ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2611/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererile înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 26.10.2016 sub nr. x/2016 și nr. y/2016, conexate la data de 10.02.2017, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL ENERGIEI a solicitat:

I. anularea actelor administrative nr. x/22.04.2016 și nr. x/27.04.2016 (în dosarul conexat nr. x/2016) emise de pârâtul Ministerul Energiei, prin intermediul cărora s-a respins cererea reclamantei de eliberare a autorizației de delegare a obligațiilor de stocare și emiterea autorizației de delegare;

II. anularea actului administrativ înregistrat sub nr. x/22.06.2016, emis de Ministerul Energiei - răspunsul prin intermediul căruia s-a respins plângerea prealabilă formulată de A. împotriva actului administrativ cu nr. x/27.04.2016 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 938 din data de 17.03.2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererile conexate formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL ENERGIEI și a dispus anularea actelor nr. x/22.04.2016 și x/27.04.2016 și a răspunsului nr. x/22.06.2016 emise de Ministerul Energiei.

Împotriva sentinței nr. 938 din data de 17.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Energiei, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței civile nr. 938/17.03.2017 și respingerea cererii de chemare în judecată.

Motivarea instanței de fond este aceea că în oricare dintre variante, refuzul pârâtului de a autoriza reclamantei delegarea obligației de stocare către societăți ce au capacitate de stocare pe teritoriul Uniunii pe motiv că nu sunt societăți înființate potrivit Legii nr. 31/1990 cu sediul social pe teritoriul României, nesocotește prevederile directivei nr. 2009/13/CE și poate fi apreciat ca un refuz nejustificat, iar acesta fiind singurul argument al instanței avut în vedere la pronunțarea hotărârii, nu este unul care să justifice admiterea cererii.

În mod corect, în temeiul prevederilor legale, intimatei-reclamante i-a fost respinsă cererea de obținere a autorizației de delegare a obligațiilor de stocare, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile legale stabilite de Legea nr. 360/2013 (art. 8 alin. (1) lit. a)-c), pentru autorizarea delegării obligațiilor de stocare ale S.C. A. S.R.L. către S.C. B. S.A., S.C. B. S.A. nefiind o societate care are sediul social în România, și ca urmare nu intră în sfera noțiunii de "operator economic", în înțelesul Legii nr. 360/2013.

Contrar motivării instanței de fond, nu există nicio încălcare a dreptului comunitar. Directiva 2009/119/CE prevede obligația statelor membre de a se asigura că orice operator economic căruia îi sunt impuse obligații de stocare are dreptul de a delega total sau cel puțin parțial și la libera sa alegere obligațiile ce îi sunt impuse. Astfel, art. 8 ("operatori economici") din Directiva 2009/119/CE stabilește următoarele: ..Fiecare stat membru se asigură că orice operator economic căruia îi impune obligații de stocare în vederea îndeplinirii obligațiilor care revin în temeiul art. 3 are dreptul de a delega total sau cel puțin parțial și la libera alegere a operatorului economic cărora le impune sau le-a impus obligații de stocare".

Dispozițiile art. 8 din Directiva 2009/119/CE au fost transpuse în dreptul național prin Legea nr. 360/2013, după cum urmează:

Potrivit art. 8 alin. (1) lit. a) - c) din Legea nr. 360/2013 privind constituirea și menținerea unui nivel minim de rezerve de țiței și de produse petroliere:

"(1) Orice operator economic căruia îi revine obligația de constituire a stocurilor de urgență poate delega obligațiile de stocare, dar numai:

a) uneia sau mai multor entități centrale de stocare cu sediul în România sau în cadrul altor state membre și care și-au exprimat deja disponibilitatea de a deține astfel de stocuri, până la realizarea pe teritoriul României a entității centrale de stocare, astfel încât să poată fi puse la dispoziție, la solicitarea autorității competente, cu condiția ca astfel de delegări să fi fost autorizate în prealabil atât de către autoritatea competentă, cât și de către toate statele membre pe ale căror teritorii vor fi păstrate stocurile;

b) altor operatori economici, care dispun de capacitate de stocare disponibilă în afara teritoriului României sau în contul căruia sunt menținute stocuri pe teritoriul Comunității, cu condiția ca o astfel de delegare să fi fost autorizată în prealabil de către autoritatea competentă, cât și de către toate statele membre pe ale căror teritorii vor fî păstrate stocurile; și/sau

c) altor operatori economici, care dispun de capacitate de stocare disponibilă pe teritoriul României, cu condiția ca delegarea să fi fost autorizată în prealabil de către autoritatea competentă".

În același timp, potrivit art. 2 lit. i) din Legea nr. 360/2013, termenul de "operatori economici" se referă stricto sensu la "societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și care își au sediul social în România și care produc și/sau introduc pe piața românească țiței și/sau produse petroliere".

Interpretarea textului incident în speță este una riguroasă și conformă din punct de vedere legal, care se circumscrie dispozițiilor aplicabile.

Recurentul-pârât susține că din datele și informațiile pe care le deține, C. nu este o societate care are sediul social în România, și ca urmare nu poate fi încadrată în sfera noțiunii de "operator economic", în înțelesul Legii nr. 360/2013.

Având în vedere caracterul de lege specială a celei sus-menționate, prin definirea termenului de "operator economic", părțile nu pot devia cu interpretări care să exceadă definiției date de legiuitor, astfel încât orice divagare de la ceea ce este scris la capitolul explicativ al termenilor și expresiilor din lege nu poate fi luat în considerare.

Este evident că interpretarea pe care intimata-reclamantă o dă textelor de lege, prevalându-se de anumite articole din TFUE, nu este incidentă speței, autorizarea delegării obligațiilor de stocare făcând referire la o situație excepțională, aceea a utilizării stocurilor de urgență, fără a face confuzia pe care S.C. A. S.R.L. încearcă a o crea, asociind activitatea supusă dezbaterii în cauză cu o presupusă îngrădire a libertății de circulație a bunurilor și libertatea de prestare a serviciilor. Este evident că în privința stocurilor de urgență nu poate fi pusă echivalentă cu o pretinsă circulație a unor bunuri cu caracter comun.

Articolele din TFUE invocate de reclamantă stipulează următoarele: - art. 26 alin. (2) - "Piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile tratatelor"; art. 56 alin. (1) - "în conformitate cu dispozițiile ce urmează, sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru decăt cel al beneficiarului serviciilor".

În considerarea regimului special al stocurilor de urgență, nu se poate asocia caracterul acestora cu o marfă care poate circula liber pe piața. Stocurile minime de țiței și produse petroliere se constituie pentru a face față unor situații excepționale de natura celor prevăzute de art. 53 din Constituție. Măsura privind punerea în circulație și livrarea stocurilor minime către piețe și/sau utilizatori finali, precum și măsura restricțiilor, generale sau specifice.

De asemenea, se arată că a învederat instanței de fond că, în situația în care intimata-reclamantă s-ar afla în posesia unei hotărâri judecătorești favorabile de admitere a cererii sale, aceasta este lipsită de obiect, întrucât perioada avută în vedere de către reclamantă a expirat. Lipsa obiectului cererii principale ori rămânerea fără obiect constituie o chestiune de ordine publică întrucât se referă la una dintre condițiile generale de exercitare a dreptului la acțiune.

Instanța nu a ținut seama de caracterul acțiunii reclamantei, afectată de lipsa de interes în susținerea cererii. Exercițiul acțiunii în justiție trebuie să îndeplinească în mod obligativ și cumulativ anumite condiții. Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă.

Conform art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Astfel:

1) Interesul trebuie să fie determinat, adică folosul practic, material sau moral, ce poate fi realizat de parte, în eventualitatea admiterii formei procedurale exercitate, să fie unul concret, iar nu abstract, cerința fiind echivalentă cu cerința existentei interesului însuși;

2) Interesul trebuie să fie legitim, adică conform cu regulile de conviețuire socială sau cu legea, deci să nu încalce prevederile art. 5 C. civ. 1864, respectiv ale art. 11 noul C. civ. Exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, deci împotriva scopului său recunoscut de lege, constituie un abuz de drept, care trebuie sancționat;

3) Interesul trebuie să fie personal, în sensul că folosul practic urmărit de titularul cererii trebuie să se răsfrângă asupra acestuia.

4) Interesul trebuie să fie născut și actual, iar nu eventual, adică să existe la momentul exercitării acțiunii civile, în sensul că partea s-ar expune unui prejudiciu dacă ar rămâne în pasivitate și nu ar recurge în acel moment la acțiune. În speță, reclamanta nu a făcut dovada niciunui prejudiciu la care s-ar putea supune, dimpotrivă, atât timp cât cererea sa principală adresată instituției pârâte viza o anumită perioadă de timp, depășită, reclamanta nu mai justifică un interes direct, raportându-ne la obiectul acesteia.

Condiția interesului trebuie să se verifice nu numai în legătură cu cererea de chemare în judecată, ci pe tot parcursul procesului, ori de cate ori se apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii civile. Or, instanța de fond nu a motivat nimic în legătură cu această vădită lipsă de interes.

Cererea intimatei-reclamante a fost lipsită de interes încă de la momentul înregistrării sale pe rolul instanței de judecată. Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuia să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate. În speță, un folos efectiv este inexistent. Anularea actelor de refuz dispuse de către instanța de fond nu produce niciun efect juridic, întrucât aceasta s-a dispus la un moment ulterior datei până la care se solicitaseră autorizările de către A. S.R.L..

Raportat la cererea reclamantei, având în vedere istoricul litigiilor derulate între părți, faptul că S.C. A. S.R.L. se prevalează de obținerea unei autorizări în anul precedent pentru aceeași societate, tot de la Ministerul Energiei, rezultă că solicitarea intimatei-reclamante este afectată de inadmisibilitate, având în vedere următoarele:

SC A. S.R.L. a obținut în anul 2015 pentru C., cu sediul în Elveția, autorizația de delegare a obligațiilor de stocare nr. 01505/04.09.2016, urmare cererii adresate instituției pârâte. Autorizația pe care intimata-reclamantă o invocă a fost eliberată în conformitate cu prevederile Procedurii de autorizare a delegării obligațiilor de stocare ce revin operatorilor economici care au obligația de constituire a stocurilor de urgență în anul 2014, aprobate pnn Ordinul ministrului delegat pentru energie nr. 1096/2014.

Așadar, temeiul autorizării delegării obligației de stocare ce îi revenea S.C. A. S.R.L. către B. a avut ca temei Ordinul nr. 1096/2014.

Cu referire la acest Ordin, nr. 1096/2014, învederează că între timp a intervenit anularea sa în instanță, la solicitarea S.C. A. S.R.L., prin sentința civilă nr. 403/10.02.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015 (hotărârea fiind contestată de Ministerul Energiei la Înalta Curte de Casație și Justiție, dosarul aflandu-se în procedura de filtru).

Așadar, însăși reclamanta a solicitat anularea Ordinului nr. 1096 din 05 decembrie 2014 emis de ministrul delegat pentru energie privind aprobarea Procedurii de autorizare a delegării obligațiilor de stocare ce revin operatorilor economici care au obligația de constituire a stocurilor de urgență în anul 2014, anulare pe care a și obținut-o. În atare împrejurări, și autorizația de stocare nr. x/04.09.2015 de care acum reclamanta încearcă a se prevala este nulă, în baza principiului "duod nullum est, nullum producit effectum", (ceea ce nu este nu poate produce niciun efect).

Pe cale de consecință, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. nu se poate prevala la acest moment de existența unei autorizații nule, cererea sa fiind inadmisibilă din această perspectivă.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității și excepția lipsei de interes a recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 06 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 17 iunie 2020.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea actelor administrative nr. x/22.04.2016 și nr. x/27.04.2016 emise de pârâtul Ministerul Energiei, prin intermediul cărora s-a respins cererea reclamantei de eliberare a autorizației de delegare a obligațiilor de stocare și emiterea autorizației de delegare, precum și anularea actului administrativ înregistrat sub nr. x/22.06.2016, emis de Ministerul Energiei - răspunsul prin intermediul căruia s-a respins plângerea prealabilă formulată de A. împotriva actului administrativ cu nr. x/27.04.2016 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanță a admis cererile conexate formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL ENERGIEI și a dispus anularea actelor administrative nr. x/22.04.2016 și x/27.04.2016 și a răspunsului nr. x/22.06.2016 emise de Ministerul Energiei.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că potrivit Directivei nr. 2009/13/CE, operatorii economici din România au dreptul de a delega obligația de stocare către operatori care au capacitate de stocare sau posibilitatea de a menține stocuri pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, iar statul român are dreptul de a impune limite și condiții doar în situația în care înființat o entitate centrală de stocare obligată să accepte delegări.

Având în vedere că dreptul de delegare are un conținut suficient de precis reglementat de prevederile directivei, care sunt necondiționate, iar dispozițiile legii interne impun o astfel de limită, prin restricționarea dreptului de a delega doar către operatori economici cu sediul în România, fără însă ca existența unei astfel de entități să fie nici invocată și nici dovedită de către pârât, s-a reținut că directiva are efect direct pe aspectul analizat.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va avea în vedere cu prioritate dispozițiile art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc."

Cu privire la excepția lipsei de interes în promovarea recursului, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 458 C. proc. civ. căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, iar recurentul-pârât are un interes în promovarea căii de atac în vederea obținerii unei soluții de menținere a actelor administrative atacate în cauza dedusă judecății, chiar dacă Legea nr. 360/2013 a fost modificată prin O.U.G. nr. 80/2017 și O.U.G. nr. 86/2017, apoi abrogată prin Legea nr. 85/2018, având în vedere că actele administrative emise au produs efecte, iar modificarea legii nu le poate înlătura în lipsa unei hotărâri judecătorești.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes în promovarea recursului, ca nefondată.

Cu privire la excepția rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că se impune a fi respinsă întrucât, împrejurarea că după soluționarea cauzei nu au mai fost în vigoare dispozițiile Legii nr. 360/2013 în temeiul cărora au fost emise actele administrative atacate în prezenta cauză, nu este de natură să conducă la lipsirea de obiect a cererii introductive, aceasta având ca obiect anularea unor acte administrative emise într-un anume context legislativ și care au privat societatea-reclamantă de dreptul de a delega prin respingerea cererii de delegare.

Astfel, efectul juridic al hotărârii constă în anularea unor acte administrative emise cu nerespectarea legii care au cauzat reclamantei o vătămare. Faptul că actele supuse controlului de legalitate nu mai produceau efecte la momentul pronunțării hotărârii primei instanțe nu determină lipsa de obiect a acțiunii, întrucât pot exista efecte vătămătoare produse în perioada în care actul a fost în vigoare, iar anularea acestora va atrage repunerea părților în situația anterioară.

Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor de recurs, după cum urmează:

Referitor la excepția lipsei de interes în susținerea cererii de chemare în judecată, invocată de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că pentru îndeplinirea obligațiilor de stocare menționate în H.G. nr. 662/2015, privind stabilirea nivelului stocurilor minime și aprobarea modului de transpunere a obligațiilor de constituire și menținere a stocurilor de urgență pentru țiței și/sau produse petroliere pe operatori economici în anul 2015, precum și în considerarea faptului că Societatea Comercială A. - S.R.L. a fost inclusă în lista operatorilor economici care au obligația de constituire și menținere a stocurilor de urgență în anul 2015, intimata-reclamantă justifică un interes în recunoașterea dreptului de a delega deoarece, prin actele administrative atacate s-au respins cererile de eliberare a autorizației de delegare a obligațiilor de stocare și emiterea autorizației de delegare. În contextul în care cererea de chemare în judecată ar fi fost respinsă ca lipsită de interes, obiectivul impus de H.G. nr. 662/2015 nu ar fi putut fi atins de către intimata-reclamantă din propria culpă și nu din culpa autorității.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât arată că, nu există nicio încălcare a dreptului comunitar deoarece, dispozițiile art. 8 din Directiva 2009/119/CE au fost transpuse în dreptul național prin Legea nr. 360/2013, iar potrivit art. 2 lit. i) din Legea nr. 360/2013, termenul de "operatori economici" se referă stricto sensu la "societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și care își au sediul social în România și care produc și/sau introduc pe piața românească țiței și/sau produse petroliere".

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță faptul că legea internă impune o limită/restricție neprevăzută de Directivă, și anume aceea ca delegarea să se poată realiza doar către operatori economici constituiți potrivit Legii nr. 31/1990, care au sediul social pe teritoriul României.

Directiva prevede ca delegarea să se poată realiza către operatori economici care dispun de stocuri în exces sau capacitate de stocare disponibilă în afara teritoriului statului membru sau în contul căruia sunt menținute stocuri pe teritoriul Comunității, precum și că statele membre pot impune limite sau condiții cu privire la astfel de delegări.

Or, faptul că Legea nr. 360/2013 impune o restricție neprevăzută de Directiva 2009/119/CE a fost recunoscut de către legiuitor prin adoptarea Ordonanței de urgență nr. 80/2017 (în vigoare de la 14 noiembrie 2017 până la 26 octombrie 2019, fiind abrogat prin Lege nr. 85/2018) în preambulul căreia se menționează în mod expres că: Legea nr. 360/2013 a fost emisă în scopul transpunerii la nivelul legislației naționale a prevederilor Directivei 2009/119/CE a Consiliului din 14 septembrie 2009 privind obligația statelor membre de a menține un nivel minim de rezerve de țiței și/sau produse petroliere. Obiectivul declarat al Directivei 2009/119/CE este de a stabili normele care vizează garantarea unui nivel ridicat de siguranță a aprovizionării cu petrol în Comunitate, prin intermediul unor mecanisme viabile și transparente bazate pe solidaritatea între statele membre, menținerea unui nivel minim al stocurilor de țiței și/sau produse petroliere, precum și instituirea mijloacelor procedurale necesare pentru remedierea unei eventuale penurii de amploare la nivelul Uniunii Europene sau al unui stat membru. Restrângerea dreptului de delegare prin limitarea mulțimii operatorilor care ar putea accepta delegarea doar la acei operatori economici definiți în Legea nr. 360/2013 creează în plan real dificultăți în realizarea de facto a delegărilor, periclitând astfel atât transpunerea corectă a prevederilor Directivei 2009/119/CE referitoare la delegare, cât și îndeplinirea de către operatori a obligațiilor de stocare, iar pe cale de consecință, îndeplinirea obligației României în privința menținerii unor stocuri minime de țiței și de produse petroliere pentru anul 2018.

În considerarea acestor principii, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 360/2013 privind constituirea și menținerea unui nivel minim de rezerve de țiței și de produse petroliere, au fost modificate prin O.U.G. nr. 80/2017, iar lit. b) și c) au sensul următor:

"b) operatorilor economici, astfel cum sunt definiți la art. 2 lit. l), precum și operatorilor economici cu sediul social sau secundar în cadrul altor state membre ale Uniunii Europene, care dispun de capacitate de stocare disponibilă pe teritoriul Uniunii Europene, cu condiția ca o astfel de delegare să fi fost autorizată în prealabil atât de către autoritatea competentă, cât și de către toate statele membre pe ale căror teritorii vor fi păstrate stocurile; și/sau

c) operatorilor economici cu sediul social sau secundar în România și care dispun de capacitate de stocare disponibilă pe teritoriul României, cu condiția ca delegarea să fi fost comunicată în prealabil autorității competente."

La aceeași dată a fost adoptată și Ordonanța de urgență nr. 86/2017 pentru modificarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 360/2013 privind constituirea și menținerea unui nivel minim de rezerve de țiței și de produse petroliere (în vigoare de la 29 noiembrie 2017 până la 07 aprilie 2018, fiind abrogat prin Lege 85/2018), prin care lit. b) și c) se modifică și vor avea următorul cuprins:

"b) operatorilor economici, astfel cum sunt definiți la art. 2 lit. l), altor operatori economici cu sediul social în România pentru care nu sunt instituite obligații de constituire și menținere a stocurilor de urgență conform prevederilor prezentei legi, precum și operatorilor economici cu sediul social în cadrul altor state membre ale Uniunii Europene sau operatorilor economici care au o reprezentanță pe teritoriul Uniunii Europene, care dispun de capacitate de stocare disponibilă în afara teritoriului României sau în contul căruia sunt menținute stocuri pe teritoriul Uniunii Europene, cu condiția ca o astfel de delegare să fi fost autorizată în prealabil atât de către autoritatea competentă, cât și de către toate statele membre pe ale căror teritorii vor fi păstrate stocurile; și/sau

c) operatorilor economici cu sediul social în România pentru care nu sunt instituite obligații de constituire și menținere a stocurilor de urgență conform prevederilor prezentei legi, precum și operatorilor economici care au statut de rezident sau de nerezident în România, ce își desfășoară activitatea în România prin intermediul unui sediu permanent și dispun de capacitate de stocare disponibilă pe teritoriul României, cu condiția ca delegarea să fi fost autorizată în prealabil de către autoritatea competentă."

De asemenea, se constată că pentru stabilirea condițiilor de constituire și menținere a unui nivel minim al stocurilor de țiței și/sau produse petroliere, în scopul garantării siguranței în aprovizionare, în cazul situațiilor de disfuncționalitate majoră în aprovizionare, al situațiilor de urgență deosebită sau al situațiilor de criză locală, a fost adoptată Legea nr. 85/2018 prin care s-a abrogat Legea nr. 360/2013, eliminându-se restricția care venea în contradicție cu dreptul Uniunii Europene și în temeiul căreia sfera operatorilor economici cuprinde operatori din toate statele membre UE, inclusiv din celelalte state care compun Spațiul Economic European (Norvegia, Islanda și Liechtenstein) dar și din Elveția, cu care Uniunea Europeană a încheiat tratate bilaterale.

Astfel, potrivit art. 2 lit. y) din Legea nr. 85/2018 privind constituirea și menținerea unor rezerve minime de țiței și/sau produse petroliere (în vigoare de la 08 aprilie 2018) titular al obligației de stocare este definit ca fiind entitatea centrală de stocare din România și orice operator economic care are statut de rezident în România sau de nerezident care își desfășoară activitatea în România prin intermediul unui sediu permanent și care introduce pe piața din România cantități mai mari de 500 tone țiței și/sau produse petroliere, în anul de referință; iar potrivit lit. z) al aceluiași articol, titular delegat al obligației de stocare este definit ca fiind operatorul economic sau entitatea centrală de stocare care are sediul social într-un stat membru al Uniunii Europene, al Spațiului Economic European și/sau în Confederația Elvețiană sau care are o reprezentanță pe teritoriul Uniunii Europene, Confederației Elvețiene și/sau Spațiului Economic European și care acceptă, din partea unui titular al obligației de stocare, obligația de a constitui și menține stocuri minime, pe teritoriul Uniunii Europene, în contul și la dispoziția acelui titular al obligației de stocare.

În acest context, în mod corect prima instanță a admis anularea actelor administrative emise de recurenta-pârâtă ca fiind nelegale motivat pe incorecta aplicare a legii la situația de fapt atât timp cât respingerea cererilor de delegare s-a întemeiat exclusiv pe împrejurarea ca societățile către care urma sa aibă loc delegarea obligației de stocare nu erau societăți comerciale înființate potrivit Legii nr. 31/1990, cu sediul social in România, iar o astfel de soluție a autorității administrative încalcă dispozițiile art. 148 din Constituția României privind supremația dreptului comunitar, prin încălcarea prevederile Directivei 2009/119/CE care nu a fost transpusă în mod corect în legea internă și încălcarea dispozițiilor art. 26 (piața internă) și art. 56-62 (serviciile) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Totodată, în mod corect instanța de fond a reținut că această interpretare este în consens cu principiile stabilite la art. 26 (piața internă) și art. 56-62 (serviciile) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Libertatea de prestare a serviciilor, respectiv interdicția impusă statelor membre de a crea obstacole în calea comerțului dintre statele membre (art. 56 din TFUE prevede că:

"In conformitate cu dispozițiile ce urmează, sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un al stat membru decât cel a beneficiarului serviciilor."), sunt principii esențiale care asigură însăși funcționarea pieței interne (art. 26 TFUE:

"Piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile tratatelor").

Transpunerea în mod greșit de către România a Directivei nr. 2009/119/CE și aplicarea greșită a dispozițiilor legale de către recurenta-pârâtă au dus la respingerea nejustificată de către Ministerul Energiei a cererilor de autorizare de delegare a obligațiilor de stocare.

Față de aceste împrejurări, ținând cont și principiile dreptului Uniunii care impun ca în cazul unei transpuneri incorecte a directivelor să se facă aplicarea efectului direct al dispozițiilor acestora, în mod corect, prima instanță a reținut și a dispus anularea actelor administrative atacate ca fiind nelegale, autoritatea administrativă nesocotind legea cu ocazia respingerii cererilor de delegare.

Astfel fiind, față de considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 453 coroborat cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 RON, către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes a declarării recursului.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Energiei, împotriva sentinței nr. 938 din 17 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2020.