ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 346/2013

Asupra cauzei de față

constată următoarele.

Prin cererea

înregistrată la data de 20 octombrie 2008 sub nr. 5971/100/2008 pe rolul

Tribunalului Maramureș reclamantele B.M.V. și B.L.D. au solicitat obligarea

pârâtei B.C.R. S.A. să emită decizia motivată privind soluționarea notificării

reclamantelor formulate în baza Legii nr. 10/2001 înregistrată la executorul

judecătoresc sub nr. 74/N din 13 februarie 2002 cu privire la imobilul situat

în Șomcuța Mare compus din teren în suprafață de 1928 mp și construcție deținut

în prezent de Sucursala Maramureș a Băncii Comerciale Române, cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința civilă nr.

1710 din 19 octombrie 2008 Tribunalul Maramureș - secția civilă a admis cererea

și a obligat pârâta să soluționeze prin decizie motivată notificarea nr. 74/N

din 13 februarie 2002.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta B.C.R. solicitând respingerea acțiunii ca

neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr.

147/A/2009 Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat împotriva sentinței

civile nr. 1710 din 19 octombrie 2008 a Tribunalului Maramureș - secția civilă

și a trimis cauza spre soluționare Tribunalului București - secția civilă.

La data de 22 iunie 2009

cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă

sub nr. 26779/3/2009.

La termenul din 2

decembrie 2009, Tribunalul București a pus în discuția părților excepția de

necompetență teritorială a acestei instanțe, pe care a și admis-o prin sentința

civilă nr. 1393 din 2 decembrie 2009, cu declinarea competenței de soluționare

a acțiunii în favoarea Tribunalului Maramureș.

Prin sentința civilă nr.

464 din 18 martie 2010 a Tribunalului Maramureș, a fost admisă acțiunea civilă

formulată și precizată de reclamantele B.V. și B.L.D. fiind obligată pârâta BCR

să emisă decizie motivată privind notificarea reclamantelor nr. 74/N din 13

februarie 2002.

Prin decizia civilă nr.

282/A/2010, rămasă irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel Cluj a fost admis

apelul declarat de pârâtă, împotriva sentinței de mai sus, sentință care a fost

anulată în întregime, cu consecința trimiterii cauzei spre competentă judecare

Tribunalului București, în primă instanță.

Instanța de control

judiciar a reținut că în cauză s-a stabilit în mod irevocabil competența

Tribunalului București de soluționare a cererii reclamantelor, prin decizia

civilă nr. 147/A din 6 mai 2009 a Curții de Apel Cluj pronunțată într-un alt

ciclu procesual al acestei cauze, decizie irevocabilă urmare a neexercitării

recursului.

S-a mai reținut că,

în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, competența

revine instanței în raza teritorială a căreia își are sediul unitatea învestită

cu soluționarea notificării, în speță, această unitate este BCR, cu sediul în

București, în condițiile în care sucursala județeană nu are personalitate

juridică.

Pe rolul Tribunalului

București – secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 26779/3/2009.

În acest dosar s-a

constatat că reclamanta B.L.D. a decedat pe parcursul judecării cauzei, la data

de 14 octombrie 2010, unica moștenitoare fiind reclamanta B.M.V., conform

certificatului de moștenitor din 21 decembrie 2010.

Prin sentința civilă nr.

1770 din 21 octombrie 2011, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a

admis cererea formulată de reclamanta B.M.V., în contradictoriu cu pârâta B.C.R.

SA, a obligat pârâta să emită decizie motivată privind notificarea nr. 74/N din

13 februarie 2002 asupra imobilului înscris în Cartea funciară nr. 2264 Șomcuța

Mare.

Împotriva sentinței

civile nr. 1770 din 21 octombrie 2011 a formulat apel pârâta B.C.R. S.A.

La termenul din data

de 28 martie 2012, curtea a stabilit calea de atac exercitată împotriva

sentinței civile nr. 1770/2011 ca fiind recursul, apreciind că a fost corect

înregistrată și repartizată ca și recurs deoarece sentința recurată a fost

pronunțată la data de 21 octombrie 2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010,

care înlătură calea de atac a apelului în materia Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr.

954 din 23 mai 2012, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâta B.C.R.

Împotriva menționatei

decizii, irevocabile, cât și a încheierii din 28 martie 2012, recurenta-pârâtă B.C.R.

S.A .a exercitat din nou calea de atac a recursului.

Recurenta a arătat,

referitor la greșita calificare a căii de atac, că se impune a fi judecată

calea de atac a apelului, față de obiectul acțiunii, respectiv obligația de a

face, iar art. 282

1

C. proc. civ. se referă la cereri de

complexitate redusă, constituind o excepție care trebuie aplicată în mod

restrictiv. De asemenea, recurentul a adus critici și cu privire la fondul

litigiului.

La data de 30

ianuarie 2013, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității

acestei căi de atac invocate de intimata-reclamantă B.M.V., prin întâmpinarea

depusă la dosarul cauzei.

Analizând cu

prioritate această excepție datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte

constată următoarele:

În ceea ce privește

critica vizând greșita recalificare de către Curtea de Apel București a căii de

atac din apel în recurs, Înalta Curte observă că motivarea respingerii cererii

de recalificare a căii de atac s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 202/2010,

astfel cum rezultă din motivarea încheierii de ședință din 28 martie 2012, însă

recurenta combate acest temei juridic apreciind că, față de obiectul acțiunii,

respectiv obligația de a face, se impune a fi aplicat dreptul comun care

stabilește regula exercitării celor două căi de atac: apelul și recursul.

O astfel de susținere

nu poate fi primită câtă vreme, în materia cererilor care au ca obiect bunuri

care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, inclusiv a cererilor privind

obligația de a face cu privire la aceste bunuri, există o reglementare

specială, respectiv Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la 25 noiembrie

2010, care se aplică cu prioritate față de dreptul comun, în temeiul

principiului „specialia generalibus derogant”- legea specială derogă de la

legea generală și se aplică cu prioritate.

Astfel, art. XII al

Legii nr. 202/2010 stabilește că „alin. (3) al art. 26 din Legea nr. 10/2001 se

modifică și va avea următorul cuprins: decizia sau, după caz, dispoziția

motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură

poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau,

după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30

de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care

este de competența curții de apel”.

Această regulă se

aplică și acțiunii având ca obiect obligația de a emite dispoziția la care face

referire art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, deoarece nu se poate concepe

ca acțiunea prin care se solicită obligarea la emiterea dispoziției să fie

judecată în mai multe grade de jurisdicție decât contestația împotriva

dispoziției înseși, o interpretare contrară derogând de la scopul Legii nr. 202/2010,

acela de a reduce numărul căilor de atac pentru anumite tipuri de cauze,

printre care și cele care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, pentru reducerea

duratei proceselor.

Constatându-se că a

fost corect calificată calea de atac prin încheierea de ședință atacată, Înalta

Curte apreciază că recursul declarat împotriva deciziei nr. 954 din 23 mai 2012 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și,

implicit, a încheierii premergătoare acesteia, urmează a fi respins ca

inadmisibil, pentru argumentele următoare:

Potrivit art. 299 alin.

(1) C. proc. civ., hotărârile susceptibile de a fi atacate cu recurs sunt

hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile

altor organe cu activitate jurisdicțională.

Enumerarea menționată

în art. 299 alin. (1) C. proc. civ. este una limitativă, motiv pentru care

calea extraordinară de atac a recursului nu poate fi exercitată împotriva altor

hotărâri, deci nici împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs, care nu este

enumerată în cuprinsul art. 299 alin. (1) C. proc. civ.

Formulând prezentul

recurs împotriva unei hotărâri pronunțate în calea de atac a recursului,

recurentul a înțeles să declare aceeași cale de atac de două ori cu eludarea

prevederilor legale menționate privind posibilitatea de a declara recurs.

Au fost astfel

încălcate principiile legalității și unicității căilor de atac, astfel că

recursul de față este inadmisibil și urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de pârâta B.C.R. S.A. împotriva deciziei nr. 954

din 23 mai 2012 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie și a încheierii din 28 martie 2012 pronunțată de

aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 30 ianuarie 2013.