dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, iar în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul petent la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate de recurentul A. prin mandatar B.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., cuprinsă în Încheierea nr. 666 pronunțată la 15 noiembrie 2018, în Dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul petent la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 aprilie 2019.

Procesat de GGC - NN