ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3741/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 02.08.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 15982 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 17.07.2018 prin care s-a admis în parte cererea de plată înregistrată sub nr. x/01.11.2016 la F.G.A.; obligarea pârâtului FGA la diferența neachitată, respectiv la suma de 72.400 euro cu titlu de daune morale, ca echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României de la data plății efective a acestora și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu promovarea și susținerea prezentei acțiuni.

În motivare, reclamanta a arătat că, prin cererea de despăgubire adresată pârâtului - Fondul de Garantare a Asiguraților, a justificat și a solicitat acestuia plata despăgubirilor corespunzătoare daunelor suferite în urma accidentului rutier din data de 19.08.2012.

Astfel, a solicitat suma de 422,50 RON cu titlu de cheltuieli materiale și suma de 75.000 euro cu titlu de daune morale, ca echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României de la data plății efective a acestora.

Față de aceste solicitări, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a acordat suma de 422,50 RON cu titlu de cheltuieli materiale și suma de 12.150 RON cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 1079 din data de 20.03.2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1079 din data de 20.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. "Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În speța de față, instanța de fond, analizând decizia FGA, a omis să cerceteze și să aprecieze motivat cererea de chemare în judecată, aceasta făcând vorbire exclusiv de criteriile de apreciere nelegale ale FGA, respectiv calcularea despăgubirilor în funcție de numărul de zile de îngrijiri mediale stabilit prin certificatul medico-legal, care nu au nicio legătură cu criteriile efective de apreciere a daunelor morale stabilite prin lege, prin doctrină și practica judiciară, astfel cum acestea au fost pe larg expuse în cererea de chemare în judecată.

Deși s-a arătat faptul că numărul de îngrijiri medicale nu au nicio relevanță în stabilirea daunelor morale, deși s-au prezentat criteriile personale, subiective și cu legătură directă între evenimentul asigurat, prejudiciile produse și urmările acestora asupra vieții reclamantei, totuși, instanța fondului a preluat mutatis mutandis criteriile interne ale FGA, care nu au nicio legătură cu realitatea evaluării daunelor morale a situației acesteia, le-a ponderat doar cuantumul sumei pe zi de îngrijire și a admis astfel în mică parte, dar nemotivat, cererea introductivă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 3822 din 7 noiembrie 2018, a apreciat că, atunci când "instanța de fond nu doar că nu a analizat unele probe, dar le-a înlăturat cu bună știință pe altele" și că "decizia trebuia motivată în raport cit principiile găsite în jurisprudența CEDO și ICCJ, respectiv principiul integralității despăgubirii, rezonabilității și echității" (pagina 5 din Decizie), stabilind că "Modalitatea în care instanța de apel, prin încălcarea normelor de procedură și de drept material, a cuantificat daunele morale cuvenite reclamantei, a condus la stabilirea unor valori nerezonabile, care nu asigură o justă compensație pentru suferințele produse și nu sunt în acord cu practica judiciară în materie" (pagina 5 din Decizie).

A mai reținut instanța de recurs citată faptul că "nu rezultă din considerentele hotărârii că instanța de apel ar fi analizat, în stabilirea criteriilor de evaluare a despăgubirilor, ca elemente de evaluare, toate tipurile de prejudiciu invocate în apel, reținându-le sau înlăturându-le motivat, pentru a se putea verifica dacă aceste elemente au fost luate în considerare la stabilirea prejudiciului. Prin urmare, din această perspectivă, constatându-se o incompletă cercetare a fondului, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru o reevaluare a situației de fapt, luând în considerare toate aceste aspecte care au stat la baza unei corecte determinări a prejudiciului suportat de reclamantă" (pagina 9 din Decizie).

Or, în speța de față situația este chiar mai gravă: instanța de fond, deși menționează la nivel declarativ principiul echității și principiul proporționalității, aceasta nu le aplică în mod efectiv, nu ține cont în criteriile de evaluare ale daunelor de apărările făcute de reclamantă, dar nici măcar de cele cinci criterii de evaluare din cererea de chemare în judecată (pag. 9-14 din aceasta), pe care instanța le-a enumerat doar.

Ce este și mai evident este existența unor contradicții în raționamentul juridic al instanței de fond. Instanța de fond retine că:

"În lipsa unor criterii și limite legale, Curtea constată că stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situația familială, profesională și socială etc." (pag 11 alin. (4) din Hotărâre)".

"Curtea apreciază că pârâtul a stabilit în mod corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, în lipsa unor criterii și limite legale, la un criteriu obiectiv și rezonabil - zilele de îngrijiri medicale..." (pag. 11 alin. (6) din Hotărâre).

Analizând cele două texte plasate pe aceeași pagină a hotărârii, respectiv fila x, se observă că în silogismul juridic al instanței de fond există o evidentă contradicție. În aceeași "lipsă de criterii și limite legale", instanța înțelege că se impune a se analiza ceva, iar după câteva rânduri, instanța de fond înțelege că trebuie analizat cu totul altceva.

Recurenta-reclamantă menționează că ziua de îngrijire medicală este definită ca un criteriu medico-legal de cuantificare posttraumatică a gravității unui traumatism în scopul încadrării juridice a faptei, în conformitate cu prevederile C. pen.. Ziua de îngrijire medicală nu este echivalentă cu:

- numărul de zile de spitalizare;

- numărul de zile de incapacitate temporară de muncă;

- numărul de zile de tratamente recuperatorii;

- numărul de zile necesare tratării comorbidităților.

Astfel, se poate constata că între criteriile/aspectele de evaluare trasate de CEDO și ÎCCJ și preluate de instanța de fond în primul alineat menționat și ziua de îngrijire medicală, nu există aspecte de suprapunere.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se arată că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."

Astfel, hotărârea primei instanțe este dată cu încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 1385, art. 1387, art. 1391 alin. (1) C. civ., art. 12 pct. 2 și art. 13 pct. 3 din Legea 213/2015, a jurisprudenței naționale și internaționale, precum și a principiilor de drept referitoare la evaluarea prejudiciului moral, principii care statuează că despăgubirile acordate trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora.

Instanța de fond, în contradicție totală cu principiile ce stau la baza evaluării prejudiciului moral și cu jurisprudența ICCJ și CEDO în această materie, principii și jurisprudență pe care le enumeră în hotărârea pronunțată, dar nu le aplică, achiesează în mod nelegal la metoda de calcul adoptată de către pârâtul FGA și procedează astfel la o reindividualizare a daunelor morale ce i s-ar cuveni reclamantei prin înmulțirea numărului de zile de îngrijiri medicale menționate în Raportul de expertiză medico-legală, cu suma de 270 de Ici/zi de îngrijire medicale.

Astfel, se poate constata că actul administrativ intern emis de către FGA, act care nu are forța juridică a unei legi și care poartă denumirea de "Procedură de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese aprobată prin Decizia FGA nr. 142/2016" reprezintă pentru instanța de fond temeiul legal în baza căruia procedează la evaluarea tuturor suferințelor fizice și psihice pe care a trebuit să le îndure reclamanta din cauza accidentului rutier produs în august 2012.

Legea 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stabilește în art. 12 pct. 2 și 13 pct. 3 modalitatea de instrumentare a dosarelor de daună de către FGA, ținând seama de:

"respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat".., respectiv de "normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare". Se poate observa că legea de organizare a FGA nu prevede alte proceduri, opozabile "erga omnes" pentru soluționarea dosarelor de daună.

Sintagma "soluționare amiabilă" este suficient de complet definită într-un document de consultare pentru prevenirea și soluționarea amiabilă a litigiilor întocmit de Comisia Europeană prin Direcția Generală Stabilitate Financiară, Servicii Financiare și Uniunea Piețelor de Capital, respectiv:

"Soluționare amiabilă: Metode care permit părților să găsească o soluție consensuală pentru o problemă și nu implică participarea unei persoane cu competența de a pronunța hotărâri obligatorii (cum ar fi un judecător). Astfel de metode nu sunt folosite doar pentru a soluționa litigiile, ci și pentru a le preveni. În afară de mediere, ele includ, de exemplu, negocierea directă, care nu implică intervenția unei părți terțe neutre."

Totodată, trebuie precizat că procedura de soluționare amiabilă presupune și încheierea unui acord de soluționare amiabilă, respectiv a unui document prin care părțile convin oficial asupra unei soluții.

În practica FGA se întâlnește cu totul altceva.

FGA utilizează documente a căror denumire face trimitere la anumite proceduri, dar care sunt utilizate în cu totul alt mod.

Totodată, FGA depune în instanță, după ce a soluționat pretenția de despăgubire prin stabilirea unilaterală a indemnizației și nu prin consens, decizii în acest sens și documente cu caracter intern, nepublicate, pe care însă instanța de fond le consideră, în mod totalmente greșit, ca fiind normative.

Ignorând astfel prevederile legale ce ar fi trebuit să se aplice în astfel de cauze, instanța de fond îmbrățișează în totalitate criteriul nelegal a fi folosit de instanțele de judecată, în baza căruia FGA i-a acordat suma de 12.150 RON cu titlu de daune morale și apreciază, în mod nelegal, faptul că acestea se calculează în raport de numărul de zile de îngrijiri medicale - criteriu folosit în mod exclusiv la încadrarea juridică a faptei penale și la individualizarea pedepsei în cauzele penale.

Deși, atât prin contestația formulată împotriva decizie FGA nr. 15982/17.07.2018, cât și prin concluziile scrise a arătat că evaluarea prejudiciului moral nu se poate face prin raportarea (exclusivă) la numărul de zile de îngrijiri medicale menționat în expertiza medico-legală, întrucât ziua de îngrijire medicală reprezintă numai o modalitate de evaluare medico-legală utilizată pentru încadrarea juridică a faptei penale, și nu pentru cuantificarea efectivă a unei traume, instanța de fond a trecut peste aceste aspecte extrem de importante și a procedat la a considera obligatorii și la aplicarea unei proceduri interne a FGA-uIui, care este în totală contradicție cu ceea ce a stabilit instanța supremă din România prin Decizia ÎCCJ nr. 824/2016:

"Durerile fizice și psihice constituie cele mai frecvente, mai obișnuite și mai firești, dar în același timp și cele mai grave dintre urmările negative ale atingerilor corporale. Ceea ce se indemnizează este durerea fizică, adică experiența senzorială dezagreabilă și suferințele psihice consecutive unui traumatism, manifestate prin depresii, stări de angoasă, tristețe, teamă. Indemnizarea suferințelor fizice și psihice este tratată sub apelativul pretium doloris."

Astfel, instanța de contencios, prin silogismul său juridic eronat, respectiv individualizarea daunelor morale prin raportare la un act administrativ intern adoptat de FGA a pronunțat o hotărâre nelegală nu numai prin încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului instituit prin articolul 1385 din Noul C. civ., ci și prin încălcarea principiului proporționalității între suma despăgubită, pe de-o parte, și durata și intensitatea suferinței, pe de altă parte, principiu instituit inclusiv de Curtea Europeană prin deciziile sale, decizii care constituie izvor de drept, făcând parte din legislația internă odată cu ratificarea Convenției.

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 29 octombrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 06 mai 2020.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul jurisdicțional declanșat de către reclamantă are ca obiect anularea în parte a Deciziei nr. 15982 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 17.07.2018 prin care s-a admis în parte cererea de plată înregistrată sub nr. x/01.11.2016 la F.G.A.; obligarea pârâtului FGA la diferența neachitată, respectiv la suma de 72.400 euro cu titlu de daune morale, ca echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României de la data plății efective a acestora.

Prima instanță a respins, ca nefondată cererea dedusă judecății reținând că suma acordată de pârât cu titlu de daune morale apare ca fiind adecvată, în condițiile în care pentru stabilirea cuantumului acestora s-au utilizat criterii obiective, general aplicabile.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor invocate.

Criticile formulate de recurentul-revizuent subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, sunt nefondate și vor fi respinse.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță nu satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia neregăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, nefiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Preluarea unor argumente din actul juridic contestat echivalează cu nemotivarea unei hotărâri, iar motivarea superficială nu este aptă să ofere destinatarilor hotărârii că pretențiile și apărările formulate de părți au fost temeinic analizare și pot conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, prin actul administrativ atacat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a reținut că în conformitate cu art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, în forma în vigoare la data emiterii poliței RCA, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: a) diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical; b) venitul mediu lunar net realizat din activități desfășurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat; c) salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare; d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare; e) cheltuieli cu îngrijitori pe perioada incapacității de muncă, dacă prin certificatul medical se recomandă acest lucru, însă nu mai mult decât salariul de bază minim brut pe economie.

De asemenea, cu privire la daunele morale, pârâtul a reținut că vătămarea corporală a petentei a provocat drept consecințe:

"fractura 1/3 internă claviculă stânga fără deplasare, fracturi costale multiple, fractură femur stâng, fractură oblică completă olecran stâng", partea vătămată necesitând pentru vindecare un număr de 45 de zile de îngrijiri medicale, pentru care s-a stabilit acordarea unei sume de 270 RON/zi de îngrijire medicală, rezultând suma de 12.150 RON daune morale.

Contestând concluziile actului administrativ atacat, reclamanta a susținut că daunele morale au fost solicitate pentru un set de prejudicii manifestate în traume psihice: retardul în carieră, durerile fizice și psihice, ajutorul unei terțe persoane, prejudiciul de agrement și prejudiciul menajer.

Instanța de fond, soluționând cauza, și-a întemeiat, în mare parte, considerentele hotărârii pe baza apărărilor formulate de pârât, concluzionând că, deși reclamanta a criticat faptul că procedura reglementată de pârât prin acte administrative nu se întemeiază pe dispoziții având forța juridică a unei legi, această critică nu a fost primită, instanța de fond reținând că procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale și decese este adoptată prin Decizia Directorului General nr. 142/26.05.2016 - administrativ cu caracter normativ, opozabil erga omnes, a cărui nelegalitate nu poate fi invocată nici pe cale incidentală, nici în condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepțiile de nelegalitate având ca obiect numai actele administrative cu caracter individual, ci numai pe calea unei acțiuni în anulare.

De asemenea, instanța de fond a reținut că nu se poate nega faptul că, evenimentul rutier a cărui victimă a fost reclamanta i-a provocat acesteia suferințe psihice intense, stări de angoasă și de frustrare, necesitatea depunerii unor eforturi suplimentare în vederea desfășurării activității cotidiene acasă și la serviciu, precum și faptul că nicio sumă de bani nu are capacitatea de a repara efectiv prejudiciul moral, aspecte rezultate din înscrisurile de la dosar și din depoziția martorului audiat, în mod greșit a reținut că suma acordată de pârât cu titlu de daune morale apare ca fiind adecvată, în condițiile în care pentru stabilirea cuantumului acestora s-au utilizat criterii obiective, general aplicabile, astfel încât reclamanta nu a fost defavorizată în raport de alte persoane care au depus la FGA cereri similare.

Înalta Curte reține că, pentru o corectă soluționare a cauzei, chestiunea litigioasă principală ce se impunea a fi analizată în speță se referă la corecta identificare a daunelor suferite, urmare producerii accidentului de circulație din 19.08.2012 împrejurare de natură a clarifica aspectele de legalitate a actului administrativ atacat, din perspectiva cuantumului prejudiciilor provocate.

Instanța de fond avea obligația, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

De asemenea, instanța de fond aplicând dispozițiile art. 49 din Norma ASF nr. 14/2011 care stabilește că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, trebuia să țină seama de criteriile jurisprudențiale stabilite în cuantificarea daunelor morale, din această perspectivă numărul zilelor de îngrijiri medicale nefiind un criteriu concludent.

În atare condiții, Înalta Curte reține temeinicia criticilor recurentei, constatând că prima instanță nu a făcut o veritabilă cercetare a fondului cauzei deduse judecății, pe care a soluționat-o fără a analiza în mod real problema de drept dedusă judecății, ignorând astfel pozițiile antagonice ale părților cu privire la situația de fapt dedusă judecății.

Așa fiind, casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialității și totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție.

Întrucât lămurirea cauzei necesită analizarea cauzei sub toate aspectele, Înalta Curte, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., constată că se impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, în raport de dispozițiile art. 501 C. proc. civ., instanța de fond urmează să pună în discuția părților orice alte probatorii vor fi apreciate ca fiind concludente în soluționarea cauzei, în vederea lămuririi aspectelor de fapt și de drept, asupra cărora părțile au poziții divergente, urmând ca instanța de rejudecare să analizeze și celelalte motive de recurs ale recurentei, ce vizează fondul cauzei, ca apărări de fond.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., dispunându-se casarea sentinței civile nr. 1079 din 20 martie 2019 și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond care va rejudeca pricina ținând cont de îndrumările prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 1079 din 20 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iulie 2020.