ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 346/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele. Prin cererea înregistrată la data de 20 octombrie 2008 sub nr. 5971/100/2008 pe rolul Tribunalului Maramureș reclamantele B.M.V. și B.L.D. au solicitat obligarea pârâtei B.C.R. S.A. să emită decizia motivată privind soluționarea notificării reclamantelor formulate în baza Legii nr. 10/2001 înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 74/N din 13 februarie 2002 cu privire la imobilul situat în Șomcuța Mare compus din teren în suprafață de 1928 mp și construcție deținut în prezent de Sucursala Maramureș a Băncii Comerciale Române, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 1710 din 19 octombrie 2008 Tribunalul Maramureș - secția civilă a admis cererea și a obligat pârâta să soluționeze prin decizie motivată notificarea nr. 74/N din 13 februarie 2002. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B.C.R.

solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiate. Prin decizia civilă nr. 147/A/2009 Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1710 din 19 octombrie 2008 a Tribunalului Maramureș - secția civilă și a trimis cauza spre soluționare Tribunalului București - secția civilă. La data de 22 iunie 2009 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă sub nr. 26779/3/2009. La termenul din 2 decembrie 2009, Tribunalul București a pus în discuția părților excepția de necompetență teritorială a acestei instanțe, pe care a și admis-o prin sentința civilă nr. 1393 din 2 decembrie 2009, cu declinarea competenței de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Maramureș.

Prin sentința civilă nr. 464 din 18 martie 2010 a Tribunalului Maramureș, a fost admisă acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantele B.V. și B.L.D. fiind obligată pârâta BCR să emisă decizie motivată privind notificarea reclamantelor nr. 74/N din 13 februarie 2002. Prin decizia civilă nr. 282/A/2010, rămasă irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel Cluj a fost admis apelul declarat de pârâtă, împotriva sentinței de mai sus, sentință care a fost anulată în întregime, cu consecința trimiterii cauzei spre competentă judecare Tribunalului București, în primă instanță. Instanța de control judiciar a reținut că în cauză s-a stabilit în mod irevocabil competența Tribunalului București de soluționare a cererii reclamantelor, prin decizia civilă nr. 147/A din 6 mai 2009 a Curții de Apel Cluj pronunțată într-un alt ciclu procesual al acestei cauze, decizie irevocabilă urmare a neexercitării recursului.

S-a mai reținut că, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, competența revine instanței în raza teritorială a căreia își are sediul unitatea învestită cu soluționarea notificării, în speță, această unitate este BCR, cu sediul în București, în condițiile în care sucursala județeană nu are personalitate juridică. Pe rolul Tribunalului București – secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 26779/3/2009. În acest dosar s-a constatat că reclamanta B.L.D. a decedat pe parcursul judecării cauzei, la data de 14 octombrie 2010, unica moștenitoare fiind reclamanta B.M.V., conform certificatului de moștenitor din 21 decembrie 2010. Prin sentința civilă nr. 1770 din 21 octombrie 2011, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis cererea formulată de reclamanta B.M.V., în contradictoriu cu pârâta B.C.R.

SA, a obligat pârâta să emită decizie motivată privind notificarea nr. 74/N din 13 februarie 2002 asupra imobilului înscris în Cartea funciară nr. 2264 Șomcuța Mare. Împotriva sentinței civile nr. 1770 din 21 octombrie 2011 a formulat apel pârâta B.C.R. S.A. La termenul din data de 28 martie 2012, curtea a stabilit calea de atac exercitată împotriva sentinței civile nr. 1770/2011 ca fiind recursul, apreciind că a fost corect înregistrată și repartizată ca și recurs deoarece sentința recurată a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, care înlătură calea de atac a apelului în materia Legii nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 954 din 23 mai 2012, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâta B.C.R.

Împotriva menționatei decizii, irevocabile, cât și a încheierii din 28 martie 2012, recurenta-pârâtă B.C.R. S.A .a exercitat din nou calea de atac a recursului. Recurenta a arătat, referitor la greșita calificare a căii de atac, că se impune a fi judecată calea de atac a apelului, față de obiectul acțiunii, respectiv obligația de a face, iar art. 282 1 C. proc. civ. se referă la cereri de complexitate redusă, constituind o excepție care trebuie aplicată în mod restrictiv. De asemenea, recurentul a adus critici și cu privire la fondul litigiului. La data de 30 ianuarie 2013, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității acestei căi de atac invocate de intimata-reclamantă B.M.V., prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

Analizând cu prioritate această excepție datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește critica vizând greșita recalificare de către Curtea de Apel București a căii de atac din apel în recurs, Înalta Curte observă că motivarea respingerii cererii de recalificare a căii de atac s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 202/2010, astfel cum rezultă din motivarea încheierii de ședință din 28 martie 2012, însă recurenta combate acest temei juridic apreciind că, față de obiectul acțiunii, respectiv obligația de a face, se impune a fi aplicat dreptul comun care stabilește regula exercitării celor două căi de atac: apelul și recursul.

O astfel de susținere nu poate fi primită câtă vreme, în materia cererilor care au ca obiect bunuri care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, inclusiv a cererilor privind obligația de a face cu privire la aceste bunuri, există o reglementare specială, respectiv Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010, care se aplică cu prioritate față de dreptul comun, în temeiul principiului „specialia generalibus derogant”- legea specială derogă de la legea generală și se aplică cu prioritate. Astfel, art. XII al Legii nr. 202/2010 stabilește că „alin.

(3) al art. 26 din Legea nr. 10/2001 se modifică și va avea următorul cuprins: decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel”.

Această regulă se aplică și acțiunii având ca obiect obligația de a emite dispoziția la care face referire art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, deoarece nu se poate concepe ca acțiunea prin care se solicită obligarea la emiterea dispoziției să fie judecată în mai multe grade de jurisdicție decât contestația împotriva dispoziției înseși, o interpretare contrară derogând de la scopul Legii nr. 202/2010, acela de a reduce numărul căilor de atac pentru anumite tipuri de cauze, printre care și cele care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, pentru reducerea duratei proceselor.

Constatându-se că a fost corect calificată calea de atac prin încheierea de ședință atacată, Înalta Curte apreciază că recursul declarat împotriva deciziei nr. 954 din 23 mai 2012 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și, implicit, a încheierii premergătoare acesteia, urmează a fi respins ca inadmisibil, pentru argumentele următoare: Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile susceptibile de a fi atacate cu recurs sunt hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională. Enumerarea menționată în art. 299 alin. (1) C. proc. civ. este una limitativă, motiv pentru care calea extraordinară de atac a recursului nu poate fi exercitată împotriva altor hotărâri, deci nici împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs, care nu este enumerată în cuprinsul art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. Formulând prezentul recurs împotriva unei hotărâri pronunțate în calea de atac a recursului, recurentul a înțeles să declare aceeași cale de atac de două ori cu eludarea prevederilor legale menționate privind posibilitatea de a declara recurs. Au fost astfel încălcate principiile legalității și unicității căilor de atac, astfel că recursul de față este inadmisibil și urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta B.C.R. S.A. împotriva deciziei nr. 954 din 23 mai 2012 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a încheierii din 28 martie 2012 pronunțată de aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 ianuarie 2013.