ÎCCJ, decizie (scj.ro #86913)

Recunoașterea și acordarea dreptului la scutirea de la plata energiei electrice, facilitate stabilită în favoarea salariaților prin contractul colectiv de muncă. Natura litigiului. Competența materială a tribunalului.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Competența materială.

Index alfabetic :

contract colectiv de muncă

-          conflict negativ

Codul de procedură civilă de la 1865, art. 2 pct. 1 lit. c)

Codul muncii, art. 231, art. 266

Legea nr. 62/2011, art. 132, art. 133

H.G. nr. 1041/2003

Competența de soluționare a acțiunii prin care reclamantul a invocat un drept constituit în favoarea sa, respectiv scutirea la plata energiei electrice, obținut exclusiv ca urmare a calității sale de salariat, având ca izvor legal H.G. nr. 1041/2003 și aplicabil categoriei socio-profesionale căreia îi aparține, în conformitate cu dispozițiile contractului colectiv de muncă, aparține, în temeiul dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C.pr.civ. și art. 266 din Codul muncii, secției specializate în materia litigiilor de muncă și asigurărilor sociale a tribunalului.

Așadar, temeiul juridic invocat, precum și situația de fapt, care constituie

împreună cauza juridică a acțiunii deduse judecății își au originea într-un raport de muncă, indiferent de calitatea pe care o are în prezent reclamantul, respectiv aceea de pensionar. În acest context, litigiul privește interesele cu caracter economic și social, și drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă, așa cum sunt definite în an. 231 din Codul muncii, textul necesitând a fi interpretat în raport de ratio legis, în sensul în care reclamantului trebuie să i se acorde protecția juridică a unui drept dobândit în cadrul activității sale de salariat.

Secția I civilă, decizia nr.733 din 4 martie 2014

Prin acțiunea formulată la data de 24.05.2012 și precizată prin cererea depusă la data de 21.03.2013, reclamantul O.G. a solicitat să-i fie recunoscute drepturile ce i se cuvin conform HGR nr. 1041/2003, să fie obligate pârâtele SC E. SA și SC F.I.S.E. E.S. SA - SC E.E.M. SA la acordarea cotelor gratuite de energie electrică potrivit HGR nr. 1041/2003, precum și la recalcularea facturilor de energie electrică emise după anul 2009.

Prin sentința civilă nr. 7441 din 03.09.2013, Tribunalul a reținut că reclamantul se prevalează de dispozițiile HGR. nr. 1041/2003, solicitând acordarea drepturilor prevăzute de acest act normativ, însă pretențiile sale exced domeniului de reglementare al jurisdicției muncii definit de art. 266 din Codul Muncii, ce se referă strict la soluționarea conflictelor de muncă, categorie în care nu se înscrie acțiunea formulată de reclamant, întrucât nu există alte dispoziții legale contrare, competența de soluționare a pricinii revine Judecătoriei Sector 1 București în conformitate cu prevederile art. 1 pct. 1 C.pr.civ.

În baza art. 158 (1) C.pr.civ., Tribunalul a declinat în favoarea Judecătoriei Sector 1 competența de rezolvare a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 19912 din 16.10.2013, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, s-a declinat în favoarea Tribunalului București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări Sociale, competența de soluționare a cauzei.

Totodată, s-a constatat ivit conflict negativ de competență între Tribunalul București și Judecătoria Sector 1, înaintându-se dosarul la Curtea de Apel București în vederea rezolvării acestui conflict.

În opoziție cu cele reținute prin sentința amintită, Judecătoria Sector 1 a avut în vedere următoarele aspecte : conform art. 231 din Codul Muncii, conflictele de muncă sunt cele intervenite între angajator și salariați cu privire la interese și drepturi rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă. în speță, drepturile solicitate de reclamant sunt prevăzute de un act normativ (HG nr. 1041/2003), dar și de un contract colectiv de muncă, respectiv actul adițional la CCM al E. SA din anul 2002, înregistrat la 27.12.2010, fiind incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. c) din Codul Muncii; drept urmare, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin decizia civilă nr. l din 9 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a stabilit în favoarea Judecătoriei Sector 1 București, competența de soluționare a pricinii.

Autorul acțiunii a solicitat strict recunoașterea și acordarea drepturilor prevăzute de HG nr. 1041/2003, pretinzând că îndeplinește condițiile impuse prin această hotărâre de guvern.

Or, în aceste condiții, nu se verifică teza susținută de Judecătoria Sectorului 1 București în sensul că procesul dintre părți ar fi un conflict de muncă în sensul art. 231 din Codul Muncii.

Reclamantul nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile vreunui contract colectiv de muncă și nici de cele ale actului adițional la CCM al E. SA din anul 2002, înregistrat sub nr. xxx0-xx82 din 27.12.2010. De altfel, nici nu putea să procedeze în acest sens în contextul în care la data formulării acțiunii nu avea calitatea de salariat și nu se afla în desfășurarea unor raporturi juridice de muncă, fiind pensionar.

Or, art. 231 din Codul Muncii arată că sunt conflicte de muncă doar acelea dintre „salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă." Reclamantul nu mai avea calitatea de salariat, ci doar pe aceea de pensionar, astfel că nu poate fi subiect al unui conflict de muncă.

Trebuiau avute în vedere și dispozițiile art. 133 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, potrivit cu care „clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează:

a) pentru toți angajații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel;

b) pentru toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;

c) pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă și care fac parte din organizațiile patronale semnatare ale contractului."

În raport de aceste prevederi s-a reținut că actul adițional la CCM din anul 2002, înregistrat sub nr. xxx0-xx82 din 27.12.2010, nu poate produce efecte în privința reclamantului, căci el nu mai are calitatea de angajat.

Litigiul dintre părți excede prevederilor art. 266 din Codul Muncii, conform cărora; „Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."

Pe cale de consecință, instanța a statuat că nu sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) C.pr.civ., ci cele ale art. 1 pct. 1 și 5 din același cod, având în vedere faptul că sediul pârâtelor se află în raza teritorială a Judecătoriei Sector 1 București.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul, criticând soluția pentru nelegalitate, susținând că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C.pr.civ., ale HG nr. 1041/2003, precum și o eronată interpretare a clauzelor din contractul colectiv de muncă.

S-a arătat de către recurent că litigiul dedus judecății derivă dintr-un raport de muncă și că, deși la momentul formulării acțiunii, avea calitatea de pensionar, drepturile pe care le invocă au luat naștere ca urmare a calității de salariat la S.C. H. SA.

Dreptul de a i se furniza energie electrică, în mod gratuit, rezultă din contractul colectiv de muncă, în temeiul căruia s-a încheiat și contractul individual de muncă, astfel încât cele două nu pot fi separate. Din cuprinsul H.G. nr. 1041/2003 rezultă că se acordă cota de energie gratuită, inclusiv pensionarilor, această facilitate acordându-se până în anul 2002, când a fost sistat, fără niciun temei legal.

Așadar, instanța trebuia să statueze asupra competenței în favoarea Tribunalului București, nu a Judecătoriei Sectorului 1 București, deoarece nu este un litigiu de drept comun, în obligație de a face.

Recursul este întemeiat.

Examinând actele și lucrările dosarului, precum și susținerile părților, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă din 1865.

Analizând acțiunea introductivă de instanță se reține că reclamantul a invocat un drept constituit în favoarea sa, respectiv scutirea la plata energiei electrice, obținut exclusiv ca urmare a calității sale de salariat la S.C. H. SA, având ca izvor legal H.G. nr.1041/2003 și aplicabil, potrivit susținerilor reclamantului, categoriei socio-profesionale căreia îi aparține, în conformitate cu dispozițiile contractului colectiv de muncă, respectiv a actului adițional al acestui contract din anul 2002, înregistrat sub nr. xxx0-xx82 din 27.12.2010.

Așadar, temeiul juridic invocat, precum și situația de fapt, care constituie împreună cauza juridică a acțiunii deduse judecății își au originea într-un raport de muncă, indiferent de calitatea pe care o are în prezent reclamantul, respectiv aceea de pensionar. Este evident că dreptul de a beneficia de scutirea la plata curentului electric se circumscrie sferei economice și sociale, iar acest drept i-a fost acordat reclamantului în considerarea raporturilor sale de muncă la unitatea furnizoare de energie electrică.

În acest context, litigiul privește interesele cu caracter economic și social, și drepturile rezultate din

desfășurarea raporturilor de muncă, așa cum sunt definite în an. 231 din Codul muncii, textul necesitând a fi interpretat în raport de

ratio legis

, în sensul în care reclamantului trebuie să i se acorde protecția juridică a unui drept dobândit în cadrul activității sale de salariat.

Instanța de fond, deși a avut în vedere dispozițiile art. 133 din Legea nr. 62/2011, acestea trebuiau coroborate cu art. 132 alin. (1) și (2) potrivit cărora: „Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege. La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal."

Din interpretarea sistematică a textelor menționate rezultă că, atâta timp cât s-a stabilit prin contractul colectiv de muncă un anumit drept în favoarea unei persoane, drept consacrat printr-un act normativ, acel contract va produce efecte și față de acel subiect de drept, în speță, față de recurentul-reclamant.

În consecință, în baza dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C.pr.civ., competența aparține Tribunalului București, Secția Conflicte de muncă și asigurări sociale, raportat și la dispozițiile art. 266 din Codul muncii.

Așa fiind, instanța de fond, prin regulator de competență, în mod eronat a stabilit competența în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, de vreme ce litigiul dedus judecății își are originea în sfera raporturilor de muncă.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (3) și (3) raportate la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., a admis recursul, a modificat sentința, în sensul că a stabilit competența în primă instanța, în favoarea Tribunalului București - Secția litigii de muncă.