ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4676/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28 septembrie 2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat: - anularea Deciziei nr. 8855/31.08.2017; - obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii de acordare a despăgubirilor în suma totala de 11.671,77 RON și la plata penalităților de 0,2 % pe zi de întârziere, conform art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, calculate asupra sumei de 11.671,77 RON, de la data scadenței obligației de plată (28 august 2016) și până la data achitării efective a debitului principal; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului litigiu, conform art. 453 C. proc. civ.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 416 din 06 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței civile nr. 416 din 06 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Recurenta-reclamantă învederează că sentința recurată încalcă dispozițiile art. 22 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, ale art. 2 alin. (3) și art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și arată că plata despăgubirilor nu se poate face în mod arbitrar și aleatoriu de către pârât, ci în limitele și condițiile prevăzute de prevederile legale anterior menționate. Se critică sentința recurată și din perspectiva încălcării prevederilor art. 51 alin. (3) și (6) din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv nesocotirea dispozițiilor art. 1 pct. 3 din Norma ASF nr. 2/2015, care au abrogat prevederile art. 51 alin. (5) din Norma ASF nr. 23/2014. Susține că dispozițiile care reglementează modalitatea de calcul a despăgubirilor la data producerii eventimentului asigurat și care sunt așadar aplicabile inclusiv în procedura instrumentată de pârât, sunt reprezentate în speță de Norma ASF nr. 23/2014. Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă critică sentința recurată din perspectiva interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, respectiv încălcarea art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014. Apreciază că, contrar celor reținute de către instanța de fond, pârâtul este dator ca pe lângă diferența de despăgubire neachitată, să îi plătească și penalitățile de întârziere prevăzute de lege, întrucât normele legale ce reglementează modul de instrumentare a dosarelor de daună, precum și plata despăgubirilor, nu se aplică în mod selectiv.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 27 aprilie 2018, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond, ca fiind legală și temeinică. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu controlul de legalitate al Deciziei nr. 8855/31.08.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând obligarea acestuia la emiterea unei noi decizii de acordare a despăgubirilor în suma totala de 11.671,77 RON, precum și la plata penalităților de 0,2 % pe zi de întârziere, conform art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, calculate asupra sumei de 11.671,77 RON, de la data scadenței obligației de plată (28 august 2016) și până la data achitării efective a debitului principal Prin Decizia nr. 8855/31.08.2017, emisă de pârâtul F.G.A., a fost admisă parțial cererea de plată, pentru daunele ce au fost produse autoturismului asigurat în urma accidentului rutier din data de 23 iunie 2016, în sensul acordării sumei de 10.355,97 RON și a respingerii cererii de plată pentru diferența de 1.315,80 RON, ca efect al reducerii tarifului pentru ora de manoperă de la 240 RON/oră la 155 RON/oră, astfel cum acesta este practicat de către unitățile service de reprezentanță, decizia fiind întemeiată pe dispozițiile prevăzute de art. 51 din Norma 23/2014 și pe dispozițiile Legii 213/2015. Înalta Curte constată fondate criticile recurentei-reclamante, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește soluția de la art. 2 a deciziei contestate, de respingere a cererii de plată formulată cu privire la suma de 1.315,80 RON. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 51 din Norma A.S.F. nr. 23/2014: "(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53. (...) (6) Prin unități de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părți componente, piese înlocuitoare și de materiale pentru acestea, cu excepția celor în regim de consignație, și/sau executarea de lucrări de întreținere și de reparație la vehicule. (7) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate". Din interpretarea logică și sistematică a acestor norme rezultă că valoarea despăgubirilor se stabilește pe baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare și nu de o medie a prețurilor practicate de unitățile de specialitate, ori de prețurile practicate de unitățile de reprezentanță. În speță, nu poate fi reținută limitarea acordării despăgubirile la prețurile practicate de către unitățile de reprezentanță, chiar dacă anterior a existat o prevedere în actul normativ referitoare la prețurile practicate de unitățile de reprezentanță ("prețurile practicate de unitățile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât prețurile practicate de către unitățile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanții din România ai acestora") întrucât acel text a fost abrogat înaintea formulării cererii de plată de către reclamantă (prin Norma 2/2015). Așa fiind, instanța de control judiciar, contrar opiniei judecătorului fondului, reține că în lipsa unui temei legal, instanța nu poate considera ca întemeiată decizia autorității pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază rezonabil, chiar și în contextul în care pentru a efectua această operațiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, și anume prețurile practicate de unitățile service de reprezentanță. Înalta Curte constată că diferența respinsă la plată, potrivit deciziei atacate și documentației administrative ce a stat la baza emiterii acesteia, rezultă din reducerea contravalorii manoperei, însă apreciază că, față de dispozițiile normei antereferite, această măsură nu poate fi apreciată ca fiind legală și temeinică pentru că păgubitul nu poate fi condiționat de a-și efectua reparațiile la o anumită unitate. Mai mult, stabilirea valorii despăgubirii prin raportare chiar la prețurile stabilite de unitățile service în fiecare din cazurile concrete și prin raportare la documentele justificative eliberate de unitățile reparatoare, reprezintă o aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului și nu o îmbogățire fără justă cauză, astfel cum afirmă eronat intimatul-pârât. Totodată, reține Înalta Curte că art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretențiile formulate de persoanele păgubite, ținându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăși valoarea acestora din momentul producerii accidentului și nici limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA". Prin urmare, limitele despăgubirilor se stabilesc în funcție de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului și de limitele de despăgubire stabilite prin poliță (care este conform poliței aflate la dosarul de fond de 1.000.000 euro pentru pagubele materiale), iar nu în funcție de un preț mediu practicat și nici de prețurile practicate de unitățile de reprezentanță. De asemenea, argumentele expuse în justificarea refuzului, în esență necesitatea evitării unei discrepanțe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare, respectiv pentru a asigura respectarea principiului echității în ceea ce privește soluționarea cererilor de plată formulate de aceștia, nu pot conduce la pronunțarea unei soluții de menținere a deciziei contestate. Înalta Curte apreciază, așadar, ca fiind nelegală decizia contestată, respectiv refuzul autorității de a achita întreaga despăgubire solicitată și plafonarea despăgubirii în raport de un criteriu care, deși pare obiectiv, nu este prevăzut de lege și anume prețurile practicate de unitățile de reprezentanță. În cauză, dreptul de apreciere al autorității pârâte a fost depășit, întrucât, în ceea ce privește operațiunea de stabilire a cuantumului pagubei, sunt aplicabile dispozițiile art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014, iar cuantumul daunei este reprezentat de costul reparațiilor efectuate la o unitate specialitate și probat de reclamantă cu documente justificative, nefiind legală diminuarea cuantumului despăgubirii solicitate prin raportare la anumite prețuri de reprezentanță, verificare care a excedat obligației de diligență a pârâtului, în raport de dispozițiile art. 51 alin. (7) din Norma ASF nr. 23/2014. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este nelegală, nefiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză și se impune anularea în parte a Deciziei nr. 8855/31.08.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, în ceea ce privește soluția de la art. 2 de respingere a cererii de plată formulată de reclamantă, cu privire la suma de 1.315,80 RON. În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la aplicarea/interpretarea greșită de către judecătorul fondului a dispozițiilor legale ce reglementează creanțele creditorilor de asigurări, respectiv cu privire la obligarea F.G.A. inclusiv la plata penalităților de întârziere, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere ori dobânzilor legale și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În acest context, Înalta Curte constată că societatea B. S.A. nu datorează penalități de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare. Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. Totodată, instanța de control judiciar constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la penalitățile de întârziere/dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la penalitățile de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit. Totodată, Normele ASF nr. 16/2015 prevăd clar că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5". Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014. Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului societatea B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat reclamanta A. S.R.L., va casa sentința recurată și, în rejudecare, va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, va anula în parte Decizia nr. 8855/31.08.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, în ceea ce privește soluția de la art. 2, de respingere a cererii de plată formulată de reclamantă, cu privire la suma de 1.315,80 RON și va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamantă a sumei de 1.315,80 RON. În baza art. 453 C. proc. civ., va obliga intimatul-pârât la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv taxa judiciară de timbru, conform chitanței de la fila x și a ordinului de plată de la dosar. PENTRU ACESTE MOTIVE,