ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2589/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2589/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 22 iulie 2010, reclamantul

W.K.A.

a chemat în judecată pe

pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța să fie obligat pârâtul să îi plătească suma de 500.000 Euro cu titlu

de despăgubiri morale pentru cei 4 ani, 6 luni și 2 zile în care acesta cu

soția sa W.E. au fost deportați și au avut stabilit domiciliu obligatoriu în

localitatea Vădeni Noi - Brăila.

Prin

sentința civilă nr. 1795 din 23 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut că p

rin Decizia nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010),

Curtea Constituțională a admis

excepția de neconstituționalitate ridicată de S.R., prin M.F.P.

– D.G.F.P. Constanța și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea

nr.

221/2009

p

rivind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

De

asemenea, a constatat că, a

vând în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1

1

)

din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010,

fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol,

trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin

declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind

neconstituțional.

Acțiunea reclamantului privește acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul cauzat ca urmare a măsurii administrative a deportării,

încadrându-se așadar în prevederile legale declarate ca neconstituționale și

care nu mai pot fi aplicate. De asemenea, s-a apreciat că decizia Curții Constituționale

are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse, în caz contrar

ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între reclamanți în

raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.

Tribunalul a constatat

și că temeiurile de drept pe care reclamantul le-a indicat suplimentar la

ultimul termen de judecată nu sunt incidente în cauză.

Astfel, acțiunea de

față a fost inițiată și fundamentată în considerarea prevederilor art. 5 lit. a)

din Legea nr. 221/2009, întreaga motivare în fapt și în drept a cererii de

chemare în judecată raportându-se la aceste dispoziții.

Reclamantul nu a

motivat în concret cum poate fi reținută răspunderea pârâtului în baza

Rezoluției nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, art. 5 din C.E.D.O. și art. 20

din Constituție, atâta vreme cât, raportat la situația obiectivă a părților,

astfel cum a fost expusă în fapt prin acțiune, niciunul dintre aceste acte

normative nu conferă în mod direct un drept la despăgubiri.

Astfel, calificarea

juridică a acțiunilor formulate în justiție se face de judecătorul cauzei după

regulile prevăzute de dispozițiile procesuale civile aparținând dreptului

intern ca, de altminteri, și verificarea și stabilirea competenței materiale de

soluționare, în primă instanță, a litigiului și nu în raport de jurisprudența

unei anumite instanțe.

Totodată, jurisprudența

C.E.D.O. nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept a unei acțiuni în

justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile

prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care

anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2)

din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în

tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum

acestea sunt interpretate în jurisprudenței Curții. Mai mult, potrivit

principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, C.E.D.O.

nu se aplică unui stat contractant decât cu privire fapte juridice ce s-au

produs după intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea

instrumentelor de ratificare.

De asemenea, textele

adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, recomandări, rezoluții

sau opinii, reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniștri,

guverne, parlamente naționale, partide politice naționale și pentru alți actori

importanți ai societății. Rezoluțiile conțin hotărârile Adunării asupra

problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privința

cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează

un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice, aceeași fiind

situația și cu privire la Rezoluția nr. 1096/1996 privind măsurile de

desființare a patrimoniului fostelor regimuri comuniste totalitare, iar pentru

toate aceste considerente, tribunalul a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel reclamantul W.K.A. și a criticat hotărârea primei

instanțe ca netemeinică și nelegală, deoarece instanța de fond ar fi trebuit să

țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5 din C.E.D.O. și

Rezoluția 1096/1996 a Consiliului Europei.

Reclamantul a arătat că

prin Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 s-a completat cadrul

legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale destinate

reparării nedreptăților comise de regimul politic anterior, precum și repunerea

în drepturi a persoanelor pentru care s-au dispus condamnările penale cu

caracter politic.

Reclamantul a invocat

că pot fi obținute aceste despăgubiri în virtutea dreptului de acces la

justiției garantat de Codul civil, de Constituția României cât și de Rezoluția nr.

1096/1996, și de art. 5 din C.E.D.O., care garantează dreptul la libertate și

la siguranță al oricărei persoane.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 230/ A din 02 martie 2011, a respins

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1795 din 23

noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca

nefondat.

Instanța de apel, analizând actele

și lucrările dosarului a constatat că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010

a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010) a fost admisă

excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. I pct. 1 și art.

2 din O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 06 martie  1945 - 22 decembrie 1989 și pentru

suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente.

Prin Decizia nr. 1360 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010)

a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06 martie 1945

- 22 decembrie 1989.

De asemenea, prin Decizia nr. 1358

din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010)

a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06 martie 1945

- 22 decembrie 1989.

Deciziile Curții Constituționale produc

efecte juridice erga omnes, iar dispozițiile legale constatate ca

neconstituționale își încetează efectele juridice în termen de 45 de zile de la

data publicării acestora, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după

caz, nu pun de acord prevederile constatate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Pe durata acestui termen, actele

normative constatate ca neconstituționale sunt suspendate de drept.

Prin această decizie, Curtea

Constituțională a constatat că nu se poate concluziona în materia despăgubirilor

pentru daune morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă

existența vreunei obligații a statului de a acorda aceste despăgubiri, iar

legiuitorul român după data de 22 decembrie 1989, a adoptat Decretul-Lege nr. 118/1990,

cât și Legea nr. 221/2009 în acest scop.

În acest sens, există două norme

juridice, respectiv art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 cu aceeași finalitate.

Prin Decizia nr. 1360 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a reținut că despăgubirile pentru

daune morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile,

rezonabile și proporționale, cu gravitatea și suferințele produse prin aceste

condamnări sau măsuri administrative.

Ori despăgubirile prevăzute de

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu pot fi

considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Instanța de apel a reținut că

reclamantul putea beneficia de despăgubiri morale în temeiul prevederilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar în situația în care acest text de

lege a fost declarat neconstituțional, temeiul juridic ce justifica acordarea

acestor daune, nu mai există, iar prevederile dispozițiilor art. 5 din C.E.D.O.

nu își găsesc aplicarea în această situație juridică, și în consecință, a

respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei instanței de apel

reclamantul a declarat recurs, solicitând admiterea recursului și, în baza art.

312 pct. 3 C. proc. civ., modificarea deciziei recurate în sensul admiterii

apelului, schimbarea in tot a sentinței civile nr. 1795 din 23 noiembrie 2010

pronunțata de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în sensul admiterii

cererii introductive așa cum a fost formulată, dat fiind că decizia recurată este

lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea motivelor de recurs,

reclamantul a susținut următoarele:

La data introducerii cererii de

chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificata prin O.U.G. nr.

62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri

neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflata în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

În sensul aplicării principiului neretroactivității

este si jurisprudenta C.E.D.O. Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza B. v.

Croația, paragraful 81”.

Legea trebuie interpretată în

favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație

și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea

drepturilor fundamentale ale omului.

Legea prevede acordarea de drepturi

și reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent,

posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în

virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția

României, Rezoluția nr. 1096/1996 si de art. 5. 6 si 14 din C.E.D.O., care

primează.

Premisa pe care se sprijină decizia

Curții Constituționale e total greșita, la fel ca și susținerile instanței de

apel deoarece drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu au natura

juridica a unor despagubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de

legislația luncii, vechime în muncă etc.

Instanța de judecată trebuie să țină

cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. si

Rezoluția 1096 din 1996 a C.E.

Potrivit dispozițiilor art. 20 din

Constituția României „Dispozițiile constituționale privind drepturile și

libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu D.U.D.O.,

cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este arte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții lai favorabile.”

Așadar, dacă instanțele de judecată

constată că legile interne încalcă actele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai

puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste

prevederi și să facă aplicarea legilor din reglementarea internațională mai

favorabilă.

În al doilea rând, constatarea

Curții Constituționale a României, în cuprinsul Deciziilor nr. 1358/21

octombrie 2010 si nr. 1360/21 octombrie 310 (ambele publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010),

ca Legea nr. 221/2009, art. 5 alin (1), este similară Decretului-Lege nr. 118/1990,

nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din

legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Așa cum reglementările

internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața

Constituției României, statuările C.E.D.O. de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României,

fiind obligatorii pentru instanțe.

Chiar dacă, în exercitarea

atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la

dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările

acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale

competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele

judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc

aplicarea.

Practica neunitară este sancționată

de C.E.D.O., iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu

consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre

elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancționată.

Prin decizia nr. 160 din 1 aprilie

2004, Curtea Constituționala a statuat că stabilirea categoriilor de persoane

cărora li se acordă anumite reparații pentru constrângerile și privațiunile

suferite în trecut (..), intră în atribuțiile exclusive ale autorității

legiuitoare, cu condiția ca, evident, să nu instituie privilegii ori

discriminări între persoanele care se încadrează în aceeași categorie și se

afla într-o situație identică.”

Sunt încălcate prevederile D.U.D.O.

și cele din Primul Protocol Adițional la C.A.D.O.L.F., ratificată de România

prin Legea nr. 30/1994.

În acest sens recurentul-reclamant a

invocat cauza F. împotriva Suediei și Stubbings contra Marea Britanie în care

Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane

aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele

fată de altele, fără a exista o justificare obiectivă si rezonabilă de proporționalitate

între mijloacele folosite si scopul urmărit.

Recurentul-reclamant a mai invocat Rezoluția

1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția 1481 din

2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Declarația asupra

Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale

Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34

din 29 noiembrie 1985,

Paragraful 104 din Hotărârea C.E.D.O.

în cauza D.P. împotriva României (publicată în M. Of. nr. 830/05.12.2007)

precizează într-o manieră exemplară și fără echivoc că: „statutul conferit

Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture, din

oficiu sau la cererea părților, prevederile dreptului intern pe care le

consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale”; deoarece

C.E.D.O. face parte integrantă din ordinea juridică internă a statului român

(v. art. 11 si art. 20 lin Constituție), potrivit par. 103 din aceeași Hotărâre

C.E.D.O.: „Acest aspect amplifică obligația pentru judecătorul național de a

asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminență față de

orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să

aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor”.

În reaprecierea cuantumului daunelor

morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta

prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive

la care a fost supusă, și nu a se limita sa-si motiveze respingerea apelului pe

efectele deciziilor Curții Constituționale.

Recursul este

nefondat pentru considerentele care succed.

Cererea

reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări

cu caracter politic,

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de

judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. din 15.11.2010), situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011),

în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii,

Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.

6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare

imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii

în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la

un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

În cadrul acelorași considerente,

Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că,

prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate

definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art.

14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele

persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1

din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere caracterul

obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii,

Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză este aceea de

respingere a recursului, în condițiile în care se constată că, la data

publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

cauza dedusă judecății nu fusese soluționată definitiv.

Nu sunt fondate criticile

recurentului-reclamant în sensul că instanța de apel, trebuia ca, în condițiile

în care s-a statuat că textul de lege pe care și-au întemeiat acțiunea este

neconstituțional, să constate că pretențiilor deduse judecății le sunt aplicabile

alte norme. În mod corect instanțele de fond și apel, constatând încetarea

efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a

examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a

prevederilor art. 294 C. proc. civ.

În condițiile în care reclamantul a

invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca

atare în primă instanță, analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor

prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul

procesului.

Or, un atare act de procedură este

contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora

„În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală citată are

caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul

examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea invocată prin cererea

de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a

unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către

reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Excepțiile de la regula prevăzută în

art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., sunt redate în teza II și în alin. (2)

din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza

acesteia.

Fiind de strictă interpretare și

aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la

temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în

conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea

efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor,

astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Tot astfel, pentru considerentele

expuse, reținute în cuprinsul deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțate

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, referitoare la

efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale și față de prevederile art. 330

7

C. proc. civ., se

constată că susținerea vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru

neaplicarea normelor comunitare menționate nu poate fi primită și că nu se mai

impune nici analizarea criticilor care vizează cuantumul despăgubirilor morale

care ar fi trebui acordate deoarece dispozițiile legale care au constituit

temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate și-au încetat efectele.

În ce privește D.U.D.O. și

Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale a

O.N.U., la care face trimitere recurentul-reclamant, este de reținut că acestea

sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru

statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu

tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul

intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la

tratatele internaționale.

Deși recurentul a

invocat și dispozițiile

art.

304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că acest temei a fost invocat doar

formal, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs nu permite încadrarea

criticilor în acest motiv de recurs, astfel că nu poate fi analizat.

Având în vedere

temeiurile arătate, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale

(M. Of. nr. 789/07.11.2011), conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul W.K.A. împotriva deciziei nr. 230/ A din 02 martie 2011 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 05 aprilie2012.