ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 484/2021

Prin Sentința penală nr. 55/F din data de 05 martie 2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția I penală, a hotărât, între altele, urmare a admiterii cererii formulate de Statele Unite ale Americii, extrădarea și predarea către acest stat a cetățeanului britanic și neozeelandez A., cu menținerea față de acesta a măsurii arestării provizorii, în vederea extrădării, până la predarea sa, conform art. 57 din Legea nr. 302/2004 (republicată) și art. 13 alin. (3) din Tratatul de extrădare dintre România și Statele Unite ale Americii, constatându-se că a fost reținut și arestat provizoriu, în procedura de extrădare, începând cu data de 19 noiembrie 2020 până la zi. Contestația formulată de persoana extrădată împotriva acestei sentințe a fost respinsă, ca nefondată, la data de 25 martie 2021, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin Decizia nr. 260/2021, hotărârea de extrădare, incluzând și dispoziția de menținere a arestării persoanei extrădate, până la predare, rămânând astfel definitivă.

Potrivit informațiilor comunicate de către Biroul Național Interpol, a fost stabilit termen de preluare a persoanei extrădate de către autoritățile din Statele Unite ale Americii la data de 12 mai 2021.

Între timp, la data de 19 aprilie 2021, persoana extrădată a depus la Curtea Europeană a Drepturilor Omului o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, formându-se astfel cauza Johnson împotriva României. În cadrul acestei cauze, la data de 05 mai 2021, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în temeiul art. 39 din Regulamentul de procedură (măsuri provizorii), ca persoana extrădată să nu fie îndepărtată de pe teritoriul României pe întreaga durată a procedurilor desfășurate în fața acesteia, astfel cum Ministerul Afacerilor Externe din România, Agentul Guvernamental a informat Ministerul Justiției din România, prin Adresa nr. x din data de 06 mai 2021.

În raport cu împrejurarea anterior menționată, Curtea de Apel București, secția I penală, a constatat că s-a ivit o împiedicare la predarea persoanei extrădate A. către statul solicitant (Statele Unite ale Americii), astfel cum s-a dispus prin hotărârea definitivă a instanței române, convenită a se realiza la data de 12 mai 2021, urmare a deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului, care a dispus, ca măsură provizorie, conform art. 39 din Regulamentul său de procedură, ca aceasta să nu fie îndepărtată de pe teritoriul României pe întreaga durată a procedurilor desfășurate în fața sa, în condițiile în care art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România este parte, obligă statul român să nu împiedice, prin nicio măsură, exercițiul eficace al dreptului de care a uzat persoana extrădată, sesizând instanța europeană cu o cerere întemeiată pe acel articol din Convenție.

Pe de altă parte, s-a apreciat că această împrejurare nu produce, în prezent, niciun efect cu privire la măsura arestării persoanei extrădate, menținută prin hotărârea definitivă de extrădare, în vederea predării acesteia, sens în care Curtea a reținut următoarele: Arestarea provizorie a persoanei extrădabile, în vederea extrădării, care este dispusă și, eventual, prelungită/menținută, pe câte cel mult 30 de zile, conform dispozițiilor art. 43 alin. (3), (5) din Legea nr. 302/2004 (republicată), în cursul soluționării cererii de extrădare, prin încheiere, de către completul învestit cu acea cerere, este o instituție diferită de arestarea persoanei extrădate, în vederea predării, care se dispune odată cu admiterea cererii de extrădare, prin sentință. Termenul de 180 de zile, prevăzut de dispozițiile art. 143 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 (republicată), invocat în contestația la executare cu care a fost sesizată această instanță, se referă la arestarea provizorie a persoanei extrădabile, în vederea extrădării, în cursul soluționării cererii de extrădare, durata totală a acesteia neputând depăși, conform dispozițiilor respective, acel termen. Odată admisă cererea de extrădare, cum s-a hotărât în speță, prin sentința definitivă a instanței române, s-a apreciat că devin aplicabile dispozițiile art. 143 alin. (6), (7) din Legea nr. 302/2004 (republicată), plasate după și în continuarea celor anterior menționate, care prevăd că, odată cu admiterea cererii de extrădare, prin sentință, instanța dispune și arestarea persoanei extrădate, în vederea predării și, respectiv, că această măsură (a arestării, în vederea predării) încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autoritățile competente ale statului solicitant, în termen de 30 de zile de la data convenită pentru predare, cu excepția cazului prevăzut la art. 57 alin. (6) din aceeași lege (potrivit căruia, în caz de forță majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate, autoritățile române și cele ale statului solicitant se vor pune de acord asupra unei noi date de predare, fiind aplicabile, sub acest aspect, dispozițiile art. 56 alin. (3) din lege - care prevăd că, dacă data predării nu este fixată în termen de 15 zile, Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române trebuie să informeze asupra demersurilor făcute și motivelor pentru care data predării nu a putut fi stabilită în acel interval). În același sens, art. 52 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 (republicată) prevede că, atunci când hotărăște admiterea cererii de extrădare, instanța dispune, totodată, menținerea arestării provizorii, până la predarea persoanei extrădate, conform art. 57 din aceeași lege, cum, în speță, s-a și dispus prin sentința definitivă de extrădare, alin. (5) al articolului respectiv (art. 57) prevăzând că, sub rezerva cazului reglementat la alin. (6) al aceluiași articol, anterior citat (referitor la cazul de forță majoră), dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la acea dată, iar acest termen nu va putea fi prelungit decât, cel mult, cu încă 15 zile. Tratatul de extrădare dintre România și Statele Unite ale Americii (ratificat prin Legea nr. 111/2008) nu prevede termene de predare a persoanei extrădate, făcând trimitere la legislația internă a statelor semnatare. Astfel, dispozițiile art. 13 alin. (3), (4) din acel Tratat prevăd că, în cazul în care cererea de extrădare este aprobată, autoritățile statului solicitant și cele ale celui solicitat vor conveni asupra datei și locului predării, iar, în cazul în care persoana căutată nu este preluată de pe teritoriul statului solicitat în perioada de timp reglementată de legislația acelui stat, persoana respectivă poate fi pusă în libertate. Pe de altă parte, Curtea de Apel București, secția I penală, a constatat că decizia din data de 05 mai 2021 a Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Johnson împotriva României nu se referă la arestarea persoanei extrădate, în vederea predării (menținută de instanța română, prin hotărârea definitivă de extrădare, până la predare), prin acea decizie dispunându-se numai ca această persoană să nu fie îndepărtată ("extrădată") de pe teritoriul României pe durata procedurilor desfășurate în fața Curții respective, ca măsură provizorie, potrivit art. 39 din Regulamentul său de procedură, pentru a nu îi fi prejudiciate drepturile. Curtea de Apel București, secția I Penală a reținut și faptul că aplicarea art. 39 din Regulamentul Curții Europene poate fi întreruptă în orice moment, tot printr-o decizie a acelei Curți și, întrucât măsura provizorie se află în relație cu procedurile din fața Curții respective, aceasta poate fi ridicată, dacă cererea nu este continuată. Totodată, Curtea de Apel București, secția I Penală a constatat că hotărârea de extrădare pronunțată de instanța română este definitivă, iar, prin acea hotărâre, s-a dispus menținerea arestării persoanei extrădate, până la predare (dispoziție ce continuă să producă efecte la acest moment), doar predarea sa către statul solicitant, la data convenită (12 mai 2021), fiind împiedicată, în prezent, de măsura provizorie decisă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 05 mai 2021. Față de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., a admis contestația la executare formulată de Biroul Executări Penale al Curții de Apel București, secția I penală, cu privire la persoana extrădată A., hotărând în sensul celor anterior menționate. II. Împotriva Sentinței penale nr. 95/F din data de 07 mai 2021, a Curții de Apel București, secția I penală, a formulat contestație persoana extrădată A. Termenul pentru judecarea contestației la executare a fost stabilit, urmare a repartizării aleatorii a dosarului, la data de 17 iunie 2021, însă președintele completului nr. 9 căruia i-a fost repartizată cauza a dispus, prin rezoluție la data de 14.05.2021, în temeiul art. 353 alin. (10) din C. proc. pen., pentru soluționarea cu celeritate a cauzei, preschimbarea termenului de judecată la data de 17 mai 2021, cu respectarea principiului continuității completului de judecată, întregirea completului de judecată s-a făcut conform dispozițiilor art. 148 alin. (7) lit. a) din ROFA al Înaltei Curți de Casație și Justiție. În motivarea contestației, contestatorul persoana extrădată A., prin apărătorul ales a precizat expres că motivele acesteia se referă exclusiv la dispoziția de menținere a măsurii arestării persoanei extrădate în vederea predării, considerând că nu se mai impune menținerea acesteia, în acest sens a solicitat în esență înlocuirea măsurii arestării provizorii cu măsura controlului judiciar pe o perioadă de 60 de zile. Examinând contestația formulată de persoana extrădată A. prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente: Astfel, în deplin acord cu motivarea instanței de fond, Înalta Curte constată că în speța de față s-a ivit o împiedicare la predarea persoanei extrădate A. către statul solicitant (Statele Unite ale Americii), astfel cum s-a dispus prin hotărârea definitivă a instanței române, convenită a se realiza la data de 12 mai 2021. Această împiedicare la predare, fiind determinată de decizia Curții Europene a Drepturilor Omului, care a dispus, ca măsură provizorie, conform art. 39 din Regulamentul său de procedură, ca aceasta să nu fie îndepărtată de pe teritoriul României pe întreaga durată a procedurilor desfășurate în fața sa, în condițiile în care art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România este parte, obligă statul român să nu împiedice, prin nicio măsură, exercițiul eficace al dreptului de care a uzat persoana extrădată, sesizând instanța europeană cu o cerere întemeiată pe acel articol din Convenție. Or, această împrejurare nu produce, în prezent, niciun efect cu privire la măsura arestării persoanei extrădate, menținută prin hotărârea definitivă de extrădare, în vederea predării acesteia, având în vedere că obiectul prezentei cauze se referă exclusiv la împiedicarea la predare, față de informațiile furnizate prin adresa Ministerului Justiției. Drept urmare, contestația la executare poate fi analizată doar sub aspectul măsurii provizorii ce a fost dispusă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aceasta nepronunțându-se și cu privire la măsura arestării, ci dispunând ca, până la soluționarea cauzei din fața acelei Curți, persoana solicitată să nu fie predată. În speța, nu există o soluție pe fond, ci doar o măsură provizorie, care a fost luată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru a nu fi prejudiciate drepturile persoanei solicitate, în cazul în care s-ar pune în executare predarea ei către Statele Unite ale Americii. În consecință, menținerea măsurii arestării persoanei extrădate, în vederea predării, reprezintă o chestiune distinctă, Biroul Executări Penale raportându-se la adresa primită din partea Ministerului Justiției, care privește strict existența unui caz de împiedicare la predarea acelei persoane. În ipoteza extrădării unei persoane în Statele Unite ale Americii, în cazul în care curtea de apel constată că sunt îndeplinite condițiile de extrădare și hotărăște admiterea cererii de extrădare, dispune, în temeiul dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, menținerea stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate, conform art. 57 din aceeași lege, dispozițiile art. 52 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 constituind dreptul comun și fiind aplicabile în condițiile în care Legea nr. 111/2008 pentru ratificarea Tratatului de extrădare dintre România și Statele Unite ale Americii, semnat la București la 10 septembrie 2007, nu conține dispoziții privind menținerea arestării provizorii în vederea extrădării. (Decizia nr. 1490/06.11.2015 a ICCJ, secția penală). Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, potrivit art. 5 din Legea nr. 302/2004, dispozițiile menționate constituie dreptul comun în materie pentru autoritățile judiciare române. De asemenea, conform art. 4, rezultă că Legea nr. 302/2004 completează instrumentele juridice internaționale la care România este parte în situațiile nereglementate. Totodată, art. 7 din Legea nr. 302/2004 statuează că în situația în care prin legea de cooperare judiciară internațională în materie penală nu se prevede altfel, cererile adresate autorităților române în domeniile reglementate se îndeplinesc conform normelor române de drept procesual penal. Așadar, arestarea provizorie a persoanei extrădabile, în vederea extrădării, care este dispusă și, eventual, prelungită/menținută, pe câte cel mult 30 de zile, conform dispozițiilor art. 43 alin. (3), (5) din Legea nr. 302/2004 (republicată), în cursul soluționării cererii de extrădare, prin încheiere, de către completul învestit cu acea cerere, este o instituție diferită de arestarea persoanei extrădate, în vederea predării, care se dispune odată cu admiterea cererii de extrădare, prin sentință. Sub acest aspect, termenul de 180 de zile, prevăzut de dispozițiile art. 143 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 (republicată), este un termen substanțial ce a fost invocat în contestația la executare cu care a fost sesizată instanța, și acesta se referă la arestarea provizorie a persoanei extrădabile, în vederea extrădării, în cursul soluționării cererii de extrădare, durata totală a acesteia neputând depăși, conform dispozițiilor respective, acel termen. Or, în speță de față, a fost deja admisă cererea de extrădare, prin sentință definitivă a instanței române, fiind aplicabile dispozițiile art. 143 alin. (6), (7) din Legea nr. 302/2004 (republicată), care prevăd că, odată cu admiterea cererii de extrădare, prin sentință, instanța dispune și arestarea persoanei extrădate, în vederea predării și, respectiv, că această măsură (a arestării, în vederea predării) încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autoritățile competente ale statului solicitant, în termen de 30 de zile de la data convenită pentru predare, cu excepția cazului prevăzut la art. 57 alin. (6) din aceeași lege (potrivit căruia, în caz de forță majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate, autoritățile române și cele ale statului solicitant se vor pune de acord asupra unei noi date de predare, fiind aplicabile, sub acest aspect, dispozițiile art. 56 alin. (3) din lege - care prevăd că, dacă data predării nu este fixată în termen de 15 zile, Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române trebuie să informeze asupra demersurilor făcute și motivelor pentru care data predării nu a putut fi stabilită în acel interval). Totodată, în același sens, art. 52 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 (republicată) prevede că, atunci când hotărăște admiterea cererii de extrădare, instanța dispune, totodată, menținerea arestării provizorii, până la predarea persoanei extrădate, conform art. 57 din aceeași lege, cum, în speță, s-a și dispus prin sentința definitivă de extrădare, alin. (5) al articolului respectiv (art. 57) prevăzând că, sub rezerva cazului reglementat la alin. (6) al aceluiași articol, anterior citat (referitor la cazul de forță majoră), dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la acea dată, iar acest termen nu va putea fi prelungit decât, cel mult, cu încă 15 zile. Mai mult decât atât, astfel cum s-a evocat anterior, Tratatul de extrădare dintre România și Statele Unite ale Americii (ratificat prin Legea nr. 111/2008) nu prevede termene de predare a persoanei extrădate, făcând trimitere la legislația internă a statelor semnatare. Astfel, dispozițiile art. 13 alin. (3), (4) din acel Tratat prevăd că, în cazul în care cererea de extrădare este aprobată, autoritățile statului solicitant și cele ale celui solicitat vor conveni asupra datei și locului predării, iar, în cazul în care persoana căutată nu este preluată de pe teritoriul statului solicitat în perioada de timp reglementată de legislația acelui stat, persoana respectivă poate fi pusă în libertate, ceea ce nu este cazul în speța de față. Așadar, Înalta Curte constată că decizia din data de 05 mai 2021 a Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Johnson împotriva României nu se referă la arestarea persoanei extrădate, în vederea predării (menținută de instanța română, prin hotărârea definitivă de extrădare, până la predare), prin acea decizie dispunându-se numai ca această persoană să nu fie îndepărtată ("extrădată") de pe teritoriul României pe durata procedurilor desfășurate în fața Curții respective, ca măsură provizorie, potrivit art. 39 din Regulamentul său de procedură, pentru a nu îi fi prejudiciate drepturile. Totodată, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut faptul că aplicarea art. 39 din Regulamentul Curții Europene poate fi întreruptă în orice moment, tot printr-o decizie a acelei Curți și, întrucât măsura provizorie se află în relație cu procedurile din fața Curții respective, aceasta poate fi ridicată, dacă cererea nu este continuată. Cu privire la solicitarea apărării de înlocuire a măsurii arestului provizoriu cu o măsură mai puțin restrictivă, respectiv cu măsura preventivă a controlului judiciar, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în cauză, nu este admisibilă o astfel de cerere, nefiind prevăzută de lege în condițiile predării persoanei extrădabile decât măsura arestării, așa încât se impune menținerea arestării persoanei extrădabile. Așadar, Înalta Curte reține că hotărârea de extrădare pronunțată de instanța română este definitivă, având autoritate de lucru judecat, iar, prin acea hotărâre, s-a dispus menținerea arestării persoanei extrădate, până la predare (dispoziție ce continuă să producă efecte la acest moment), doar predarea sa către statul solicitant, la data convenită (12 mai 2021), fiind împiedicată, în prezent, de măsura provizorie decisă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 05 mai 2021. Pentru considerentele expuse, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana extrădată A. împotriva Sentinței penale nr. 95/F din data de 07 mai 2021, a Curții de Apel București, secția I penală. Reținând culpa sa procesuală în ceea ce privește declanșarea netemeinică a noului cadru procesual, în temeiul art. 275 alin. (2) și (6) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea persoana extrădată la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, va rămâne în sarcina statului. Totodată, onorariul cuvenit interpretului de limbă engleză se va suporta din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.