ÎCCJ, decizie (scj.ro #82855)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82855) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

cu mai multe capete de cerere. Principiul legalității căilor de atac.

Respectarea principiului

specialia generalibus derogant

Cuprins

pe materii: Drept procesual civil.

Căile extraordinare de atac

Index

alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute

-

hotărâre  A.G.A.

-

act constitutiv modificat

-

specialia generalibus derogant

-

principiul legalității căilor de atac

Legea

nr. 31/1990, art. 132

C.

proc. civ., art. 282

1

În cazul în care cererea de chemare în

judecată are mai multe capete de cerere, dintre care unul principal și unul

accesoriu, care nu poate avea o existență independentă, neputând fi prin el

însuși un petit care să învestească instanța de judecată, ci o consecință a

admiterii capătului principal, competența și implicit căile de atac se

stabilesc prin raportare exclusivă la capătul de cerere principal.

Astfel, în cazul în care prin cererea de

chemare în judecată se solicită constatarea nulității absolute a adunării

generale a asociațiilor, acțiune care beneficiază de o reglementare specială în

ceea ce privește căile de atac, respectiv art. 132 din Legea nr. 31/1990, care

stabilește că aceasta este supusă doar recursului, iar prin capatul de cerere

accesoriu, aflat în interdependență cu cel principal, se solicită constatarea

nulității actului constitutiv modificat ca urmare a adoptării hotararii AGA

atacate, se vor aplica dispozitiile art. 132, orice altă interpretare fiind

exclusă în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Secția

a II-a civilă, Decizia nr. 3454 din 23 octombrie 2013

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la

data de 14.01.2011, reclamantul H.J. a solicitat constatarea nulității absolute

a două hotărâri AGA și a actului constitutiv al SC H.H. SRL, astfel cum acesta

a fost modificat la data de 10 mai 2010 în urma celor două hotărâri contestate.

La data de 15.11.2011 au formulat cerere de intervenție

accesorie în interesul pârâtei intervenienții H.M. și SC I. GmbH, în calitate

de asociați ai pârâtei. Prin încheierea de la 15.11.2011 s-a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților H.M. și SC I. GmbH, față de

dispozițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, republicată, reținându-se că

acțiunea care tinde la anularea hotărârii AGA se judecă în contradictoriu cu

societatea, conform art. 132 alin. (5) din lege.

Prin încheierea din data de 27 februarie 2012 s-a admis excepția

nulității cererii în anularea actului constitutiv față de neîndeplinirea

obligației de timbrare, reținută în sarcina reclamantului prin încheierea din

15 noiembrie 2011.

Prin sentința civilă nr. 140 din 28 iunie 2012 s-a admis

acțiunea reclamantului și s-a constatat nulitatea celor două hotărâri AGA,

reținându-se că prin Hotărârea AGA din 13 aprilie 2010 s-a dispus majorarea

capitalului social, fără ca reclamantul să fie prezent, iar prin Hotărârea AGA

din 10 mai 2010, reclamantul a votat împotriva modificării capitalului social,

astfel încât s-au încălcat dispozițiile art. 14 alin. (7) din actul

constitutiv, în forma agreată la momentul adoptării hotărârilor contestate.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâta și

intervenienta, criticând sentința atacată pentru motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304

1

și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 555/R din 21 martie 2013, Curtea de Apel

Timișoara a respins recursurile declarate de pârâtă și intervenientă și a

obligat recurenții la plata cheltuielilor de judecată către

intimatul-reclamant.

Prin încheierea din 14 martie 2013, instanța a respins cererea

recurenților de recalificare a căii de atac ca fiind apel, iar nu recurs, având

în vedere că se solicită nulitatea absolută a unor hotărâri AGA, conform Legii

nr. 31/1990, republicată, iar capătul de cerere privind constatarea nulității

actului constitutiv este subsidiar și a fost anulat prin încheierea din 15

noiembrie 2011 pentru netimbrare.

Recurenta-pârâtă a declarat recurs împotriva deciziei nr. 555/R

din 21 martie 2013, iar recurenții-intervenienți au formulat recurs împotriva

aceleiași decizii și împotriva încheierii din 28 februarie 2012 prin care a

fost anulat capătul de cerere în constatarea nulității actului constitutiv, ca

netimbrat, toți recurenții invocând critici de nelegalitate relative la

interpretarea și aplicarea greșită a legii în ceea ce privește competența

instanței și calificarea căii de atac declarată, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat, recurenta-pârâtă a arătat că

recursul este admisibil întrucât calea de atac în care s-a pronunțat hotărârea

atacată a fost greșit calificată ca fiind recurs, deși era apel. Ca atare, și

compunerea instanței care a judecat această cale de atac a fost greșită,

încălcând dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât

trebuia să fie din 2 judecători, iar nu din 3 judecători.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că în stabilirea naturii juridice

a căii de atac relevant este obiectul pricinii, regula fiind că singura cale

ordinară de atac este apelul, doar prin excepție calea de atac poate fi

recursul, atunci când se atacă o hotărâre de prima instanță.

Or, obiectul cauzei este constatarea nulității absolute a două

hotărâri AGA și constatarea nulității absolute a actului constitutiv al

pârâtei, modificat la 20 mai 2010, cu repunerea părților în situația

anterioară. Recurenta-pârâtă a învederat că ultimele două capete de cerere –

constatarea nulității actului constitutiv și repunerea părților în  situația

anterioară – sunt evaluabile în bani, valoarea acestora determinând atât

competența, cât și calea de atac, în speță nefiind incidente dispozițiile art. 282

1

C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat că în speță este aplicabilă decizia

dată în recursul în interesul legii nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

conform art. 330

7

C. proc. civ., care califică acțiunea ca fiind

evaluabilă în bani.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că acest capăt de cerere nu

este  accesoriu întrucât în această ipoteză ar fi fost scutit de plata taxei de

timbru, or, tribunalul a stabilit taxa la valoarea actului a cărui nulitate se

cere și, oricum, indiferent de caracterul principal sau accesoriu al unui capăt

de cerere, dacă instanța este învestită cu mai multe capete de cerere ce atrag

căi de atac diferite, calea de atac va fi cea ordinară - apelul, iar nu cea

extraordinară - recursul.

Recurenții-pârâți au arătat în dezvoltarea criticilor de

nelegalitate că  hotărârea atacată a fost pronunțată cu  încălcarea art. 132

din Legea nr. 31/1990, art. 282 C. proc. civ., art. 6 CEDO și art. 21 din

Constituția României, fapt ce a determinat calificarea greșită a căii de atac

de o instanță compusă din 3 judecători, în loc de 2 judecători, ceea ce atrage

incidența art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Recurenții-intervenienți au învederat, ca și recurenta-pârâtă,

că recursul declarat este admisibil întrucât, în esență, calificarea căii de

atac s-a făcut în mod greșit de către curtea de apel, cu încălcarea art. 282 și

urm. și, respectiv, art. 299 și urm. C. proc. civ.

Întrucât recursul declarat vizează greșita aplicarea a căii de

atac de către instanța de apel, calea de atac declarată este admisibilă.

Și recurenții-intervenienți au arătat că, față de capătul de

cerere privind constatarea nulității absolute a actului juridic al societății,

care este un contract de societate, cu repunerea părților în situația

anterioară, capăt de cerere evaluabil în bani, calea de atac în care s-a

pronunțat hotărârea trebuie să fie apelul, iar nu recursul.

Recurenții-intervenienți au arătat că înțeleg să exercite recurs

și împotriva încheierii de ședință din 21 martie 2013 a curții de apel, întrucât în mod greșit curtea de apel a apreciat că tribunalul a dispus

anularea capetelor de cerere privind constatarea nulității actului constitutiv

al pârâtei, în încheierea din 28 februarie 2012 atâta timp cât nici în

dispozitivul acestei încheieri, nici în dispozitivul sentinței de fond nu se

regăsește mențiunea de anulare ca netimbrată a acestui capăt de cerere.

Recurenții-intervenienți au învederat că nu poate fi reținut ca argument

în calificarea căii de atac caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere,

întrucât în ipoteza în care sunt mai multe capete de cerere, cu căi de atac

diferite prevalează  calea de atac devolutivă.

Ca atare, calea de atac a fost greșit calificată ca fiind

recurs, prin raportare la dispozițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990

republicată.

Întrucât valoarea litigiului depășește suma de 100.000 lei

prevăzută de art. 282

1

C. proc. civ., calea de atac este apelul, iar

nu recursul, faptul că tribunalul a anulat acest capăt de cerere fiind fără

relevanță.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor

de recurs formulate, văzând și dispozițiile art. 304 pct. 1 și pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că recursurile declarate sunt inadmisibile, pentru

următoarele considerente:

Unul dintre principiile de bază care guvernează căile de atac

este principiul legalității căilor de atac, conform căruia căile de atac sunt

stabilite de lege, iar nu de către instanța de judecată. Pe cale de consecință,

calea de atac este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire greșită,

instanța fiind obligată, conform art. 84 C. proc. civ., să califice calea de atac declarată prin raportare la dispoziția legală care o prevede.

Totodată, Înalta Curte reține că principiul ierarhiei căilor de

atac împiedică executarea unei căi extraordinare de atac atâta timp cât este

deschis exercițiul unei căi ordinare de atac, un corolar al acestei reguli

fiind faptul că împotriva uneia și aceleiași hotărâri judecătorești nu pot fi

exercitate concomitent o cale ordinară de atac – apelul, și, respectiv, o cale

extraordinară de atac – recursul.

Atunci când legea nu prevede în mod expres pentru o anumită

acțiune în justiție căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor

judecătorești pronunțate în respectiva acțiune – cum este cazul acțiunii în

anulare/constatarea nulității absolute a unei hotărâri a adunării generale a

asociațiilor pentru care art. 132 din Legea nr. 31/1990, republicată, modificat

prin Legea nr. 202/2010, prevede că este supusă doar recursului – se revine la

regula generală, conform căreia valoarea obiectului cauzei este aceea care

determină competența și căile de atac ce pot fi executate în respectiva cauză,

regulă instituită de legea generală în materie civilă, respectiv art. 2

raportat la art. 282

1

C. proc. civ.

Pornind de la aceste aprecieri, Înalta Curte reține că, în cauza

de față, reclamantul a înțeles să învestească instanța de judecată cu o acțiune

având mai multe capete de cerere, respectiv: constatarea nulității absolute a

acestor hotărâri ale adunării generale a asociațiilor societății pârâte și a

actului constitutiv al acesteia, astfel cum acesta a fost modificat ca urmare a

adoptării celor două  hotărâri AGA, și repunerea părților în situația

anterioară. Se reține astfel că, practic, capătul de cerere principal al

acțiunii este acțiunea în constatarea nulității absolute a celor două hotărâri

ale adunării generale a asociaților, întrucât constatarea nulității actului

constitutiv – se înțelege actul modificat ca urmare a adoptării celor două

hotărâri este subsidiar, fiind, practic, o consecință a constatării nulității

celor două acțiuni ce au stat la baza modificării actului constitutiv,

ca

act subsecvent

. În alți termeni, nulitatea actului constitutiv modificat a

fost solicitată în virtutea principiului

quod nullum est, nullum

producit effectum

. Prin urmare, competența și

implicit căile de atac se stabilesc prin raportare exclusivă la capătul de

cerere principal, atâta timp cât capătul de cerere accesoriu, subsidiar nu

poate avea o existență independentă neputând fi prin el însuși un petit care să

învestească instanța de judecată, ci o consecință a admiterii primului capăt de

cerere. Cum, în speță, obiectul principal – constatare nulitate absolută a

adunării generale a asociațiilor – beneficiază de o reglementare specială în

ceea ce privește căile de atac, respectiv art. 132 din Legea nr. 31/1990,

republicată, care stabilește că o atare acțiune în justiție este  supusă doar

recursului, orice altă interpretare este exclusă în virtutea principiului

specialia

generalibus derogant

.

Ca atare, Înalta Curte nu poate primi susținerile comune ale

celor două recurente relative la aplicarea principiului valorii obiectului

dedus judecății, valoare care, pentru capătul de cerere privind constatarea

nulității absolute a actului constitutiv modificat, ar fi superioară pragului

valoric de 500.000 lei, întrucât regula generală  prevăzută de Codul de

procedură civilă este înlăturată de norma specială din Legea nr. 31/1990,

republicată, în speța de față. Nu pot fi primite nici susținerile privind

absența caracterului accesoriu al capătului de cerere privind constatarea

nulității actului constitutiv modificat întrucât, față de argumentele expuse

anterior, acest act este subsecvent celor două hotărâri AGA nulitatea sa fiind

solicitată pe cale de consecință pentru ipoteza admiterii primului capăt de

cerere.

Prin urmare, Înalta Curte reține că toate susținerile

recurenților relative la existența mai multor capete de cerere, dintre care

unele ar atrage recursul, iar altele apelul, ceea ce ar determina prevalența

căii devolutive de atac, nu pot fi primite întrucât cele două capete de cerere

din petitul acțiunii în justiție nu sunt independente, ci interdependente,

fiind legate prin contractul subsidiar al celui de-al  doilea capăt de cerere.

De altfel, în ipoteza expusă de recurente, respectiv existența unor capete de

cerere

distincte, independente

, care ar atrage căi de atac  diferite, soluția

procedurală obligatorie este disjungerea acestora, iar nu preeminența căii

devolutive, întrucât s-ar încălca principiul ierarhiei și principiul

legalității căilor de atac.

Înalta Curte a respins și susținerile recurenților relative la

existența caracterului independent al capătului al doilea de cerere, întrucât

prima instanță a obligat reclamanta la plata taxei de timbru la valoare,

deoarece, în ipoteza în care instanța a  obligat  reclamanta la o taxă de

timbru mai mare, doar recurenta are interes să solicite restituirea acesteia ca

fiind excesivă ori, în ipoteza în care a intervenit și sancționarea reclamantei

prin anularea acestei capăt de cerere – cazul în speță, acest aspect poate fi

criticat în căile de atac tot de către reclamantă.

Ca atare, recursul declarat de intervenienți împotriva

încheierii din 21 martie 2013 prin care s-a respins cererea de recalificare a

căii de atac ca fiind apel, iar nu recurs, prin raportare la încheierea de

anulare a capătului de cerere privind constatarea nulității actului constitutiv

ca netimbrat, apare ca fiind inadmisibil și din această perspectivă cu atât mai

mult cu cât la data stabilirii taxei de timbru nu s-au purtat discuții cu

privire la calificarea acestui capăt de cerere.

Față de considerentele expuse anterior,  Înalta Curte a reținut

că, în speță, s-a făcut o corectă calificare a căii de atac ca fiind recurs,

iar nu apel, astfel încât  susținerilor recurenților relative la greșita

alcătuire a instanței și la încălcarea dreptului părților la un proces echitabil

nu pot fi acceptate de instanța supremă, date fiind principiile legalității,

unicității și ierarhiei căilor de atac.

Pentru considerentele mai sus arătate, în baza art. 132 din

Legea nr. 31/1990, republicată, raportat la art. 299 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat ca inadmisibil.

În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte a obligat

recurenții la plata  cheltuielilor de judecată.