ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4942/2020

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 6 mai 2019, sub nr. x/2019, și ulterior precizată, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 4 București, reprezentată în proces de D.G.R.F.P. București și B. (conducător al pârâtei de rândul 1), solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să aplice conducătorului pârâtei o amendă în cuantum de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere și să-i acorde reclamantului penalități în condițiile art. 906 noul C. proc. civ. pentru prejudiciul cauzat prin refuzul executării obligației, în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzută în titlu executoriu.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 32 din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel Oradea hotărât următoarele: - a respins primul capăt de cerere din cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta de rândul 1, respectiv Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 4 București, reprezentată în proces de D.G.R.F.P. București, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală; - a respins cel de-al doilea capăt de cerere din cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul de rândul 2, respectiv B., ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală; - a respins ca nefondat primul capăt de cerere din cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul de rândul 2, respectiv B.; - a respins ca nefondat al doilea capăt de cerere din cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta de rândul 1, respectiv Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 4 București, reprezentată în proces de D.G.R.F.P. București.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. În privința primului capăt de cerere, în care s-a solicitat obligarea la plata amenzii în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, a precizat recurentul-reclamant că a formulat acest capăt de cerere în contradictoriu cu persoana fizică din conducerea intimatei Administrația Finanțelor Publice Sector 4 București, astfel că nu era necesar ca instanța de fond să invoce excepția lipsei calității procesuale pârâte a organului fiscal pe acest capăt de cerere. Persoana fizică chemată în judecată îndeplinea funcția de conducător al autorității publice, astfel cum prevăd dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel că acest pârât era titular al obligației de punere în executare a hotărârii judecătorești ce constituia titlu executoriu. În concluzie, susține recurentul-reclamant că intimatul-pârât B. are calitate procesuală pasivă, în sensul art. 36 C. proc. civ., prima instanță făcând o aplicare greșită a normelor de drept material, în sensul motivului de casare indicat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cât privește solicitarea de obligare a intimatei Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 4 București la plata de despăgubiri de 1000 RON pe zi de întârziere, a susținut recurentul-reclamant că a fost eronat pusă în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., care nu a fost chemat în judecată în acest petit. Pe fondul cauzei, arată recurentul-reclamant că a solicitat obligarea autorității publice la emiterea actului de ridicare a sechestrului și de ridicare a popririi instituite pe conturile sale bancare, ca modalitate firească și unică de executare a dispozitivului încheierii cu nr. 152/CA/2017 a Curții de Apel Oradea. A invocat recurentul-reclamant prevederile art. 233 alin. (1) lit. a) C. procedură fiscală, arătând că, în situația popririlor bancare, suspendarea executării silite are ca efect încetarea indisponibilizării sumelor viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în RON și valută, începând cu data și cu ora comunicării către instituțiile de credit a adresei de suspendare a executării silite prin poprire, iar nu la 30 de zile sau la alte termene mai îndepărtate de punere în executare. Recurentul-reclamant a susținut că au fost blocate conturile sale deschise la C. după data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, iar motivarea primei instanțe asupra acestei chestiuni punctuale este eronată, întrucât s-a reținut că au fost poprite doar sume rezultând dintr-un alt titlu executoriu decât decizia de impunere a cărei suspendare s-a dispus prin încheierea 152/09.11.2017 a Curții de Apel Oradea. A mai făcut trimitere recurentul-reclamant la prevederile art. 234 C. procedură fiscală, în care se arată termenul în care se dispune prin decizie măsura de ridicare a executării silite, aceasta fiind ipoteza prevăzute de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, în care se arată că "suspendarea actului administrativ are ca efect încetarea oricărei forme de executare silită". I se mai reproșează primei instanțe faptul că a reținut, în mod neîntemeiat, că intimata-pârâtă și-ar fi îndeplinit benevol obligația de a executa hotărârea nr. 152/09.1.2017, în condițiile în care adresele trimise către bănci au fost doar de "suspendare temporare, totală, parțială…", iar nu de încetare a executării silite la termele legale de executare. În concret, arată recurentul-reclamant că sensul de interpretare dat de intimata AFP Sector 4 București este de natură a goli de conținut și de semnificație dispozitivul încheierii nr. 152/CA/2017 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/2013, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 14 alin. (7) din același act normativ, dispoziții legale care se pun în practica fiscală conform procedurilor fiscale de încetare a suspendării în temeiul art. 233 alin. (1) lit. a) și alin. (4) C. procedură fiscală și de ridicare a măsurilor de executare silită, în temeiul art. 234 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. procedură fiscală.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sectorului 4 a Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neindicarea hotărârii care se atacă, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește fondul cauzei, a susținut intimata-pârâtă că este legală și temeinică hotărârea primei instanțe, întrucât scopul prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 905 (în prezent art. 906) C. proc. civ. este acela de a constrânge autoritatea publică, ce a fost obligată la îndeplinirea unei operațiuni administrative prin hotărâre judecătorească definitivă, să pună în aplicare acea hotărâre, nicidecum doar de a sancționa pe conducătorul autorității publice prin aplicarea amenzii către persoana care îndeplinește această funcție. Prin urmare, instanța de executare avea doar de analizat dacă actele sau operațiunile efectuate de autoritatea publică se conformează obligațiilor impuse prin titlul executoriu și, în caz contrar, dacă neexecutarea este efectul unei conduite culpabile. Din înscrisurile depuse la dosar, după cum susține intimata-pârâtă, se relevă conformarea organului fiscal obligațiilor impuse în sarcina sa, în sensul că a trimis adrese de suspendare temporară totală sau parțială a indisponibilizării conturilor și reținerilor către entitățile la care recurentul-reclamant figura cu conturi deschise. Se mai arată prin întâmpinare că revine instanței de executare rolul de a verifica dacă autoritatea publică a avut o atitudine culpabilă în executarea obligației impuse în sarcina sa, or, în cauză, Administrația Finanțelor Publice Sector 4 București a îndeplinit benevol această obligație, prin actele emise încă din luna ianuarie 2018. A făcut trimitere intimata-pârâtă la Decizia RIL nr. 11/2018 a ÎCCJ, în care s-a stabilit că "(s)umele aflate în conturi la momentul înființării popririi bancare și până la obținerea suspendării executării, fie ea și temporară sau până la judecarea contestației la executare, rămân blocate. Pe de altă parte, sumele care intră în conturi după suspendarea executării sunt disponibile debitorului, terțul poprit, adică băncile, de regulă, neputând să le blocheze în continuare." În privința măsurii sechestrului asigurător, a susținut intimata-pârâtă că această măsură a fost instituită anterior pronunțării hotărârii judecătorești în discuție, iar conform Codului de procedură fiscală, orice măsură asigurătorie rămâne în ființă atâta vreme cât nu s-a dispus, de către instanța judecătorească, anularea actului de instituire a acestei măsuri. În referire la măsura popririi contului deschis la C., susține intimata-pârâtă că aceasta a fost dispusă pentru sume provenind din alte titluri executorii decât cel care a fost suspendat în cauză, iar prevederile art. 234 C. procedură fiscală nu sunt incidente în dosarul de față, întrucât nu este îndeplinită cerința unei ipoteze de încetare a executării silite, ci doar de suspendare a acestei executări. Cât privește prevederile art. 14 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, acestea, în opinia intimate-pârâte, nu sunt aplicabile, întrucât se referă strict la suspendarea executării efectelor pe care le-ar fi putut produce un act administrativ, nu unul administrativ-fiscal.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., fără aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 29 iulie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 23 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, a motivului de casare invocat și a probelor administrate în cauză, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, pentru considerentele ce urmează. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Obiectul cererii de chemare în judecată din prezenta cauză îl constituie obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sector 4 București la executarea dispozițiilor încheierii nr. 152/2017, definitivă prin decizia nr. 705/2019, sub sancțiunea aplicării conducătorului autorității publice a unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere și cu acordarea de penalități în condițiile art. 906 C. proc. civ., în cuantum de 1000 RON pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004. Verificând legalitatea soluției pronunțate de judecătorul fondului, Înalta Curte va menține sentința recurată astfel cum a fost pronunțată, înlocuind parțial considerentele primei instanțe cu cele proprii instanței de recurs. O primă critică a recurentului-reclamant a vizat modalitatea de soluționare, de către judecătorul fondului, a excepțiilor privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtei AFP Sector 4 București pentru primul capăt de cerere și lipsa calității procesuale pasive a pârâtului B. pentru capătul 2 din cererea de chemare în judecată. În fapt, susține recurentul-reclamant că, deși a înțeles să-i cheme în judecată pe cei doi pârâți, fiecare dintre aceștia își justifică în cauză calitatea procesuală pasivă doar în raportul juridic obligațional determinat pentru fiecare petit al acțiunii judiciare, respectiv pârâtul persoană fizică pentru capătul 1 din cererea de chemare în judecată, iar pârâta autoritatea publică pentru capătul 2 din cererea de chemare în judecată. În pofida acestor susțineri ale recurentului-reclamant, Înalta Curte observă că cererea de chemare în judecată nu distinge cărui pârât dintre cei doi chemați în judecată îi revine calitatea procesuală pasivă pentru fiecare dintre solicitările ce formează obiectul acțiunii judiciare, astfel că judecătorul fondului era îndreptățit să procedeze la clarificarea cadrului procesual subiectiv, stabilind pârâtul îndreptățit să stea în judecată în fiecare dintre cele două petite. Soluția pronunțată de prima instanță asupra acestor excepții este una legală, fiind corect stabilită calitatea procesuală pasivă a conducătorului autorității publice pentru capătul de cerere privind amendarea sa în situația nerespectării termenelor prevăzute de alin. (1) al art. 24 din Legea nr. 554/2004, iar pentru capătul de cerere referitor la plata penalităților de întârziere calitatea procesuală pasivă a revenit autorității publice pârâte, respectiv Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 4 București. De altfel, această soluție este în sensul precizărilor pe care recurentul-reclamant le-a formulat în cadrul căii de atac declarate, acesta criticând doar faptul că au fost examinate excepțiile fără a fi necesar, în condițiile în care, în opinia sa, a arătat clar cui revine calitatea procesuală pasivă pentru fiecare capăt al cererii sale. Prin urmare, sunt nefondate aceste critici, soluția primei instanțe fiind menținută astfel cum a fost pronunțată și motivată. Pe fondul cauzei, cererea reclamantului A., întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004, a fost respinsă ca neîntemeiată. În calea recursului, titularul căii de atac a susținut că hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Această pretinsă nerespectare a normelor de drept material a fost invocată de recurentul-reclamant în referire la măsura sechestrului asigurător și la cea a popririi asigurătorii instituite asupra bunurilor sale, măsuri pentru care acesta a solicitat ridicarea lor, în urma pronunțării încheierii nr. 152/CA/2017 de către Curtea de Apel Oradea, în dosarul nr. x/2013 Titlul executoriu invocat de către recurentul-reclamant îl reprezintă o hotărâre pronunțată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, prin care s-a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/31.03.2010, emisă de pârâta DGRFP -Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 4 București, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea respectivului act administrativ fiscal. În materie de suspendare a executării unui act administrativ fiscal devin incidente prevederile art. 233 alin. (3) -(5) C. procedură fiscală, potrivit cărora " (3) Pe perioada suspendării executării silite, actele de executare efectuate anterior, precum și orice alte măsuri de executare, inclusiv cele de indisponibilizare a bunurilor, veniturilor ori sumelor din conturile bancare, rămân în ființă, cu excepția situațiilor în care suspendarea executării silite a fost dispusă în condițiile art. 235. În acest caz, măsurile de executare aplicate se ridică prin decizie întocmită în cel mult două zile de la data intervenirii suspendării. (4) Suspendarea executării silite prin poprire bancară are ca efect încetarea indisponibilizării sumelor viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în RON și în valută, începând cu data și ora comunicării către instituțiile de credit a adresei de suspendare a executării silite prin poprire. (5) Sumele existente în cont la data și ora comunicării adresei de suspendare a executării silite prin poprire înființată de organul fiscal rămân indisponibilizate, debitorul putând dispune de acestea numai pentru efectuarea de plăți în scopul: a) achitării obligațiilor fiscale administrate de organele fiscale competente; b) achitării drepturilor salariale." În privința sechestrului asigurător, acesta a fost instituit anterior pronunțării încheierii nr. 152/2017, prin procesul-verbal de sechestru nr. x/17.02.2010, astfel că organul de executare nu era îndreptățit să ridice această măsură, cât timp executarea deciziei de impunere nr. x/31.03.2010 nu a încetat, ci a fost doar suspendată. Trimiterile pe care le-a făcut recurentul-reclamant la prevederile art. 234 alin. (2) C. procedură fiscală se referă la efectele pe care le determină încetarea executării silite, situație care nu este aplicabilă în cauză, întrucât recurentul-reclamant nu se poate prevala, la acest moment, de existența unui titlu executoriu de anulare a actului administrativ fiscal contestat, ci doar de o suspendare a acestui act, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare. Prin urmare, în mod legal a fost menținută măsura sechestrului, dispusă anterior pronunțării încheierii nr. 152/2017 în dosarul nr. x/2013 al Curții de Apel Oradea. Cât privește măsura instituirii popririlor asigurătorii la unitățile bancare la care recurentul-reclamant avea conturi deschise, se critică în calea recursului situația juridică a popririi efectuate la C., susținând recurentul-reclamant că această poprire a fost instituită după rămânerea definitivă a titlului executoriu, iar instanța de fond a reținut, în mod nelegal, că măsura dispusă de intimata-pârâtă privește alte sume, rezultând dintr-o decizie de stabilire a obligațiilor fiscale accesorii, ale cărei efecte nu au fost suspendate de instanța judecătorească. Prima instanță nu a observat înscrisul depus la dosar, la fila x, reprezentat de adresa nr. x/12.02.2019 de înștiințare privind înființarea popririi pentru suma de 2.162.685, reprezentând TVA și dobânzi și penalități de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată, conform unui titlu executoriu din 01.05.2010. Prin urmare, au existat două adrese de înființare a popririi, pentru sume rezultate din titluri executorii diferite, iar prin adresa nr. x/07.05.2019 de suspendare, temporară, totală sau parțială a indisponibilizării conturilor, s-a dispus suspendarea temporară totală asupra măsurilor de executare silită aplicate prin ambele adrese existente la dosar, respectiv adresa nr. x/12.09.2019 și adresa nr. x/12.09.2019, luarea acestei măsuri fiind motivată pe împrejurarea că s-a dispus suspendarea executării silite de către instanță, în condițiile legii, conform încheierii nr. 152/CA/2017 din data de 09.11.2017, emisă de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2013 În atare condiții, se reține că, la data de 07.05.2019, anterior comunicării cererii de chemare în judecată din prezentul dosar (înregistrată pe rolul instanței la data de 06.05.2019), debitorul obligației a îndeplinit benevol obligația instituită prin încheierea nr. 152/2017, fiind emise adrese de suspendare totală a popririlor înființate la toate băncile la care recurentul-reclamant avea conturi deschise, fapt ce determină menținerea soluției avute în vedere de prima instanță. Aceasta deoarece, după cum s-a reținut în jurisprudența instanței supreme, art. 24 din Legea nr. 554/2004 reglementează un ansamblu de mijloace de constrângere a debitorului în vederea îndeplinirii obligației stabilite prin hotărâre judecătorească, iar "(s)copul prevederilor amintite este în sensul de a forța autoritatea publică, ce a fost obligată la îndeplinirea unei operațiuni administrative prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, să pună în aplicare hotărârea judecătorească respectivă și nicidecum doar de a sancționa conducătorul acesteia prin aplicarea amenzii prevăzută de dispoziția legală amintită. Astfel, finalitatea avută în vedere de legiuitor la edictarea acestor dispoziții legale nu este aceea de a realiza un venit la bugetul de stat prin aplicarea, în orice mod și cu orice chip, a amenzii conducătorului autorității administrative, ci de a constrânge pe acesta din urmă să-și execute obligația stabilită în hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă." Prin Decizia HP nr. 12/2018, Înalta Curte a statuat că "(P)enalitățile reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004 au exclusiv un scop coercitiv, ele nu au un caracter reparator, nu corespund unui prejudiciu produs în patrimoniul creditorului (pentru repararea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației înscrise în titlul executoriu se acordă despăgubiri în condițiile art. 892 din C. proc. civ.)". Instanța de executare în materia contenciosului administrativ este chemată să asigure îndeplinirea obligației de a face de către autoritatea publică debitoare, prin mecanismele de constrângere prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004. Atunci când executarea obligației pretinse de creditor s-a produs benevol, până la pronunțarea unei hotărâri de către instanța de executare, scopul prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 se consideră a fi atins, astfel că nu se mai impune nici aplicarea amenzii conducătorului instituției publice debitoare, nici obligarea autorității respective la plata de penalități pe zi de întârziere. Aceasta este situația din prezenta cauză, în care se constată că poprirea instituită în data de 12.02.2019 la C. pe conturile persoanei fizice A. a fost suspendată prin adresa nr. x/07.05.2019, astfel că judecătorul fondului a pronunțat o soluție legală de respingere, ca neîntemeiată, a cererii formulate de reclamantul A., în condițiile în care obligația de a face instituită prin titlul executoriu reprezentat de încheierea nr. 152/2017 fusese deja îndeplinită de către debitoarea pârâtă. Celelalte aspecte invocate de către recurentul-reclamant, în referire la poprirea unei sume de bani după rămânerea definitivă a încheierii nr. 152/2017 și compensarea acesteia cu obligații înregistrate la organul fiscal, exced cererii întemeiate pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, reprezentând chestiuni distincte, din materia executării silite. Prin urmare, criticile din recurs, vizând greșita interpretare și aplicare a legii, nu se confirmă, nefiind susceptibile de a conduce la reformarea soluției pronunțate în primă instanță. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 32 din data de 14 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sentință ce va fi menținută ca legală.