ÎCCJ, decizie (scj.ro #86810)

fond funciar

.

Instanța

competentă.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Competență

materială.

Index alfabetic :

declinarea

competenței

-

obiectul litigiului

-

plângere împotriva hotărârilor comisiilor de fond

funciar

C.proc.civ.

: art. 112  alin.(1) pct.3, art. 129

Legea

nr. 18/1991 : art. 53 alin.(2)

Legea

nr. 10/2001 : art. 26 alin.(3)

În condițiile în care obiectul

litigiului îl constituie analizarea valabilității unor hotărâri

emise de comisiile de fond funciar,

chiar

dacă cererea este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001

,

competența de soluționare aparține instanței abilitate

legal să cenzureze asemenea acte, respectiv judecătoriei, fiind

incidente în acest sens dispozițiile art. 53 alin.(2) din Legea nr.

18/1991.

ICCJ, Secția

civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr.

5245 din 26 septembrie 2008

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Orșova, reclamanții A.I. și

A.E. au solicitat anularea hotărârii nr. 270/2005

emisă de Comisia județeană

pentru aplicarea Legii fondului funciar și nr.

3/2005 emisă de Comisia locală de fond funciar a comunei

Eșelnița.

Avându-se în vedere temeiul juridic

invocat, respectiv art. 20 și art. 52 din Legea nr. 10/2001, instanța

a declinat competența  de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Mehedinți.

Prin sentința civilă nr.

481/2007, Tribunalul Mehedinți a respins plângerea, reținând că

notificarea adresată de reclamanți la data de 14 septembrie 2005, în

temeiul Legii nr. 247/2005, este tardivă.

Prin decizia civilă nr. 913/2007,

Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de reclamanți împotriva

sentinței primei instanțe, dispunându-se desființarea acesteia

și trimiterea cauzei pentru judecarea fondului la Judecătoria Orșova.

Instanța de apel a avut în vedere

că prin plângerea formulată s-au contestat hotărâri emise de

comisiile de fond funciar.

În mod greșit judecătoria a admis

excepția  de necompetență, în condițiile în care

petentul nu a modificat  obiectul litigiului, în sensul că ar

contesta răspunsul primit de la Primăria Eșelnița pentru

notificarea pe care a adresat-o la data de 14 septembrie 2005. În raport de

obiectul litigiului, respectiv plângere împotriva hotărârilor comisiilor

de fond funciar și de părțile  chemate în proces, s-a

apreciat că  soluționarea litigiului este  de

competența judecătoriei.

Împotriva deciziei instanței de apel

au formulat recurs reclamanții și Comisia Locală de Fond Funciar

Eșelnița.

Reclamanții au susținut că

atât în cererea introductivă cât și în precizările făcute

ulterior, s-au prevalat de dispozițiile Legii nr. 10/2001. În acest sens,

atât notificarea depusă de către reclamanți cât și cea a

autorului lor, nu au fost analizate de către instanțele competente

potrivit Legii nr. 10/2001. Deși au învederat faptul că respectivul

imobil a fost preluat în mod abuziv, cererile au fost analizate de

Primărie ca simple cereri de fond funciar, considerându-se greșit

că fac obiectul legii fondului funciar.

Instanța de apel a încălcat

principiul disponibilității, în sensul că cererea a fost

calificată peste voința părților, modificându-se temeiul de

drept invocat, respectiv prevederile Legii nr. 10/2001.

Comisia Locală de Fond Funciar

Eșelnița a criticat decizia de apel, arătând că

instanța nu a ținut cont de manifestarea de voință a reclamanților

care au precizat faptul că înțeleg să se judece în baza Legii

nr. 10/2001.

Analizând decizia de apel, Înalta Curte a

constatat că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele motive:

Întrucât competența de

soluționare constituie motivul pentru care cauza

s-a trimis spre rejudecare, celelalte critici nu pot fi

analizate, vizând chestiuni de fond.

Obiectul cererii de chemare în

judecată îl constituie contestarea hotărârilor  emise de Comisia

Județeană și Comisia Locală de aplicare a Legii fondului

funciar.

Într-adevăr, în motivarea

cererii s-a arătat că terenul intră sub incidența Legii nr.

10/2001, iar prin cererea de invocare a excepției de

necompetență s-a arătat că cererea este întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar acest lucru nu este în

măsură să atragă competența specială a

tribunalului instituită prin dispozițiile  acestei legi.

Obiectul cererii de chemare în

judecată, impus de dispozițiile art. 112 alin.(1) pct.3 C.proc.civ.,

reprezintă pretenția concretă a reclamanților și

prezintă importanță întrucât fixează limitele cadrului

procesual în care urmează să se desfășoare judecata,

instanța este ținută de acesta, în sensul că nu poate

acorda altceva decât s-a cerut (art. 129 alin. final C.proc.civ.) și

determină competența de soluționare a litigiului.

În condițiile în care obiectul

litigiului  îl  constituie analizarea valabilității

unor hotărâri emise de comisiile de fond funciar,

competența de soluționare aparține instanței abilitate

legal să cenzureze asemenea acte, argumentele de fapt și de drept

invocate în susținerea obiectului cererii urmând a fi avute în vedere de

instanța competentă față de obiectul cererii.

Competența de soluționare

specială în favoarea tribunalului, instituită prin dispozițiile

Legii nr. 10/2001, este strict reglementată, intervenind numai pentru

cazurile expres prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 26 alin.(3) din Legea

nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția de soluționare a

notificării poate fi atacată de persoana care se consideră

îndreptățită la secția civilă a tribunalului.

În același timp, prin decizia nr. XX

din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secțiile Unite s-a stabilit, în aplicarea art. 26 alin.(3)

din Legea nr. 10/2001, că instanța de judecată este

competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația

formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

Prin urmare, s-a apreciat în mod

corect că judecătoriei îi revine

competența de soluționare a cauzei, fiind

incidente în acest sens dispozițiile art. 53 alin.(2) din Legea nr.

18/1991.

Constatând că în cauză s-a

făcut o corectă aplicare a normei legale vizând competența de

soluționare, din perspectiva art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte

făcând aplicarea și a art. 312 alin.(1) C.proc.civ., a respins ambele

recursuri ca nefondate.