ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

conflictului negativ de competență de față;

Prin sentința

penală nr. 1235 din 13 decembrie 2010 Judecătoria Sectorului 1 București, în

temeiul art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e), g), i) C. pen. cu

aplic. art. 37 lit. a) și b) C. pen. si art. 320 ind.1 C. proc. pen. s-a dispus

condamnarea inculpatului T.N. la o pedeapsă de 4 ani închisoare.

S-a făcut

aplicarea art. 71 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

In baza art. 61

alin. (1) C. pen. s-a dispus revocarea liberării

condiționate și contopirea restului de 356 de zile rămas neexecutat din

pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentința

penală

nr. 1037 din 19 mai 2008 a Judecătoriei Slobozia, definitivă prin

decizia penală nr. 4099 din 24 octombrie 2000 a

C.S.J., cu pedeapsa aplicată

prin prezenta, inculpatul urmând să execute

pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare.

În baza art. 88

C. pen. s-a dedus din durata pedepsei pronunțate timpul reținerii și al

arestării preventive de la data de 16 octombrie 2010 la zi.

În baza art.

350 alin. (1) C. proc. pen. a fost menținută starea de arest a inculpatului T.N.

În baza art. 14

C. proc. pen. art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 998-999 C. civ. s-a admis

acțiunea civilă și a fost obligat inculpatul la 400 lei

despăgubiri civile către partea civilă N.S., reprezentând

daune

materiale.

În baza art. 118

lit. b) C. pen. s-a confiscat de la inculpatul T.N. șurubelnița folosita de

inculpat la săvârșirea infracțiunii.

În baza art. 113

alin. (1), (2) C. pen. rap. la art. 111 C. pen. a fost obligat inculpatul T.N.

la tratament medical pana la însănătoșire.

În temeiul

art. 191 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, la data de 16 octombrie 2010,

în jurul orei'22.00, inculpatul T.N. a fost surprins in flagrant de organele de

politie spărgând cu o șurubelnița geamul portierei dreapta față a

autoturismului marca Daewoo Matiz cu nr. de înmatriculare proprietatea numitei N.S.,

ce se afla parcat la intersecția străzilor Calea Dorobanților cu str. Tudor

Vianu, după care a pătruns în interior și a luat o geacă de piele și o pungă cu

mai multe produse cosmetice, producând un prejudiciu in valoare de 1100 lei.

După citirea

actului de sesizare, înainte de cercetarea judecătorească, în ședința publică

din 29 noiembrie 2010 i s-au pus in

vedere

inculpatului prevederile art. 320 ind. 1 C. proc. pen. si a fost audiat

inculpatul

in acest sens (f.20 dosar instanța).

În cursul cercetării judecătorești inculpatul a

recunoscut fapta

astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu,

însușindu-și probele administrate în cursul urmăririi penale.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs inculpatul, motivele de recurs nefiind

depuse la dosar anterior termenului de judecată.

La termenul

din data de 13 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția

I

penală, a recalificat calea de atac declarată de inculpat

ca fiind apel, iar prin decizia penală nr. 70 din 13 ianuarie 2011 a declinat

competența de soluționare a apelului în favoarea Tribunalului București.

Prin aceeași

decizie s-a menținut starea de arest a inculpatului.

Analizând

cauza sub aspectul dispozițiilor privind declinarea competenței raportat la

dispozițiile Legii nr. 202/2010, Curtea a reținut:

Art. XXIV din

legea anterior invocată, prevede în alin. (1) că hotărârile pronunțate în

cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse

căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început

procesul.

Curtea

constată că hotărârea prezentă a fost pronunțată

după intrarea în vigoare a prezentei legi, (25 noiembrie 2010),

respectiv la

data de 13 decembrie 2010, ceea ce ar putea determina ideea

greșită că această hotărâre ar fi supusă căilor de atac prevăzute de legea

nouă, așa cum a înțeles și instanța de fond care a menționat că sentința este

supusă recursului, și nu apelului, și a trimis cauza Curții de Apel București

și nu Tribunalului, așa cum ar fi trebuit.

Curtea

apreciază că această interpretare este eronată, întrucât creează inechități și

situații juridice diferite sub aspectul esențial al dreptului la exercitarea

căilor de atac în raport de persoane trimise în judecată pentru același gen de

infracțiuni, în același moment și sub efectul aceleiași legi, care le conferea

aceleași drepturi și aceleași căi de atac și doar datorită unui factor absolut

aleatoriu, respectiv termenul acordat de instanță la

momentul amânării cauzei, situația juridică a acestor persoane s-a

schimbat

în mod esențial.

Astfel, în

situația dosarelor înregistrate mai înainte de data intrării în vigoare a Legii

202/2010 - în speță, dosarul fiind înregistrat la 10 noiembrie 2010 - în care

s-a amânat cauza la un termen anterior intrării în vigoare a prezentei legi și

s-a pronunțat hotărârea la acel termen, persoanele trimise în judecată vor

beneficia atât de calea de atac a apelului cât și de calea de atac a

recursului, cu avantajele care rezultă din această dispoziție, iar în situația

dosarelor în care s-a amânat cauza la un termen după intrarea în vigoare a

prezentei legi, persoanele nu vor mai putea

beneficia

decât de o singură cale de atac, aceea a recursului, deși

situația celor

două persoane trimise în judecată este similară atât sub aspectul naturii

infracțiunilor pentru care au fost trimise în judecată, cât și sub aspectul

legii aplicabile în momentul în care acestea au fost trimise în judecată,

moment în care împotriva hotărârii prin care s-a soluționat cauza pentru

infracțiunea pe care se presupune că au săvârșit-o, se putea exercita atât

apelul cât și recursul.

Această interpretare dată de instanța de fond

creează situații

juridice discriminatorii pentru cazul unor inculpați

aflați în aceeași situație, deși în mod cert nu aceasta a fost intenția

legiuitorului atunci când a prevăzut dispoziția tranzitorie, aspect care

rezultă atât din mijloacele de interpretare a textului, cât mai ales din

analiza coroborată a legii cu toate instituțiile de drept incidente.

Mai mult, în situația în care intenția

legiuitorului ar fi fost alta

decât cea reținută de Curte, normele

tranzitorii nu își mai aveau

rostul,

deoarece legea procesual penală este de imediată aplicare,

astfel că o

asemenea normă tranzitorie nu era necesară și putea lipsi cu desăvârșire din

lege, hotărârilor penale urmând a le fi aplicabile dispozițiile în vigoare la

data pronunțării, ca efect al acestui principiu.

În aceeași

ordine de idei, Curtea constată că în nici un articol din această lege, în nici

o dispoziție tranzitorie nu se regăsește vreo dispoziție expresă, care să

prevadă că hotărârile pronunțate

după

intrarea în vigoare a prezentei legi sunt supuse căilor de atac

prevăzute

de legea nouă, singura mențiune relativă la regimul căilor de atac fiind cea

anterior invocată, respectiv că hotărârile pronunțate în cauzele penale înainte

de intrarea în vigoare a

prezentei legi

rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor

prevăzute de legea

sub care a început procesul, astfel că interpretarea instanței de fond, în

sensul contrar celui reținut de Curte este doar una „per a contrario" față

de articolul anterior invocat. Curtea reamintește însă că interpretarea „per a

contrario" este una care poate fi reținută numai dacă se identifică și cu

concluziile asupra unui text de lege la care se ajunge și prin alte metode de

interpretare, ceea ce nu este cazul în cauza de față.

În acest sens,

nu pot fi ignorate dispozițiile art. XIV alin. (2) din lege, care prevăd că

„Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal

învestite vor continua să

fie judecate de

acele instanțe, dispozițiile referitoare la competența

instanțelor din

Codul de procedură penală, republicat, cu

modificările

și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin

prezenta lege,

aplicându-se numai cauzelor cu care instanțele au fost sesizate după intrarea

în vigoare a prezentei legi."

Curtea

apreciază că sintagma folosită de legiuitor "hotărârile pronunțate în

cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi" din

articol fără folosirea nici unui semn de punctuație, arată că intenția acestuia

a fost aceea de a se referi la cauzele penale înregistrate pe rolul instanțelor

înainte de intrarea în vigoare a legii, așa cum se face referire și în alin. (2)

al aceluiași articol, altfel nu și-ar găsi justificarea folosirea în cuprinsul

articolului și a sintagmei „ în cauzele penale "; dacă intenția ar fi fost

aceea de a arăta expres că hotărârile pronunțate.

Înainte de

intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor și

termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, ar fi eliminat din

cuprinsul articolului exact această sintagmă, „în cauzele penale", căci

textul ar fi fost mult mai clar dacă se arăta doar că „hotărârile pronunțate

înainte de intrarea în vigoare...", or, prin utilizarea sintagmei „în

cauzele penale", legiuitorul a vrut să atragă atenția asupra importanței

cauzelor penale din punctul de vedere momentului înregistrării acestora, iar

lipsa oricărui semn de punctuație între cuvinte în contextul introducerii

acelei sintagme care ar fi putut lipsi, nu arată decât că ceea ce ar trebui să

se înțeleagă că s-au avut în vedere nu sunt hotărârile pronunțate înainte de

intrarea în vigoare a legii, ci cauzele penale (înregistrate) înainte de

intrarea în vigoare a legii, și raportat la această incertitudine, Curtea arată

încă o dată că introducerea sintagmei la care am făcut referire nu face decât să

întărească ideea că intenția legiuitorului a fost aceea de a atrage atenția

asupra importanței momentului înregistrării cauzei penale.

Curtea nu poate ignora nici dispozițiile art.

XXII alin. (2) - care se

referă la cauzele civile - unde se precizează

în mod expres care anume dintre textele de lege modificate prin intrarea în

vigoare a legi noi se aplică „numai proceselor, cererilor...începute, respectiv

formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi" împrejurare ce

denotă încă o dată voința legiuitorului de a se

raporta la momentul

înregistrării cauzei iar nu la cel al pronunțării.

Curtea

constată că a stabili momentul pronunțării hotărârii drept criteriu după care

căile sau calea de atac exercitate împotriva hotărârilor prin care persoane

trimise în judecată în același timp pentru același gen de infracțiuni să fie

apelul și recursul, respectiv exclusiv recursul, criteriu îmbrățișat de

instanța de fond în interpretarea art. XXIV din Legea nr. 202/2010, este

determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanei trimise

în judecată. Astfel, indiferent de data comiterii unei fapte prevăzute de legea

penală, durata procesului penal și finalizarea acestuia depind adesea de o

serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare,

incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, și orice alte

împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei, inclusiv simpla amânare a

pronunțării de către prima instanță, cum de altfel sunt numeroase exemple

ajunse pe rolul Curții de Apel București, unde dezbaterile

în cauză au avut loc înainte de intrarea în

vigoare a Legii 202/2010

însă instanța a amânat pronunțarea la o dată

ulterioară intrării în vigoare a legii și astfel prin simpla voință a

judecătorului cauzei s-au modificat posibilitățile părților de a declara calea

de atac.

Curtea

constată că stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei

persoanei condamnate, de care depinde până la urmă dreptul efectiv de a

exercita una sau două căi de atac împotriva unei hotărâri este în contradicție

cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din

Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu

poate fi diferit. Fiind o lege, actul prin care se stabilește regimul juridic

al căilor de atac împotriva hotărârilor instanței de fond, aceasta trebuie să

se aplice tuturor persoanelor care, aflate în aceeași situație, pot beneficia

sau nu de efectele acesteia (în cauza de față, Curtea arată că existența a două

căi de atac care pot fi exercitate împotriva unei hotărâri de condamnare este

în mod evident o dispoziție de favoare pentru inculpat și interesul său este în

consecință ca împotriva unei astfel de hotărâri să se poată exercita atât calea

de atac a apelului, dispozițiile de favoare fiind cele anterioare Legii nr.

202/2010) cât și a recursului).

Or, situațiile

în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență

pentru a se justifica deosebirea de

tratament

juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un

criteriu

obiectiv și rațional iar sub aspectul incidenței Legii nr. 202/2010, toți

infractorii care au comis infracțiuni de aceeași categorie, anterior datei

intrării în vigoare a legii, se află într-o situație identică, data pronunțării

hotărârii de către prima instanță neavând nici o semnificație în ceea ce

privește stabilirea unui tratament juridic diferențiat, întrucât aceasta

depinde de factori străini conduitei procesuale a infractorilor. Spre exemplu,

în cazul a doi coautori trimiși în judecată ambii anterior intrării în vigoare

a legii, este posibil ca unul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească

pronunțată anterior intrării în vigoare a legii și să beneficieze astfel de

două căi de atac, apel și recurs iar celălalt coautor, nefiind condamnat în

fond decât după intrarea în vigoare a legii, din varii motive, fie că inițial

cauza s-a disjuns în ceea ce îl privește din cauze exterioare conduitei sale,

fie din alte motive nu va putea beneficia de aceleași căi de atac, împotriva

hotărârii sale de condamnare putând exercita doar recurs, deși în mod clar ar

fi fost în favoarea sa posibilitatea de a exercita atât apel cât și recurs,

ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic.

Curtea

constată că, sub aspectul examinat, criteriul obiectiv în baza căruia se poate

aplica regimul căilor de atac exercitabile poate fi determinat numai de

înregistrarea cauzei penale până la data intrării în vigoare a legii, concluzie

care s-ar impune și din aplicarea principiului activității legii penale,

reglementat de art. 10 C. pen., atât incriminarea, cât și aplicarea pedepsei

fiind determinate de momentul comiterii infracțiunii.

Curtea

consideră că o asemenea interpretare nu este în contradicție nici cu spiritul

Legii nr. 202/2010, al cărei principal scop a fost acela de a accelera

soluționarea proceselor, căci

această lege,

potrivit căreia împotriva hotărârilor pronunțate pentru

infracțiuni

considerate de o complexitate redusă se poate exercita numai calea de atac a

recursului își va dovedi pe deplin eficiența de la momentul aplicării sale în

continuare, iar toate cauzele penale care s-au înregistrat și se vor înregistra

după momentul intrării sale în vigoare se vor soluționa conform dispozițiilor

noii legi, însă toate aceste dispoziții sunt aplicabile după criteriile

anterior arătate fără a se încălca drepturile constituționale, căci

fără îndoială scopul legiuitorului nu poate să fi

fost acela de a crea

discriminări între persoane aflate în aceiași

situație, iar pe de altă parte, nu prin exercitarea din acest moment a unei

singure căi de

atac împotriva unor hotărâri

judecătorești se accelerează procesul

penal și se reduce durata, în

general, a proceselor, eficiența legii urmând a se demonstra și constata de la

acest moment în viitor, prin aplicarea sa unitară, sub toate aspectele.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că intenția

legiuitorului a

fost similară cu cea reținută de Curte, față de

materialul dezbătut pe această temă, a Legii nr. 202/2010 de către cei care au

contribuit la realizarea legii, cu ocazia unor dezbateri care au avut loc la

Institutul Național al Magistraturii, material care a fost transmis și

electronic instanțelor și în cuprinsul căruia se fac următoarele aprecieri cu

referire la art. XXIV din Lege:

„Față de

dispozițiile art. XXIV din Legea nr. 202/2010, vom distinge în legătură cu

aplicarea în timp a noii legii următoarele ipoteze:

i) în cazul în

care înainte de intrarea în vigoare a „micii reforme" tribunalul a fost

sesizată cu o cauză în care inculpatul este acuzat de săvârșirea unei

infracțiuni la regimul drepturilor de proprietate intelectuală și industrială,

va continua judecarea cauzei, evitându-se astfel declinarea competenței

judecării cauzelor de la tribunale la judecătorii; sentința pronunțată este

supusă apelului la curtea de apel, iar decizia pronunțată în apel este supusă

recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție;

ii) în cazul

în care înainte de intrarea în vigoare a „micii reforme" judecătoria a

fost sesizată cu o cauză în care inculpatul este acuzat de săvârșirea unei

infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, sentința

pronunțată de această instanță după intrarea în vigoare a legii noi este supusă

apelului la tribunal, iar decizia din apel

poate fi atacată cu recurs la

curtea de apel; astfel, tribunalul

păstrează pentru cauzele cu care judecătoria a fost sesizată înainte de

intrarea în vigoare a „micii reforme", competența funcțională de a judeca

apelul;

iii) sentințele pronunțate de judecătorie înainte

de intrarea în

vigoare a Legii nr. 202/2010 rămân supuse căilor de atac,

motivelor și termenelor prevăzute de legea în vigoare la data sesizării

instanței [astfel, ar trebui interpretată expresia „a început

procesul" folosită de art. XXIV alin. (1) din

Legea nr. 202/2010]. Și în

acest caz

tribunalul păstrează competența funcțională de a judeca

apelul.

Prin Legea nr.

202/2010 s-a prevăzut competența curții de apel, ca instanță de recurs, de a

judeca recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de judecătorii în

primă instanță, cu excepția celor date în competența tribunalului enumerate mai

sus (de pildă, infracțiunile pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la

plângerea prealabilă a persoanei vătămate date în competența personală a

tribunalului).

Astfel,

împotriva sentințelor pronunțate de judecătorie cu privire la infracțiunile

pentru care acțiunea penală se pune în

mișcare

din oficiu, se exercită numai calea de atac a recursului (nu

apelul), care este dat în competența curții de

apel. în aceste situații

recursul

este integral devolutiv nefiind limitată analiza instanței de

control

judiciar numai la cazurile de casare.

Față de dispozițiile art. XXIV din Legea nr.

202/2010 această

competență funcțională se va aplica numai cu privire la

sentințele pronunțate în cauzele în care judecătoria a fost sesizată cu

judecarea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din

oficiu, după intrarea în vigoare a „micii reforme".

În situația în

care sesizarea judecătoriei este anterioară intrării în vigoare a „micii

reforme", sentințele pronunțate cu privire la infracțiunile pentru care

acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu sunt supuse apelului care va fi

judecat de tribunal, decizia din apel fiind supusă recursului la curtea de

apel."

Curtea

apreciază că s-a impus redarea integrală a fragmentelor din material la care se

referă articolul XXIV din lege,

cel care a

suscitat disputa prezentă, căci acesta reflectă de fapt, în mod explicit care a

fost intenția legiuitorului, și de această dată ne

referim propriu zis

la chiar persoanele care au contribuit la realizarea Legii nr. 202/2010, și nu

în mod generic la legiuitor, ca organ legislativ al țării, redare impusă, în

opinia Curții, și de convingerea că vor urma și alte cauze care vor genera

conflicte negative de competență.

Față de

considerentele expuse, Curtea de Apel a declinat competența soluționării cauzei

de față, recalificând calea de atac a recursului ca fiind apel, în favoarea

Tribunalului București.

Cauza a fost

reînregistrată la data de 20 ianuarie 2010 sub nr. 52495/299/2010 pe rolul

Tribunalului București, secția

I

penală.

Prin decizia

penală nr. 63/A din 26 ianuarie 2011 a Tribunalului București, secția

I

penală, în baza art. 42 și art. XXIV alin. (1) din Legea

nr. 202/2010, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel București.

În baza art. 43

alin. (3) C. proc. pen., a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție,

în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

S-a reținut în

esență că, din interpretarea per a contrario a disp. art. XXIV din Legea nr. 202/2010

rezultă că hotărârile pronunțate în cauzele penale după intrarea în vigoare a

legii nr. 202/2010, cum este și cazul în speță, sunt supuse căilor de atac,

motivelor și termenelor prevăzute de această lege.

Această

interpretare nu contravine nici spiritului legii de modificare a Codului de

procedură penală și nici celorlalte norme tranzitorii.

Fiind

investită cu soluționarea conflictului de competență, Înalta Curte retine

următoarele:

Prin Legea nr.

202/2010 au fost aduse modificări Codului de procedură penală, de natură a

contribui la accelerarea soluționării proceselor, între acestea regăsindu-se și

suprimarea unor căi de atac, totală [cum este cazul recursului împotriva

hotărârilor pronunțate în procedura prevăzută de art. 278/1 C. proc. pen.] sau

parțială (cum este cazul apelului împotriva

hotărârilor pronunțate în

primă instanță de judecătorii, respectiv de

tribunalul militar, în alte cauze decât cele privind infracțiunile pentru care

punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a

persoanei vătămate).

Aceste modificări au impus inserarea în cuprinsul

legii a unor

dispoziții tranzitorii, care se regăsesc în disp. art. XXIV.

Din examinarea

acestor norme tranzitorii, rezultă că acestea se referă la trei chestiuni

distincte, prin raportare la modificările aduse Codului de procedură penală,

respectiv : regimul căilor de

atac(inclusiv

motive și termene), competența organelor judiciare și

recursul în

interesul legii.

În privința

căilor de atac, singura normă tranzitorie se regăsește în alin. (1) al art. XXIV,

iar aceasta stabilește cu claritate drept criteriu pentru aplicarea

modificărilor prevăzute de lege, data pronunțării hotărârii ce se dorește a fi

atacată.

Acest criteriu

corespunde atât principiului potrivit căruia legea procesual penală este de

imediată aplicare, cât și spiritului Legii nr. 202/2010, care s-a dorit a fi un

instrument de simplificare și accelerare a procedurilor, cu efecte imediate.

În consecință,

constatând că în speță sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de

13 decembrie 2010, așadar

ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte reține că

această hotărâre

este supusă exclusiv recursului,conform art. 361alin. (1) lit. a) C. proc. pen.,

cale de atac ce intră în competența funcțională a Curții de Apel, conform art. 28/1

pct. 3 C. proc. pen. instanță căreia i se va trimite dosarul.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DISPUNE

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București,

instanță căreia i se va trimite dosarul pentru soluționarea recursului declarat

de inculpatul T.N. împotriva sentinței penale nr. 1235 din 13 decembrie 2010 a

Judecătoriei Sector 1 București.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru apărarea

inculpatului T.N., în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul

Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 3 martie 2011.