ÎCCJ, decizie (scj.ro #86810)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86810) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Plângere împotriva hotărârilor comisiilor de
fond funciar
.
Instanța
competentă.
Cuprins pe materii :
Drept procesual civil. Competență
materială.
Index alfabetic :
declinarea
competenței
-
obiectul litigiului
-
plângere împotriva hotărârilor comisiilor de fond
funciar
C.proc.civ.
: art. 112 alin.(1) pct.3, art. 129
Legea
nr. 18/1991 : art. 53 alin.(2)
Legea
nr. 10/2001 : art. 26 alin.(3)
În condițiile în care obiectul
litigiului îl constituie analizarea valabilității unor hotărâri
emise de comisiile de fond funciar,
chiar
dacă cererea este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001
,
competența de soluționare aparține instanței abilitate
legal să cenzureze asemenea acte, respectiv judecătoriei, fiind
incidente în acest sens dispozițiile art. 53 alin.(2) din Legea nr.
18/1991.
ICCJ, Secția
civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr.
5245 din 26 septembrie 2008
Prin cererea înregistrată pe rolul
Judecătoriei Orșova, reclamanții A.I. și
A.E. au solicitat anularea hotărârii nr. 270/2005
emisă de Comisia județeană
pentru aplicarea Legii fondului funciar și nr.
3/2005 emisă de Comisia locală de fond funciar a comunei
Eșelnița.
Avându-se în vedere temeiul juridic
invocat, respectiv art. 20 și art. 52 din Legea nr. 10/2001, instanța
a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
Tribunalului Mehedinți.
Prin sentința civilă nr.
481/2007, Tribunalul Mehedinți a respins plângerea, reținând că
notificarea adresată de reclamanți la data de 14 septembrie 2005, în
temeiul Legii nr. 247/2005, este tardivă.
Prin decizia civilă nr. 913/2007,
Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de reclamanți împotriva
sentinței primei instanțe, dispunându-se desființarea acesteia
și trimiterea cauzei pentru judecarea fondului la Judecătoria Orșova.
Instanța de apel a avut în vedere
că prin plângerea formulată s-au contestat hotărâri emise de
comisiile de fond funciar.
În mod greșit judecătoria a admis
excepția de necompetență, în condițiile în care
petentul nu a modificat obiectul litigiului, în sensul că ar
contesta răspunsul primit de la Primăria Eșelnița pentru
notificarea pe care a adresat-o la data de 14 septembrie 2005. În raport de
obiectul litigiului, respectiv plângere împotriva hotărârilor comisiilor
de fond funciar și de părțile chemate în proces, s-a
apreciat că soluționarea litigiului este de
competența judecătoriei.
Împotriva deciziei instanței de apel
au formulat recurs reclamanții și Comisia Locală de Fond Funciar
Eșelnița.
Reclamanții au susținut că
atât în cererea introductivă cât și în precizările făcute
ulterior, s-au prevalat de dispozițiile Legii nr. 10/2001. În acest sens,
atât notificarea depusă de către reclamanți cât și cea a
autorului lor, nu au fost analizate de către instanțele competente
potrivit Legii nr. 10/2001. Deși au învederat faptul că respectivul
imobil a fost preluat în mod abuziv, cererile au fost analizate de
Primărie ca simple cereri de fond funciar, considerându-se greșit
că fac obiectul legii fondului funciar.
Instanța de apel a încălcat
principiul disponibilității, în sensul că cererea a fost
calificată peste voința părților, modificându-se temeiul de
drept invocat, respectiv prevederile Legii nr. 10/2001.
Comisia Locală de Fond Funciar
Eșelnița a criticat decizia de apel, arătând că
instanța nu a ținut cont de manifestarea de voință a reclamanților
care au precizat faptul că înțeleg să se judece în baza Legii
nr. 10/2001.
Analizând decizia de apel, Înalta Curte a
constatat că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele motive:
Întrucât competența de
soluționare constituie motivul pentru care cauza
s-a trimis spre rejudecare, celelalte critici nu pot fi
analizate, vizând chestiuni de fond.
Obiectul cererii de chemare în
judecată îl constituie contestarea hotărârilor emise de Comisia
Județeană și Comisia Locală de aplicare a Legii fondului
funciar.
Într-adevăr, în motivarea
cererii s-a arătat că terenul intră sub incidența Legii nr.
10/2001, iar prin cererea de invocare a excepției de
necompetență s-a arătat că cererea este întemeiată
pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar acest lucru nu este în
măsură să atragă competența specială a
tribunalului instituită prin dispozițiile acestei legi.
Obiectul cererii de chemare în
judecată, impus de dispozițiile art. 112 alin.(1) pct.3 C.proc.civ.,
reprezintă pretenția concretă a reclamanților și
prezintă importanță întrucât fixează limitele cadrului
procesual în care urmează să se desfășoare judecata,
instanța este ținută de acesta, în sensul că nu poate
acorda altceva decât s-a cerut (art. 129 alin. final C.proc.civ.) și
determină competența de soluționare a litigiului.
În condițiile în care obiectul
litigiului îl constituie analizarea valabilității
unor hotărâri emise de comisiile de fond funciar,
competența de soluționare aparține instanței abilitate
legal să cenzureze asemenea acte, argumentele de fapt și de drept
invocate în susținerea obiectului cererii urmând a fi avute în vedere de
instanța competentă față de obiectul cererii.
Competența de soluționare
specială în favoarea tribunalului, instituită prin dispozițiile
Legii nr. 10/2001, este strict reglementată, intervenind numai pentru
cazurile expres prevăzute de lege.
Astfel, potrivit art. 26 alin.(3) din Legea
nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția de soluționare a
notificării poate fi atacată de persoana care se consideră
îndreptățită la secția civilă a tribunalului.
În același timp, prin decizia nr. XX
din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, Secțiile Unite s-a stabilit, în aplicarea art. 26 alin.(3)
din Legea nr. 10/2001, că instanța de judecată este
competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația
formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor
prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate
abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul
refuzului nejustificat al entității deținătoare de a
răspunde la notificarea părții interesate.
Prin urmare, s-a apreciat în mod
corect că judecătoriei îi revine
competența de soluționare a cauzei, fiind
incidente în acest sens dispozițiile art. 53 alin.(2) din Legea nr.
18/1991.
Constatând că în cauză s-a
făcut o corectă aplicare a normei legale vizând competența de
soluționare, din perspectiva art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte
făcând aplicarea și a art. 312 alin.(1) C.proc.civ., a respins ambele
recursuri ca nefondate.