Kavalovi împotriva Bulgariei

La baza acestei cauze se află o cerere (nr. 74487/01) împotriva Republicii Bulgaria și depusă de doi cetățeni ai acestui stat, doamna Hristina Mihaylova Kavalova și dl. Hristo Kirilov Kavalov ("reclamantii"), care au sesizat Curtea la 19 mai 2001 în baza articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantii sunt reprezentați de avocata I. Lulcheva, avocat la Sofia. Guvernul bulgar ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, doamna M. Kotzeva, din ministerul Justiției.

La 13 decembrie 2005, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât comunicarea plângerii referitoare la durata procedurilor civile inițiate în 1993 și 1995 de reclamantii Guvernului. Apelând-se la art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât că se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT

Reclamantii s-au născut respectiv în 1925 și 1920 și locuiesc la Sofia. 1. Contextul cauzei

Reclamantii erau proprietarii unui teren situat la Sofia. La 4 octombrie 1990, au încheiat cu A și B un contract de compromis, prin care se angajau să transfere fiecăruia dintre cocontractnți o treime din dreptul de suprafață, în schimbul unui apartament, unui garaj, unei pivnițe și unor depozite în clădirea pe care A și B se angajau s-o construiască pe teren. Contractul prevedea, de asemenea, că A și B vor deveni proprietari ai anumitor apartamente și garaje.

La 11 octombrie 1990, prin contract notarizat, reclamantii au vândut lui A și B cote-părți ale terenului. La 6 mai 1991, fiecare parte la contract a recunoscut în favoarea celorlalte două dreptul de a construi pe teren. De altfel, A și B s-au angajat să construiască o clădire pe teren; contractanții au ajuns, de asemenea, la un acord privind împărțirea clădirii de construit.

Din dosar rezultă că în 1992, contractanții au fost implicați într-un litigiu privind limitele terenului, care a dus la anularea noului plan de dezvoltare urbană și i-a împiedicat să continue lucrările de construcție a clădirii.

Reclamantii indică faptul că din acel moment, A s-a dezinteresat de construcția clădirii. B a reușit să construiască o parte a clădirii, dar a decedat în februarie 1994 și lucrările nu au fost finalizate.

În interim, în iulie 1993, reclamantii au inițiat împotriva lui A o acțiune de reziliere a contractelor din 11 octombrie 1990 și 6 mai 1991.

La 29 martie 1994, interesații au încheiat cu A și moștenitorii lui B un contract portând modificarea contractului din 4 octombrie 1990. De altfel, la 13 aprilie 1994, A și moștenitorii lui B au semnat declarații enunțând că contractul de vânzare din 11 octombrie 1990 era fictiv și că A și B nu au plătit prețul indicat în acesta.

La 7 iulie 1995, reclamantii, A, moștenitorii lui B și societatea E au încheiat un contract prin care societatea se angaja să finalizeze clădirea în schimbul apartamentelor care trebuiau să se afle la al patrulea etaj al clădirii. Deoarece acest etaj nu fusese prevăzut în proiectul inițial, obligațiile societății erau condiționate de obținerea unui permis de modificare a proiectului.

De altfel, A și moștenitorii lui B au transferat societății E cote-părți ale terenului. La 11 octombrie 1995, reclamantii au inițiat acțiuni în scopul de a constata nulitatea acestor contracte. 2. Dezvoltarea procedurilor civile inițiate de reclamantii și foștii lor cocontractanti a) Procedura de reziliere a contractului cu A inițiată în 1993 (denumită mai jos "prima procedură")

La 12 iulie 1993, interesații au inițiat împotriva lui A o acțiune de reziliere a contractelor din 11 octombrie 1990 și 6 mai 1991. De altfel, au cerut tribunalului de district din Sofia acordarea daunelor și prejudiciilor. Printr-un ordin din 22 iulie 1993, tribunalul de district a indicat reclamantilor că trebuiau să precizeze valoarea daunelor și prejudiciilor cerute și trebuiau să plătească taxele judiciare necesare.

La 16 septembrie 1993, reclamantii au îndeplinit formalitățile necesare și prima ședință a fost fixată pentru 13 octombrie 1993.

La această primă ședință, tribunalul a ordonat o expertiză tehnică și a indicat părților că puteau prezenta dovezi în sprijinul acuzațiilor lor.

La 6 decembrie 1993, cauza a fost amânată din cauza necomparării expertului și tribunalul a numit un expert nou. La ședința din 7 martie 1994, judecătorul a fixat data inspecției clădirii de către expert. La 4 mai 1994, expertul a prezentat raportul sau.

La ședința care a avut loc pe 22 iunie 1994, reclamantii au inițiat o acțiune declaratorie în scopul de a constata că contractele din 4 și 11 octombrie 1990 erau nule de plin drept.

La 7 noiembrie 1994, cauza a fost pusă în deliberare. Cu toate acestea, printr-un ordin din 10 ianuarie 1995, tribunalul de district a apreciat că moștenitorii lui B trebuiau să se constituie ca părți la procedură. De altfel, reclamantii care între timp inițiaseră argumente noi nu prezentaseră dovezile în sprijinul noilor pretenții de nulitate ale contractelor contestate și nu se achitaseră de taxele judiciare necesare. Tribunalul le-a acordat un termen suplimentar pentru a remedia aceste lipsuri, lucru pe care l-au făcut la 26 ianuarie 1995. A doua zi, tribunalul de district a fixat data unei noi ședințe.

La 1 martie 1995, consilul reclamantilor a prezentat noi elemente de dovezi scrise și ședința a fost amânată pentru a da părții defenderese posibilitatea de a contesta veridicitatea dovezilor angajate.

La 10 aprilie 1995, la cererea părților, tribunalul a ordonat o suspendare a pronunțării în scopul unui posibil aranjament amiabil.

La 26 aprilie 1995, părțile, inclusiv reclamantii, au prezentat tribunalului de district un proiect de aranjament amiabil și i-au cerut să pună capăt procedurii în cauză, lucru pe care tribunalul l-a făcut printr-o decizie datată din aceeași zi. Totuși, reclamantii au contestat decizia tribunalului de district în fața tribunalului orașului Sofia.

Printr-o decizie din 31 iulie 1995, tribunalul orașului Sofia a revocat decizia din 26 aprilie 1995 a tribunalului de district și i-a ordonat să continue examinarea cauzei.

Tribunalul de district din Sofia a ținut o ședință la 18 octombrie 1995, la sfârșitul căreia cauza a fost pusă în deliberare.

Printr-o sentință din 28 decembrie 1995, tribunalul a admis cererea de reziliere a contractului din 6 mai 1991 în ceea ce o privește pe reclamantii și pe A, a declarat contractul între A și reclamantii încheiat la 11 octombrie 1990 nul de plin drept și a respins reclamantii în privința restului pretenții lor.

Reclamantii și A au apelat. Printr-o sentință din 25 martie 1996, tribunalul orașului Sofia a revocat sentința atacată. El a constatat, în special, că tribunalul de district omisese să verifice dacă A era căsătorit, lucru care, ținând cont de natura litigiului în cauză, ar fi putut prejudicia drepturile soției sale. Cauza a fost trimisă altei formații a tribunalului de district. Dosarul a ajuns la secretaria tribunalului de district din Sofia la 29 mai 1997.

Între 29 septembrie 1997 și 26 aprilie 1999, tribunalul de district din Sofia a ținut opt ședințe. Trei dintre aceste ședințe au fost amânate din cauza citatorie iregulare a părților și una din cauza absenței reclamantilor pentru motiv de boală.

La 9 iunie 1999, la cererea defenderilor, tribunalul a ordonat o suspendare a pronunțării, constatând că o procedură privind veridicitatea unor din elementele de dovezi scrise prezentate de reclamantii, în special a declarațiilor din 13 aprilie 1994, era în curs de judecată în fața tribunalului de district din Sofia (a se vedea procedura sub b) mai jos).

După finalizarea acestei proceduri, la 30 mai 2003, tribunalul de district din Sofia a fost sesizat de o cerere din partea reclamantilor de a continua instanța, lucru pe care l-a făcut la 9 iunie 2003.

Trei ședințe au avut loc între 13 octombrie și 10 decembrie 2003.

Printr-o sentință din 9 ianuarie 2004, tribunalul de district din Sofia a declarat nulitatea contractului din 11 octombrie 1990 în ceea ce o privește pe A și reclamantii și a respins restul cererii lor.

În martie 2004, reclamantii au apelat. Dosarul a fost trimis la 5 iulie 2004 tribunalului orașului Sofia. Printr-o decizie din 23 iulie 2004, o formație de trei judecători a tribunalului de deslutrealeacare a trimis dosarul tribunalului de district constatând că acesta omisese să-i ceară reclamantilor plata taxelor judiciare. La 15 noiembrie 2004 dosarul a fost trimis tribunalului orașului Sofia.

Prima ședință în fața tribunalului orașului Sofia a avut loc la 7 iunie 2005 și a fost amânată la 29 noiembrie 2005 din cauza citatorie iregulare a uneia dintre părți.

Tribunalul orașului Sofia a ținut ședințe pe 26 aprilie 2006 și 5 decembrie 2006.

Potrivit informațiilor primite în urmă, la data 26 februarie 2007, procedura era încă în curs de judecată în fața tribunalului de detalapel. b) Procedura inițiată de A și moștenitorii lui B (1999-2003)

La o dată neprecizată în 1999, A și moștenitorii lui B au inițiat o acțiune declaratorie în scopul de a constata nulitatea declarațiilor din 13 aprilie 1994. Aceste declarații făceau parte din elementele de dovezi prezentate de reclamantii în cadrul procedurii inițiate în 1993 (a se vedea mai sus).

Ședința din 9 iunie 1999 a fost amânată la 25 octombrie 1999 pentru a permite părților să prezinte dovezi în sprijinul acuzațiilor lor.

La 29 mai 2000, cauza a fost amânată din cauza necomparării consilului reclamantilor. La 25 octombrie 2000, tribunalul a întrebat mai mulți marturii și cauza a fost pusă în deliberare.

Printr-o sentință din 23 februarie 2001, tribunalul a respins pretențiile lui A și ale moștenitorilor lui B. Aceștia din urmă au apelat în fața tribunalului orașului Sofia.

Ședința din 4 februarie 2002 a fost amânată la 10 noiembrie 2002 pentru a permite apelantilor să prezinte noi elemente de dovezi. La 9 februarie 2002, reclamantii au sesizat președintele curții de apel din Sofia cu o plângere privind intervalul considerat între datele de ședințe. Președintele a admis această cerere și o nouă dată de ședință a fost fixată pentru 3 iulie 2002.

Pe 3 iulie și 11 septembrie 2002, cauza a fost amânată din cauza necomparării martorilor desemnați de părți.

Printr-o sentință din 7 februarie 2003, tribunalul a revocat sentința atacată și a declarat acțiunea inadmisibilă, considerând că apelantii nu alegaseră calea de atac adecvată pentru a contesta veridicitatea documentelor litigioase. Această sentință nu a fost contestată de părți. c) Procedura privind valabilitatea contractelor de vânzare între A, moștenitorii lui B și societatea E inițiată în 1995 (denumită mai jos "a doua procedură")

La 11 octombrie 1995, reclamantii au inițiat acțiuni în scopul de a constata nulitatea contractelor prin care A și moștenitorii lui B vânduseră societății E cote-părți ale terenului. În caz de necesitate, au cerut exercitarea dreptului lor de preemțiune asupra cotelor-părți ale lui A și ale moștenitorilor lui B. În plus, au inițiat o acțiune în scopul de a constata că societatea E nu devenise coproprietar al terenului în cauză. Tribunalul de district le-a cerut reclamantilor să prezinte un certificat atestând starea actuală a societății E, precum și adresa acesteia, lucru pe care l-au făcut la 12 decembrie 1995.

Între 26 februarie 1996 și 24 noiembrie 1997, tribunalul de district din Sofia a ținut opt ședințe. Cinci dintre acestea au fost amânate din cauza citatorie iregulare a părților.

La ședința din 10 decembrie 1997, reclamantii au indicat tribunalului că speră să rezolve cauza în mod amiabil și au cerut amânarea ședinței.

La 18 martie 1998, defenderiiauditorii au prezentat un proiect de aranjament amiabil. Reclamantii, totuși, au declarat că nu sunt de acord cu termenii acordului și au cerut o nouă amânare.

La ședința din 3 iunie 1998, unul dintre defenderii a cerut recuzarea avocatei reclamantilor pe motiv că aceasta fusese consilul acestuia într-o cauză conexă (procedura inițiată în 1993). Tribunalul a amânat ședința la 28 septembrie 1998, considerând că trebuia mai întâi să decidă asupra fondului cererii. Printr-o decizie luată în cameră, tribunalul a respins cererea.

La ședința din 28 septembrie 1998, cauza a fost amânată la cererea defenderilor care doreau să pună întrebări reclamantilor.

La 16 noiembrie 1998, reclamanta a fost interogată; cauza a fost amânată la cererea ambelor părți care doreau să propună marturii.

La 15 februarie 1999, cauza a fost amânată, deoarece unul dintre defenderi nu fusese regulat citat.

Între 19 aprilie 1999 și 13 martie 2000, tribunalul a ținut șase ședințe în care dovezile au fost colectate. Reclamantii au cerut rectificarea procesului-verbal al uneia dintre ședințe, ceea ce a implicat noi interogări ale anumitor marturii.

Ședințele din 26 aprilie și 7 iunie 2000 au fost amânate la cererea avocatei reclamantilor.

Două ședințe au avut loc la 16 octombrie 2000 și 4 decembrie 2000.

Printr-un ordin din 28 februarie 2001, tribunalul a ordonat o suspendare a pronunțării, considerând că procedura inițiată în 1993 era determinantă pentru rezultatul litigiului pe care trebuia să-l rezolve. La cererea ambelor părți, tribunalul orașului Sofia a revocat parțial ordinul la 20 iulie 2001 în partea privind acțiunile de nulitate ale contractelor de vânzare între A, moștenitorii lui B și societatea E. Interesații au depus cale de cassație Curtei supreme de cassație. La 30 iulie 2002, această jurisdicție supremă a revocat ordinul instanței inferioare în partea privind acțiunea declaratorie intentată împotriva societății E. Astfel, tribunalul de district a continuat examinarea acțiunilor de nulitate și a acțiuni declaratorie împotriva societății E. dar nu a acțiuni de preemțiune.

Procedura și-a reluat cursul la 24 martie 2003 când cauza a fost amânată din cauza citatorie iregulare a defenderilor. La 2 iunie 2003, cauza a fost pusă în deliberare.

Printr-o sentință din 15 octombrie 2003, tribunalul de district din Sofia a declarat contractul de vânzare între A și societatea E nul de plin drept. Tribunalul a respins acțiunea de nulitate a contractului între moștenitorii lui B și societatea E ca nesubstanțiată. Acțiunea declaratorie împotriva societății E a fost declarată inadmisibilă de tribunal din lipsă de interes în a acționa. Tribunalul nu s-a pronunțat asupra acțiuni de preemțiune pentru că procedura privind această acțiune fusese suspendată.

La 9 martie 2004, reclamantii au apelat. Printr-un ordin din 12 martie 2004, luat în cameră, tribunalul orașului Sofia a suspendat examinarea cauzei până la plata taxelor judiciare datorate. Interesații indică faptul că au fost informați cu privire la aceasta în ianuarie 2005 și că s-au achitat de sumele datorate la 17 ianuarie 2005.

Prima ședință a avut loc la 15 iunie 2005; cauza a fost amânată la 1 decembrie 2005 din cauza citatorie iregulare a unuia dintre defenderii.

La ședința din 1 decembrie 2005, tribunalul orașului Sofia a constatat că recursul în apel al reclamantilor privea, de asemenea, inadmisibilitatea acțiuni declaratorie împotriva societății E și că această problemă necesita deschiderea unei proceduri judiciare distincte înainte de examinarea fondului cauzei. Procedura în cauză a fost deschisă la 9 decembrie 2005 în fața tribunalului orașului Sofia.

Printr-o decizie din 6 ianuarie 2006, tribunalul orașului Sofia a revocat sentința instanței inferioare în partea declarând inadmisibilitatea acțiuni declaratorie împotriva societății E și a trimis cauza înapoi tribunalului de primă instanță.

La data 26 februarie 2007, procedura era încă în curs de judecată în fața tribunalului de district din Sofia. ÎN DREPT I.

Guvernul se opune acestei teze. A. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest reclamație nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de altfel, că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. B. Asupra fondului

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând cont de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantilor și al autorităților competente, precum și mizele litigiului pentru interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

În ceea ce privește procedura inițiată în 1993, perioada care trebuia considerată a început la 12 iulie 1993 și nu se sfârșise încă la 26 februarie 2007. Ea avusese la această ultimă dată deja o durată de treisprezece ani și șapte luni, pentru două instanțe. A doua procedură, pentru parte, a început la 11 octombrie 1995 și nu se sfârșise încă la 26 februarie 2007. Ea avusese la această ultimă dată deja o durată de unsprezece ani și patru luni.

Curtea admite că ambele cauze civile în cauză reprezentau un anumit grad de complexitate datorită faptului că implicau examinarea mai multor acțiuni civile în același timp.

În ceea ce privește atitudinea reclamantilor în cadrul ambelor proceduri, Curtea admite că comportamentul lor procedural a contribuit într-o anumită măsură la întârzierile acumulate în examinarea cauzelor: nepierea taxelor judiciare (a se vedea paragrafele 13 și 31 mai sus); amânarea unor ședințe din cauza bolii sau la cererea avocatului lor (a se vedea paragrafele 26 și 51 mai sus). Cu toate acestea, Curtea observă că aceste întârzieri nu sunt în măsură să explice în sine durata clar excesivă a ambelor proceduri civile în cauză.

Curtea observă că examinarea primei proceduri a fost suspendată între 9 iunie 1999 și 9 iunie 2003, deoarece tribunalul de district a constatat că o altă procedură care putea fi determinantă pentru rezultatul litigiului era în curs de judecată în fața jurisdicțiilor interne (a se vedea paragrafele 27, 28 și 35-41 mai sus). Cu toate acestea, aprecierea tribunalului de district s-a dovedit a fi greșită, deoarece acțiunea a cărei inițiere a generat procedura în cauză a fost declarată inadmisibilă de tribunalele competente (a se vedea §41 mai sus). De altfel, la 25 martie 1996, cauza a fost trimisă pentru reexaminare în fața tribunalului de district din cauza unui mancare procedural din partea primei instanțe. Curtea observă, de asemenea, că, urmând acestei trimiteri, dosarul a ajuns la secretaria tribunalului de district din Sofia doar la 29 mai 1997, adică un an și doi luni mai târziu. De plus, patru ședințe au fost amânate din cauza citatorie iregulare a părților (a se vedea paragrafele 26 și 32 mai sus).

Curtea constată că întârzieri importante în desfășurarea celei de-a doua proceduri au fost cauzate de tribunalele competente. Ordinul din 28 februarie 2001 al tribunalului de district prin care procedura fusese suspendată a fost parțial revocat în urma căilor de atac inițiate de reclamantii. Astfel, procedura pe fond nu a reluat decât la 24 martie 2003, adică mai bine de doi ani mai târziu (a se vedea paragrafele 53 și 54 mai sus). Curtea observă, de asemenea, că cauza a fost trimisă la 6 ianuarie 2006 tribunalului de district, deoarece decizia sa de a declara inadmisibilă una din acțiunile inițiate de reclamantii a fost revocată (a se vedea §59 mai sus). De altfel, Curtea observă că opt ședințe au fost amânate din lipsă de citare regulată a părților (a se vedea paragrafele 43, 49, 54 și 57 mai sus).

Ca concluzie, ținând cont de elementele anterioare și mai ales ținând cont de perioadele considerabile de examinare a litigiilor în cauză, Curtea estimează că în cauza de specie durata ambelor proceduri civile este excesivă și nu corespunde cerinței "termenului rezonabil". Prin urmare, a fost o încălcare a articolului 6 § 1. II.

Reclamantii cer 10.000 euro (EUR) la titlul daunei morale pe care ar fi suferit-o.

Guvernul nu a luat poziție la acest sens.

Curtea estimează că reclamantii au suferit o rănire morală certă. Pronunțând în echitate, le acordă 7.000 EUR la acest titlu. B. Cheltuielile și costurile

Reclamantii cer, de asemenea, 300 EUR pentru traduceri și cheltuieli poștale.

Guvernul nu a luat poziție la acest sens.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de specie, Curtea observă că reclamantii nu au prezentat documente în sprijinul cererii lor. Prin urmare, Curtea estimează că este necesar să respingem cererea privind cheltuielile și costurile. C. Dobânzi penalizatoare

Curtea consideră că este oportun să bazeze rata dobânzilor penalizatoare pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară admisibilă plângerea referitoare la art. 6 § 1 din Convenție privind durata procedurilor civile inițiate în 1993 și în 1995; 2. Declară că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Declară a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantilor, în trei luni de la data când hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 7.000 EUR (șapte mii euro) pentru daună morală, plus orice sumă care poate fi datorată sub formă de impozit; b) că începând din expirarea acestui termen și până la plată, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 17 ianuarie 2008 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffieră Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 74487/01) dirigée contre la République de Bulgarie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Hristina Mihaylova Kavalova et Hristo Kirilov Kavalov (« les requérants »), ont saisi la Cour le 19 mai 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e I. Lulcheva, avocate à Sofia. Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, Mme M. Kotzeva, du ministère de la Justice.

Le 13 décembre 2005, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de la durée des procédures civiles engagées en 1993 et 1995 par les requérants au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT

Les requérants sont nés respectivement en 1925 et 1920 et résident à Sofia. 1. Le contexte de l'affaire

Les requérants étaient les propriétaires d'un terrain situé à Sofia. Le 4 octobre 1990, ils conclurent avec A et B un compromis de vente, aux termes duquel ils s'engageaient de transférer à chacun des contractants un tiers du droit de superficie, en échange d'un appartement, un garage, une cave et des entrepôts dans l'immeuble que A et B s'engageaient à construire sur le terrain. Le contrat stipulait également que A et B allaient devenir propriétaires de certains appartements et garages.

Le 11 octobre 1990, par un contrat établi par notaire, les requérants vendirent à A et B des quotes-parts du terrain. Le 6 mai 1991, chaque partie au contrat reconnut au profit des deux autres le droit de construire sur le terrain. Par ailleurs, A et B s'engagèrent à construire un immeuble sur le terrain ; les contractants parvinrent également à un accord concernant le partage de l'immeuble à construire.

Il ressort du dossier qu'en 1992, les contractants furent impliqués dans un litige concernant les limites du terrain qui entraîna l'annulation du nouveau plan d'urbanisme et les empêcha de poursuivre les travaux de construction de l'immeuble.

Les requérants indiquent que depuis lors, A se désintéressa de la construction du bâtiment. B réussit à bâtir une partie de l'immeuble, mais décéda en février 1994 et les travaux ne furent pas achevés.

Entre-temps, en juillet 1993, les requérants avaient introduit contre A une demande en résiliation des contrats du 11 octobre 1990 et du 6 mai 1991.

Le 29 mars 1994, les intéressés conclurent avec A et les héritiers de B un contrat portant modification du contrat du 4 octobre 1990. Par ailleurs, le 13 avril 1994, A et les héritiers de B signèrent des déclarations énonçant que le contrat de vente du 11 octobre 1990 était fictif et que A et B n'avaient pas payé le prix indiqué dans ce dernier.

Le 7 juillet 1995, les requérants, A, les héritiers de B et la société E conclurent un contrat aux termes duquel la société s'engageaient à achever le bâtiment en échange des appartements qui devaient se situer au quatrième étage de l'immeuble. Cet étage n'ayant pas été prévu dans le projet initial, les obligations de la société étaient conditionnées par l'obtention d'un permis de modifier le projet.

Par ailleurs, A et les héritiers de B transférèrent à la société E leurs quotes-parts du terrain. Le 11 octobre 1995, les requérants introduisirent des actions visant à constater la nullité de ces contrats. 2. Développement des procédures civiles engagées par les requérants et leurs anciens contractants a) Procédure en résiliation du contrat avec A intentée en 1993 (ci-après la « première procédure »)

Le 12 juillet 1993, les intéressés introduisirent contre A une demande en résiliation des contrats du 11 octobre 1990 et du 6 mai 1991. Par ailleurs, ils demandèrent au tribunal de district de Sofia l'attribution de dommages et intérêts. Par une ordonnance du 22 juillet 1993, le tribunal de district indiqua aux requérants qu'ils devaient préciser le montant du dédommagement demandé et devaient payer les taxes judiciaires nécessaires.

Le 16 septembre 1993, les requérants accomplirent les formalités nécessaires et la première audience fut fixée au 13 octobre 1993.

A cette première audience, le tribunal ordonna une expertise technique et indiqua aux parties qu'ils pouvaient produire des preuves à l'appui de leurs allégations.

Le 6 décembre 1993, l'affaire fit l'objet d'un report en raison de la non-comparution de l'expert et le tribunal nomma un nouvel expert. A l'audience du 7 mars 1994, le juge fixa la date de l'inspection de l'immeuble par l'expert. Le 4 mai 1994, l'expert présenta son rapport.

A l'audience qui eut lieu le 22 juin 1994, les requérants introduisirent une action déclaratoire visant à constater que les contrats des 4 et 11 octobre 1990 étaient nuls de plein droit.

Le 7 novembre 1994, l'affaire fut mise en délibéré. Toutefois, par une ordonnance du 10 janvier 1995, le tribunal de district estima que les héritiers de B devaient se constituer parties à la procédure. Par ailleurs, les requérants qui avaient entre-temps introduit de nouvelles arguments n'avaient pas présenté les preuves à l'appui de leurs nouvelles prétentions de nullité des contrats contestés et ne s'étaient pas acquittés des taxes judiciaires nécessaires. Le tribunal leur accorda un délai supplémentaire pour remédier à ces manquements ce qu'ils firent le 26 janvier 1995. Le lendemain, le tribunal de district fixa la date d'une nouvelle audience.

La 1 er mars 1995, le conseil des requérants produisit de nouveaux éléments de preuve écrits et l'audience fut reportée afin de donner à la partie défenderesse la possibilité de contester la véracité des preuves engagées.

Le 10 avril 1995, à la demande des parties, le tribunal ordonna un sursis de statuer en vue d'un éventuel règlement amiable.

Le 26 avril 1995, les parties, y compris les requérants, présentèrent au tribunal de district un projet de règlement amiable et lui demandèrent de mettre fin à la procédure en cause, ce que le tribunal fit par une décision datée du même jour. Néanmoins, les requérants contestèrent la décision du tribunal de district devant le tribunal de la ville de Sofia.

Par une décision du 31 juillet 1995, le tribunal de la ville de Sofia infirma la décision du 26 avril 1995 du tribunal de district et lui ordonna de poursuivre l'examen de l'affaire.

Le tribunal de district de Sofia tint une audience le 18 octobre 1995 à la fin de laquelle l'affaire fut mise en délibéré.

Par un jugement du 28 décembre 1995, le tribunal fit droit à la demande de résiliation du contrat du 6 mai 1991 pour ce qui concernait les requérants et A, déclara le contrat entre A et les requérants conclu le 11 octobre 1990 nul de plein droit et débouta les requérants du restant de leurs prétentions.

Les requérants et A interjetèrent appel. Par un jugement du 25 mars 1996, le tribunal de la ville de Sofia infirma le jugement attaqué. Il constata notamment que le tribunal de district avait omis de vérifier si A avait été marié, ce qui, au vu de la nature du litige en cause, aurait pu porter préjudice aux droits de son épouse. L'affaire fut renvoyée à une autre formation du tribunal de district. Le dossier parvint au greffe du tribunal de district de Sofia le 29 mai 1997.

Entre le 29 septembre 1997 et le 26 avril 1999, le tribunal de district de Sofia tint huit audiences. Trois de ces audiences furent reportées en raison de la citation irrégulière des parties et une en raison de l'absence des requérants pour cause de maladie.

Le 9 juin 1999, à la demande des défendeurs, le tribunal ordonna un sursis à statuer, ayant constaté qu'une procédure relative à la véracité de certains des éléments de preuve écrits produits par les requérants, notamment des déclarations du 13 avril 1994, était pendante devant le tribunal de district de Sofia (voir la procédure sous b) ci-après).

Après la fin de cette procédure, le 30 mai 2003, le tribunal de district de Sofia fut saisi par une demande de la part des requérants de poursuivre l'instance, ce qu'il fit le 9 juin 2003.

Trois audiences eurent lieu entre le 13 octobre et le 10 décembre 2003.

Par un jugement du 9 janvier 2004, le tribunal de district de Sofia déclara la nullité du contrat du 11 octobre 1990 pour ce qui concernait A et les requérants et rejeta le restant de leurs demandes.

En mars 2004, les requérants interjetèrent appel. Le dossier fut envoyé le 5 juillet 2004 au tribunal de la ville de Sofia. Par une décision du 23 juillet 2004, une formation de trois juges du tribunal de deuxième instance renvoya le dossier au tribunal de district en constatant que ce dernier avait omis d'exiger des requérants le paiement des taxes judiciaires. Le 15 novembre 2004 le dossier fut renvoyé au tribunal de la ville de Sofia.

La première audience devant le tribunal de la ville de Sofia eut lieu le 7 juin 2005 et elle fut reportée au 29 novembre 2005 en raison de la citation irrégulière d'une des parties.

Le tribunal de la ville de Sofia tint des audiences le 26 avril 2006 et le 5 décembre 2006.

Aux dernières informations reçues, à la date du 26 février 2007, la procédure étaient toujours pendante devant le tribunal de deuxième instance. b) Procédure engagée par A et les héritiers de B (1999-2003)

A une date non précisée en 1999, A et les héritiers de B introduisirent une action déclaratoire visant à constater la nullité des déclarations du 13 avril 1994. Ces déclarations faisaient partie des éléments de preuves produits par les requérants dans le cadre de la procédure engagée en 1993 (voir ci-dessus).

L'audience du 9 juin 1999 fut ajournée au 25 octobre 1999 afin de permettre aux parties de présenter des preuves à l'appui de leurs allégations.

Le 29 mai 2000, l'affaire fut reportée en raison de la non-comparution du conseil des requérants. Le 25 octobre 2000, le tribunal interrogea plusieurs témoins et l'affaire fut mise en délibéré.

Par un jugement du 23 février 2001, le tribunal rejeta les prétentions de A et des héritiers de B. Ces derniers interjetèrent appel devant le tribunal de la ville de Sofia.

L'audience du 4 février 2002 fut ajournée au 10 novembre 2002 afin de permettre aux appelants de produire de nouveaux éléments de preuve. Le 9 février 2002, les requérants saisirent le président de la cour d'appel de Sofia d'une plainte au sujet du laps de temps considérable entre les dates d'audience. Le président fit droit à cette demande et une nouvelle date d'audience fut fixée au 3 juillet 2002.

Les 3 juillet et 11 septembre 2002, l'affaire fit l'objet d'un report en raison de la non-comparution des témoins désignés par les parties.

Par un jugement du 7 février 2003, le tribunal infirma le jugement attaqué et déclara l'action irrecevable, estimant que les appelants n'avaient pas choisi la voie de recours appropriée pour contester la véracité des documents litigieux. Ce jugement ne fut pas contesté par les parties. c) Procédure relative à la validité des contrats de vente entre A, les héritiers de B et la société E intentée en 1995 (ci-après la « deuxième procédure »)

Le 11 octobre 1995, les requérants introduisirent des actions visant à constater la nullité des contrats par lesquels A et les héritiers de B avaient vendu à la société E des quotes-parts du terrain. Le cas échéant, ils demandèrent d'exercer leur droit de préemption sur les quotes-parts de A et des héritiers de B. De surcroît, ils introduisirent une action visant à constater que la société E n'était pas devenue copropriétaire du terrain en cause. Le tribunal de district demanda aux requérants de présenter un certificat attestant de l'état actuel de la société E, ainsi que de son adresse, ce qu'ils firent le 12 décembre 1995.

Entre le 26 février 1996 et le 24 novembre 1997, le tribunal de district de Sofia tint huit audiences. Cinq d'entre elles furent ajournées en raison de la citation irrégulière des parties.

A l'audience du 10 décembre 1997, les requérants indiquèrent au tribunal qu'ils espéraient régler l'affaire à l'amiable et demandèrent l'ajournement de l'audience.

Le 18 mars 1998, les défendeurs présentèrent un projet de règlement amiable. Les requérants toutefois déclarèrent ne pas être d'accord avec les termes de l'accord et demandèrent un nouvel ajournement.

A l'audience du 3 juin 1998, l'un des défendeurs demanda la récusation de l'avocate des requérants au motif que celle-ci avait été son conseil dans une affaire connexe (la procédure engagée en 1993). Le tribunal ajourna l'audience au 28 septembre 1998, estimant qu'il devait d'abord juger du bien-fondé de la demande. Par une décision prise en chambre, le tribunal rejeta la demande.

A l'audience du 28 septembre 1998, l'affaire fut ajournée à la demande des défendeurs qui désiraient formuler des questions aux requérants.

Le 16 novembre 1998, la requérante fut interrogée ; l'affaire fut ajournée à la demande des deux parties qui souhaitaient proposer des témoins.

Le 15 février 1999, l'affaire fut reportée, l'un des défendeurs n'ayant pas été régulièrement cité.

Entre le 19 avril 1999 et le 13 mars 2000, le tribunal tint six audiences pendant lesquelles des preuves furent recueillies. Les requérants demandèrent la rectification du procès-verbal d'une des audiences ce qui impliqua des nouveaux interrogatoires de certains témoins.

Les audiences du 26 avril et du 7 juin 2000 furent reportées à la demande de l'avocat des requérants.

Deux audiences eurent lieu le 16 octobre 2000 et le 4 décembre 2000.

Par une ordonnance du 28 février 2001, le tribunal ordonna un sursis à statuer, estimant que la procédure engagée en 1993 était déterminante pour l'issue du litige qu'il devait trancher. A la demande des deux parties, le tribunal de la ville de Sofia infirma partiellement cette ordonnance le 20 juillet 2001 dans la partie concernant les actions en nullité des contrats de vente entre A, les héritiers de B et la société E. Les intéressés saisirent d'un pourvoi la Cour suprême de cassation. Le 30 juillet 2002, la haute juridiction infirma l'ordonnance de l'instance inférieure dans la partie concernant l'action déclaratoire intentée contre la société E. Ainsi, le tribunal de district continua d'examiner les actions en nullité et l'action déclaratoire contre la société E. mais pas l'action en préemption.

La procédure reprit son cours le 24 mars 2003 quand l'affaire fut ajournée en raison de la citation irrégulière des défendeurs. Le 2 juin 2003, l'affaire fut mise en délibéré.

Par un jugement du 15 octobre 2003, le tribunal de district de Sofia déclara le contrat de vente entre A et la société E nul de plein droit. Le tribunal rejeta l'action en nullité du contrat entre les héritiers de B et la société E comme non étayée. L'action déclaratoire contre la société E fut déclarée irrecevable par le tribunal faute d'intérêt d'agir en justice. Le tribunal ne se prononça pas sur l'action en préemption car la procédure concernant cette action avait été suspendue.

Le 9 mars 2004, les requérants interjetèrent appel. Par une ordonnance du 12 mars 2004, prise à huis-clos, le tribunal de la ville de Sofia suspendit l'examen de l'affaire jusqu'au paiement des taxes judiciaires dues. Les intéressés indiquent qu'ils en furent informés en janvier 2005 et qu'ils s'acquittèrent des sommes dues le 17 janvier 2005.

La première audience eut lieu le 15 juin 2005 ; l'affaire fut reportée au 1 er décembre 2005 en raison de la citation irrégulière d'un des défendeurs.

A l'audience du 1 er décembre 2005, le tribunal de la ville de Sofia constata que le recours en appel des requérants concernait aussi l'irrecevabilité de l'action déclaratoire contre la société E et que cette question nécessitait l'ouverture d'une procédure judiciaire distincte avant l'examen au fond de l'affaire. La procédure en cause fut ouverte le 9 décembre 2005 devant le tribunal de la ville de Sofia.

Par une décision du 6 janvier 2006, le tribunal de la ville de Sofia infirma le jugement de l'instance inférieure dans la partie déclarant l'irrecevabilité de l'action déclaratoire contre la société E et renvoya l'affaire devant le tribunal de première instance.

A la date du 26 février 2007, la procédure était encore pendante devant le tribunal de district de Sofia. EN DROIT I.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

S'agissant de la procédure initiée en 1993, la période à considérer a débuté le 12 juillet 1993 et n'avait pas encore pris fin au 26 février 2007. Elle avait à cette dernière date déjà duré treize ans et sept mois, pour deux instances. La deuxième procédure, quant à elle, a débuté le 11 octobre 1995 et n'avait pas encore pris fin au 26 février 2007. Elle avait à cette dernière date déjà duré onze ans et quatre mois.

La Cour admet que les deux affaires civiles en cause représentaient un certain degré de complexité dû au fait qu'elles impliquaient l'examen de plusieurs actions civiles à la fois.

En ce qui concerne l'attitude des requérants dans le cadre des deux procédures, la Cour admet que leur comportement procédural a contribué dans une certaine mesure aux retards accumulés dans l'examen des affaires : le non paiement des taxes judiciaires (voir paragraphes 13 et 31 ci-dessus) ; l'ajournement de certains audiences à cause de maladie ou à la demande de leur avocat (voir paragraphes 26 et 51 ci-dessus). Néanmoins, la Cour observe que ces retards ne sont pas en mesure d'expliquer en soi la durée clairement excessive des deux procédures civiles en cause.

La Cour note que l'examen de la première procédure a été suspendu entre le 9 juin 1999 et le 9 juin 2003 car le tribunal de district avait constaté qu'une autre procédure qui pouvait s'avérer déterminante pour l'issue du litige était pendante devant les juridictions internes (voir paragraphes 27, 28 et 35-41 ci-dessus). Or, l'appréciation du tribunal de district s'est avérée erronée car l'action dont l'introduction a engendré la procédure en cause a été déclarée irrecevable par les tribunaux compétents (voir paragraphe 41 ci-dessus). Par ailleurs, le 25 mars 1996, l'affaire a été renvoyée pour réexamen devant le tribunal de district en raison d'un manquement procédural de la part de la première instance. La Cour observe aussi que, suite à ce renvoi, le dossier n'est parvenu au greffe du tribunal de district de Sofia que le 29 mai 1997, soit un an et deux mois plus tard. De surcroît, quatre audiences ont été reportées en raison de la citation irrégulière des parties (voir paragraphes 26 et 32 ci-dessus).

La Cour constate que des retards importants dans le déroulement de la deuxième procédure ont été causés par les tribunaux compétents. L'ordonnance du 28 février 2001 du tribunal de district par laquelle la procédure avait été suspendue a été partiellement infirmée suite aux recours intentés par les requérants. Ainsi, la procédure sur le fond n'a repris que le 24 mars 2003, soit plus de deux ans plus tard (voir paragraphes 53 et 54 ci-dessus). La Cour relève aussi que l'affaire a été renvoyée le 6 janvier 2006 au tribunal de district car sa décision de déclarer irrecevable une des actions introduites par les requérants avait été infirmée (voir paragraphe 59 ci-dessus). Par ailleurs, la Cour observe que huit audiences ont été ajournées faute de citation régulière des parties (voir paragraphes 43, 49, 54 et 57 ci-dessus).

En conclusion, au vu des éléments précédents et surtout au vu des périodes considérables d'examen des litiges en cause, la Cour estime qu'en l'espèce la durée des deux procédures civiles est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. II.

Les requérants réclament 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi.

Le Gouvernement n'a pas pris position à cet égard.

La Cour estime que les requérants ont subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle leur accorde 7 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 300 EUR pour traductions et frais de poste.

Le Gouvernement n'a pas pris position à cet égard.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'occurrence, la Cour observe que les requérants n'ont pas produit des documents à l'appui de leur demande. Partant, la cour estime qu'il y a lieu de rejeter la demande relative aux frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare recevable le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention concernant la durée des procédures civiles intentées en 1993 et en 1995 ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 7 000 EUR (sept mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 janvier 2008 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président