ÎCCJ, Secția penală

Asupra conflictului negativ de competență de față; Prin sentința penală nr. 1235 din 13 decembrie 2010 Judecătoria Sectorului 1 București, în temeiul art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e), g), i) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. a) și b) C. pen. si art. 320 ind.1 C. proc. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului T.N. la o pedeapsă de 4 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. In baza art. 61 alin. (1) C. pen. s-a dispus revocarea liberării condiționate și contopirea restului de 356 de zile rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 1037 din 19 mai 2008 a Judecătoriei Slobozia, definitivă prin decizia penală nr. 4099 din 24 octombrie 2000 a C.S.J., cu pedeapsa aplicată prin prezenta, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din durata pedepsei pronunțate timpul reținerii și al arestării preventive de la data de 16 octombrie 2010 la zi. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a fost menținută starea de arest a inculpatului T.N. În baza art. 14 C. proc. pen. art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 998-999 C. civ. s-a admis acțiunea civilă și a fost obligat inculpatul la 400 lei despăgubiri civile către partea civilă N.S., reprezentând daune materiale. În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a confiscat de la inculpatul T.N. șurubelnița folosita de inculpat la săvârșirea infracțiunii. În baza art. 113 alin. (1), (2) C. pen. rap. la art. 111 C. pen. a fost obligat inculpatul T.N. la tratament medical pana la însănătoșire.

În temeiul art. 191 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, la data de 16 octombrie 2010, în jurul orei'22.00, inculpatul T.N. a fost surprins in flagrant de organele de politie spărgând cu o șurubelnița geamul portierei dreapta față a autoturismului marca Daewoo Matiz cu nr. de înmatriculare proprietatea numitei N.S., ce se afla parcat la intersecția străzilor Calea Dorobanților cu str. Tudor Vianu, după care a pătruns în interior și a luat o geacă de piele și o pungă cu mai multe produse cosmetice, producând un prejudiciu in valoare de 1100 lei. După citirea actului de sesizare, înainte de cercetarea judecătorească, în ședința publică din 29 noiembrie 2010 i s-au pus in vedere inculpatului prevederile art. 320 ind.

1 C. proc. pen. si a fost audiat inculpatul in acest sens (f.20 dosar instanța). În cursul cercetării judecătorești inculpatul a recunoscut fapta astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu, însușindu-și probele administrate în cursul urmăririi penale. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs inculpatul, motivele de recurs nefiind depuse la dosar anterior termenului de judecată. La termenul din data de 13 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția I penală, a recalificat calea de atac declarată de inculpat ca fiind apel, iar prin decizia penală nr. 70 din 13 ianuarie 2011 a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea Tribunalului București. Prin aceeași decizie s-a menținut starea de arest a inculpatului.

Analizând cauza sub aspectul dispozițiilor privind declinarea competenței raportat la dispozițiile Legii nr. 202/2010, Curtea a reținut: Art. XXIV din legea anterior invocată, prevede în alin. (1) că hotărârile pronunțate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Curtea constată că hotărârea prezentă a fost pronunțată după intrarea în vigoare a prezentei legi, (25 noiembrie 2010), respectiv la data de 13 decembrie 2010, ceea ce ar putea determina ideea greșită că această hotărâre ar fi supusă căilor de atac prevăzute de legea nouă, așa cum a înțeles și instanța de fond care a menționat că sentința este supusă recursului, și nu apelului, și a trimis cauza Curții de Apel București și nu Tribunalului, așa cum ar fi trebuit.

Curtea apreciază că această interpretare este eronată, întrucât creează inechități și situații juridice diferite sub aspectul esențial al dreptului la exercitarea căilor de atac în raport de persoane trimise în judecată pentru același gen de infracțiuni, în același moment și sub efectul aceleiași legi, care le conferea aceleași drepturi și aceleași căi de atac și doar datorită unui factor absolut aleatoriu, respectiv termenul acordat de instanță la momentul amânării cauzei, situația juridică a acestor persoane s-a schimbat în mod esențial.

Astfel, în situația dosarelor înregistrate mai înainte de data intrării în vigoare a Legii 202/2010 - în speță, dosarul fiind înregistrat la 10 noiembrie 2010 - în care s-a amânat cauza la un termen anterior intrării în vigoare a prezentei legi și s-a pronunțat hotărârea la acel termen, persoanele trimise în judecată vor beneficia atât de calea de atac a apelului cât și de calea de atac a recursului, cu avantajele care rezultă din această dispoziție, iar în situația dosarelor în care s-a amânat cauza la un termen după intrarea în vigoare a prezentei legi, persoanele nu vor mai putea beneficia decât de o singură cale de atac, aceea a recursului, deși situația celor două persoane trimise în judecată este similară atât sub aspectul naturii infracțiunilor pentru care au fost trimise în judecată, cât și sub aspectul legii aplicabile în momentul în care acestea au fost trimise în judecată, moment în care împotriva hotărârii prin care s-a soluționat cauza pentru infracțiunea pe care se presupune că au săvârșit-o, se putea exercita atât apelul cât și recursul.

Această interpretare dată de instanța de fond creează situații juridice discriminatorii pentru cazul unor inculpați aflați în aceeași situație, deși în mod cert nu aceasta a fost intenția legiuitorului atunci când a prevăzut dispoziția tranzitorie, aspect care rezultă atât din mijloacele de interpretare a textului, cât mai ales din analiza coroborată a legii cu toate instituțiile de drept incidente. Mai mult, în situația în care intenția legiuitorului ar fi fost alta decât cea reținută de Curte, normele tranzitorii nu își mai aveau rostul, deoarece legea procesual penală este de imediată aplicare, astfel că o asemenea normă tranzitorie nu era necesară și putea lipsi cu desăvârșire din lege, hotărârilor penale urmând a le fi aplicabile dispozițiile în vigoare la data pronunțării, ca efect al acestui principiu.

În aceeași ordine de idei, Curtea constată că în nici un articol din această lege, în nici o dispoziție tranzitorie nu se regăsește vreo dispoziție expresă, care să prevadă că hotărârile pronunțate după intrarea în vigoare a prezentei legi sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea nouă, singura mențiune relativă la regimul căilor de atac fiind cea anterior invocată, respectiv că hotărârile pronunțate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, astfel că interpretarea instanței de fond, în sensul contrar celui reținut de Curte este doar una „per a contrario" față de articolul anterior invocat.

Curtea reamintește însă că interpretarea „per a contrario" este una care poate fi reținută numai dacă se identifică și cu concluziile asupra unui text de lege la care se ajunge și prin alte metode de interpretare, ceea ce nu este cazul în cauza de față.

În acest sens, nu pot fi ignorate dispozițiile art. XIV alin. (2) din lege, care prevăd că „Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe, dispozițiile referitoare la competența instanțelor din Codul de procedură penală, republicat, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanțele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi." Curtea apreciază că sintagma folosită de legiuitor "hotărârile pronunțate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi" din articol fără folosirea nici unui semn de punctuație, arată că intenția acestuia a fost aceea de a se referi la cauzele penale înregistrate pe rolul instanțelor înainte de intrarea în vigoare a legii, așa cum se face referire și în alin. (2) al aceluiași articol, altfel nu și-ar găsi justificarea folosirea în cuprinsul articolului și a sintagmei „ în cauzele penale "; dacă intenția ar fi fost aceea de a arăta expres că hotărârile pronunțate.

Înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, ar fi eliminat din cuprinsul articolului exact această sintagmă, „în cauzele penale", căci textul ar fi fost mult mai clar dacă se arăta doar că „hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare...", or, prin utilizarea sintagmei „în cauzele penale", legiuitorul a vrut să atragă atenția asupra importanței cauzelor penale din punctul de vedere momentului înregistrării acestora, iar lipsa oricărui semn de punctuație între cuvinte în contextul introducerii acelei sintagme care ar fi putut lipsi, nu arată decât că ceea ce ar trebui să se înțeleagă că s-au avut în vedere nu sunt hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii, ci cauzele penale (înregistrate) înainte de intrarea în vigoare a legii, și raportat la această incertitudine, Curtea arată încă o dată că introducerea sintagmei la care am făcut referire nu face decât să întărească ideea că intenția legiuitorului a fost aceea de a atrage atenția asupra importanței momentului înregistrării cauzei penale.

Curtea nu poate ignora nici dispozițiile art. XXII alin. (2) - care se referă la cauzele civile - unde se precizează în mod expres care anume dintre textele de lege modificate prin intrarea în vigoare a legi noi se aplică „numai proceselor, cererilor...începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi" împrejurare ce denotă încă o dată voința legiuitorului de a se raporta la momentul înregistrării cauzei iar nu la cel al pronunțării. Curtea constată că a stabili momentul pronunțării hotărârii drept criteriu după care căile sau calea de atac exercitate împotriva hotărârilor prin care persoane trimise în judecată în același timp pentru același gen de infracțiuni să fie apelul și recursul, respectiv exclusiv recursul, criteriu îmbrățișat de instanța de fond în interpretarea art. XXIV din Legea nr. 202/2010, este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanei trimise în judecată.

Astfel, indiferent de data comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, durata procesului penal și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, și orice alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei, inclusiv simpla amânare a pronunțării de către prima instanță, cum de altfel sunt numeroase exemple ajunse pe rolul Curții de Apel București, unde dezbaterile în cauză au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Legii 202/2010 însă instanța a amânat pronunțarea la o dată ulterioară intrării în vigoare a legii și astfel prin simpla voință a judecătorului cauzei s-au modificat posibilitățile părților de a declara calea de atac.

Curtea constată că stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei condamnate, de care depinde până la urmă dreptul efectiv de a exercita una sau două căi de atac împotriva unei hotărâri este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Fiind o lege, actul prin care se stabilește regimul juridic al căilor de atac împotriva hotărârilor instanței de fond, aceasta trebuie să se aplice tuturor persoanelor care, aflate în aceeași situație, pot beneficia sau nu de efectele acesteia (în cauza de față, Curtea arată că existența a două căi de atac care pot fi exercitate împotriva unei hotărâri de condamnare este în mod evident o dispoziție de favoare pentru inculpat și interesul său este în consecință ca împotriva unei astfel de hotărâri să se poată exercita atât calea de atac a apelului, dispozițiile de favoare fiind cele anterioare Legii nr. 202/2010) cât și a recursului).

Or, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional iar sub aspectul incidenței Legii nr. 202/2010, toți infractorii care au comis infracțiuni de aceeași categorie, anterior datei intrării în vigoare a legii, se află într-o situație identică, data pronunțării hotărârii de către prima instanță neavând nici o semnificație în ceea ce privește stabilirea unui tratament juridic diferențiat, întrucât aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a infractorilor.

Spre exemplu, în cazul a doi coautori trimiși în judecată ambii anterior intrării în vigoare a legii, este posibil ca unul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească pronunțată anterior intrării în vigoare a legii și să beneficieze astfel de două căi de atac, apel și recurs iar celălalt coautor, nefiind condamnat în fond decât după intrarea în vigoare a legii, din varii motive, fie că inițial cauza s-a disjuns în ceea ce îl privește din cauze exterioare conduitei sale, fie din alte motive nu va putea beneficia de aceleași căi de atac, împotriva hotărârii sale de condamnare putând exercita doar recurs, deși în mod clar ar fi fost în favoarea sa posibilitatea de a exercita atât apel cât și recurs, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic.

Curtea constată că, sub aspectul examinat, criteriul obiectiv în baza căruia se poate aplica regimul căilor de atac exercitabile poate fi determinat numai de înregistrarea cauzei penale până la data intrării în vigoare a legii, concluzie care s-ar impune și din aplicarea principiului activității legii penale, reglementat de art. 10 C. pen., atât incriminarea, cât și aplicarea pedepsei fiind determinate de momentul comiterii infracțiunii.

Curtea consideră că o asemenea interpretare nu este în contradicție nici cu spiritul Legii nr. 202/2010, al cărei principal scop a fost acela de a accelera soluționarea proceselor, căci această lege, potrivit căreia împotriva hotărârilor pronunțate pentru infracțiuni considerate de o complexitate redusă se poate exercita numai calea de atac a recursului își va dovedi pe deplin eficiența de la momentul aplicării sale în continuare, iar toate cauzele penale care s-au înregistrat și se vor înregistra după momentul intrării sale în vigoare se vor soluționa conform dispozițiilor noii legi, însă toate aceste dispoziții sunt aplicabile după criteriile anterior arătate fără a se încălca drepturile constituționale, căci fără îndoială scopul legiuitorului nu poate să fi fost acela de a crea discriminări între persoane aflate în aceiași situație, iar pe de altă parte, nu prin exercitarea din acest moment a unei singure căi de atac împotriva unor hotărâri judecătorești se accelerează procesul penal și se reduce durata, în general, a proceselor, eficiența legii urmând a se demonstra și constata de la acest moment în viitor, prin aplicarea sa unitară, sub toate aspectele.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că intenția legiuitorului a fost similară cu cea reținută de Curte, față de materialul dezbătut pe această temă, a Legii nr. 202/2010 de către cei care au contribuit la realizarea legii, cu ocazia unor dezbateri care au avut loc la Institutul Național al Magistraturii, material care a fost transmis și electronic instanțelor și în cuprinsul căruia se fac următoarele aprecieri cu referire la art. XXIV din Lege: „Față de dispozițiile art. XXIV din Legea nr. 202/2010, vom distinge în legătură cu aplicarea în timp a noii legii următoarele ipoteze: i) în cazul în care înainte de intrarea în vigoare a „micii reforme" tribunalul a fost sesizată cu o cauză în care inculpatul este acuzat de săvârșirea unei infracțiuni la regimul drepturilor de proprietate intelectuală și industrială, va continua judecarea cauzei, evitându-se astfel declinarea competenței judecării cauzelor de la tribunale la judecătorii; sentința pronunțată este supusă apelului la curtea de apel, iar decizia pronunțată în apel este supusă recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție; ii) în cazul în care înainte de intrarea în vigoare a „micii reforme" judecătoria a fost sesizată cu o cauză în care inculpatul este acuzat de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu,

sentința pronunțată de această instanță după intrarea în vigoare a legii noi este supusă apelului la tribunal, iar decizia din apel poate fi atacată cu recurs la curtea de apel; astfel, tribunalul păstrează pentru cauzele cu care judecătoria a fost sesizată înainte de intrarea în vigoare a „micii reforme", competența funcțională de a judeca apelul; iii) sentințele pronunțate de judecătorie înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea în vigoare la data sesizării instanței [astfel, ar trebui interpretată expresia „a început procesul" folosită de art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010]. Și în acest caz tribunalul păstrează competența funcțională de a judeca apelul.

Prin Legea nr. 202/2010 s-a prevăzut competența curții de apel, ca instanță de recurs, de a judeca recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de judecătorii în primă instanță, cu excepția celor date în competența tribunalului enumerate mai sus (de pildă, infracțiunile pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate date în competența personală a tribunalului). Astfel, împotriva sentințelor pronunțate de judecătorie cu privire la infracțiunile pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, se exercită numai calea de atac a recursului (nu apelul), care este dat în competența curții de apel. în aceste situații recursul este integral devolutiv nefiind limitată analiza instanței de control judiciar numai la cazurile de casare.

Față de dispozițiile art. XXIV din Legea nr. 202/2010 această competență funcțională se va aplica numai cu privire la sentințele pronunțate în cauzele în care judecătoria a fost sesizată cu judecarea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, după intrarea în vigoare a „micii reforme". În situația în care sesizarea judecătoriei este anterioară intrării în vigoare a „micii reforme", sentințele pronunțate cu privire la infracțiunile pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu sunt supuse apelului care va fi judecat de tribunal, decizia din apel fiind supusă recursului la curtea de apel." Curtea apreciază că s-a impus redarea integrală a fragmentelor din material la care se referă articolul XXIV din lege, cel care a suscitat disputa prezentă, căci acesta reflectă de fapt, în mod explicit care a fost intenția legiuitorului, și de această dată ne referim propriu zis la chiar persoanele care au contribuit la realizarea Legii nr. 202/2010, și nu în mod generic la legiuitor, ca organ legislativ al țării, redare impusă, în opinia Curții, și de convingerea că vor urma și alte cauze care vor genera conflicte negative de competență.

Față de considerentele expuse, Curtea de Apel a declinat competența soluționării cauzei de față, recalificând calea de atac a recursului ca fiind apel, în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost reînregistrată la data de 20 ianuarie 2010 sub nr. 52495/299/2010 pe rolul Tribunalului București, secția I penală. Prin decizia penală nr. 63/A din 26 ianuarie 2011 a Tribunalului București, secția I penală, în baza art. 42 și art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. În baza art. 43 alin. (3) C. proc. pen., a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

S-a reținut în esență că, din interpretarea per a contrario a disp. art. XXIV din Legea nr. 202/2010 rezultă că hotărârile pronunțate în cauzele penale după intrarea în vigoare a legii nr. 202/2010, cum este și cazul în speță, sunt supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de această lege. Această interpretare nu contravine nici spiritului legii de modificare a Codului de procedură penală și nici celorlalte norme tranzitorii. Fiind investită cu soluționarea conflictului de competență, Înalta Curte retine următoarele: Prin Legea nr. 202/2010 au fost aduse modificări Codului de procedură penală, de natură a contribui la accelerarea soluționării proceselor, între acestea regăsindu-se și suprimarea unor căi de atac, totală [cum este cazul recursului împotriva hotărârilor pronunțate în procedura prevăzută de art. 278/1 C. proc.

pen.] sau parțială (cum este cazul apelului împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de judecătorii, respectiv de tribunalul militar, în alte cauze decât cele privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate). Aceste modificări au impus inserarea în cuprinsul legii a unor dispoziții tranzitorii, care se regăsesc în disp. art. XXIV. Din examinarea acestor norme tranzitorii, rezultă că acestea se referă la trei chestiuni distincte, prin raportare la modificările aduse Codului de procedură penală, respectiv : regimul căilor de atac(inclusiv motive și termene), competența organelor judiciare și recursul în interesul legii.

În privința căilor de atac, singura normă tranzitorie se regăsește în alin. (1) al art. XXIV, iar aceasta stabilește cu claritate drept criteriu pentru aplicarea modificărilor prevăzute de lege, data pronunțării hotărârii ce se dorește a fi atacată. Acest criteriu corespunde atât principiului potrivit căruia legea procesual penală este de imediată aplicare, cât și spiritului Legii nr. 202/2010, care s-a dorit a fi un instrument de simplificare și accelerare a procedurilor, cu efecte imediate. În consecință, constatând că în speță sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de 13 decembrie 2010, așadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte reține că această hotărâre este supusă exclusiv recursului,conform art. 361alin.

(1) lit. a) C. proc. pen., cale de atac ce intră în competența funcțională a Curții de Apel, conform art. 28/1 pct. 3 C. proc. pen. instanță căreia i se va trimite dosarul. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DISPUNE Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, instanță căreia i se va trimite dosarul pentru soluționarea recursului declarat de inculpatul T.N. împotriva sentinței penale nr. 1235 din 13 decembrie 2010 a Judecătoriei Sector 1 București. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apărarea inculpatului T.N., în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 martie 2011.