ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5920/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Totodată, a solicitat suspendarea executării măsurii stabilite prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/11.11.2016 până la soluționarea definitivă a prezentei cauze.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1421 din 26 martie 2018, a admis excepția inadmisibilității argumentelor precizate la punctul 3 din cererea de chemare în judecată privind excepția prescripției dreptului material la acțiune al pârâtelor.

Totodată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de ANAF, față de capetele de cerere ce vizează actele administrative emise de DGAMC.

De asemenea, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca nefondată.

3.1. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Romaero S.A. invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă critică sentința de fond din perspectiva soluției pronunțate cu privire la excepția inadmisibilității argumentelor prezentate la pct. 3 din acțiune, arătând că în mod greșit s-a reținut că atâta timp cât organul de soluționare a contestației nu a fost învestit să se pronunțe asupra aspectelor procedurale reclamanta este decăzută din dreptul de a solicita anularea actelor administrativ-fiscale pentru aceste considerente.

Instanța de fond a realizat o interpretare strictă a disp. art. 352 alin. (2) teza finală din Codul de procedură fiscală, excluzând posibilitatea de a se formula apărări necesare, utile și pertinente pentru soluționarea cauzei, în fața instanței de judecată, conferind putere judecătorească organelor fiscale.

Formularea "soluționarea contestației se face în limitele sesizării", stabilește limita în sarcina organului competent să soluționeze contestația, nicidecum nu limitează exercitarea drepturilor reclamantei, ceea ce ar contraveni disp. art. 21 alin. (1) din Constituția României.

Faza contencioasă a litigiilor fiscale este guvernată de Legea nr. 554/2004, iar prevederile art. 218 Codul de procedură fiscală nu limitează obiectul acțiunii în justiție, ci stabilesc doar calea de atac care poate fi exercitată împotriva acestui act.

Pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă, contrar opiniei instanței de fond, schimbul nu poate fi analizat ca o varietate de vânzare și nici ca o dublă vânzare însoțită de compensarea prețurilor, deoarece înstrăinarea se face nu pentru preț, ci pentru un alt lucru.

Schimbul de terenuri a apărut în contextul în care Municipiul București a ocupat abuziv terenul proprietatea recurentei-reclamante, iar schimbul de terenuri s-a realizat în temeiul disp. art. 998-999 C. civ., reprezentând repararea prejudiciului.

Prin operațiunea de schimb, menită să repună părțile în situația anterioară, societatea și-a reîntregit capitalul social, astfel că nu se poate pune în sarcina sa obligația de plată a TVA și a accesoriilor aferente operațiunii de schimb.

Recurenta-reclamantă critică și aplicarea în cauză a disp. art. 130 Codul fiscal, în speță nefiind o livrare de bunuri.

Acest aspect reiese și din cuprinsul disp. pct. 2 alin. (2) din Normele de aplicare ale art. 126 alin. (1) Codul fiscal, conform cărora, o livrare de bunuri trebuie să se efectueze cu plată și să aducă un avantaj clientului.

Recurenta-reclamantă susține că nu datorează TVA de la data de 01.01.2008, pentru că înregistrarea contabilă a avut loc la data de 31.08.2008, iar contractul de schimb a fost semnat la data de 10.06.2008, aceleași critici fiind aduse și în privința accesoriilor, calculate în mod greșit de la data de 25.02.2006.

Sunt greșite și considerentele instanței de fond cu privire la faptul că doar suprafața terenurilor a fost egală, iar valoarea înscrisă în contract fiind de 12.404.602 RON a fost compensată prin Nota contabilă nr. 269/31.08.2008, ieșirea din patrimoniu a terenurilor la valoarea lor justă de 28.187.022,87 RON, cu intrarea în patrimoniu a unor terenuri de aceeași valoare, întrucât valoarea înscrisă în contractul de schimb a fost stabilită conform Ghidului privind valorile proprietăților imobiliare, realizat la nivelul Camerei Notarilor Publici București.

Cu privire la capătul de cerere privind suspendarea executării măsurii stabilite prin decizia de impunere, se susține că societatea nu a renunțat la acesta, deși nu a achitat cauțiunea.

Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de acordare a unor facilități la plata acestei sume, în cuantum de 28.099 RON, motiv pentru care se impune rejudecarea cauzei.

3.2. Recursul incident

Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a formulat recurs incident, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține că nu se justifică participarea sa în proces, având în vedere că actele contestate sunt emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală și nu de această parte, motiv pentru care arată că, în mod greșit, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Recurenta-reclamantă a formulat critici încadrate la cele prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ocazie cu care a susținut interpretarea și aplicarea greșită a disp. art. 352 alin. (2) teza finală din Codul de procedură fiscală, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, art. 218 din Codul de procedură fiscală, art. 130 din Codul fiscal și art. 2 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal.

Instanța de fond a reținut că reclamanta nu a invocat, prin contestația administrativ-fiscală, prescripția dreptului material la acțiune al pârâtei în ceea ce privește calcularea obligațiilor fiscale pentru anul 2008, astfel că a admis excepția inadmisibilității acestor argumente, susținută de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Înalta Curte constată că, potrivit disp. art. 213 alin. (1) teza finală din O.G. nr. 92/2003, modificată și completată, privind Codul de procedură fiscală, soluționarea contestației administrativ-fiscală se face în limitele sesizării.

Dispozițiile art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală stipulează faptul că "deciziile emite în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației, potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii".

Obiectul acțiunii judiciare în contenciosul administrativ-fiscal îl reprezintă așadar decizia de soluționare a contestației.

Dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, stabilesc obiectul acțiunii judiciare în materia contenciosului administrativ, acestea reprezentând regulile stabilite de legea generală în această materie.

Este adevărat că prevederile Legii nr. 554/2004, modificată și completată completează dispozițiile O.G. nr. 92/2003, dar numai în situația în care acestea din urmă nu conțin norme proprii, derogatorii de la legea generală.

O normă derogatorie este înscrisă la art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, prin care se stabilește obiectul acțiunii în contencios administrativ-fiscal.

O altă normă derogatorie este reprezentată de disp. art. 213 alin. (1) teza finală din O.G. nr. 92/2003, conform cărora, soluționarea contestației administrativ-fiscală se face în limitele sesizării.

Așadar, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, prin care se stabilește că "motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă", avându-se în vedere că decizia prin care se soluționează contestația administrativ-fiscală nu reprezintă un răspuns la plângerea prealabilă, ci finalizarea unei căi administrative de atac, procedură obligatorie.

Prin urmare, toate cererile și apărările în cadrul acțiunii judiciare se realizează în raport de conținutul deciziei de soluționare a contestației administrativ-fiscale, fără a se putea invoca alte cereri și excepții ce nu au fost avute în vedere în procedura administrativă, cum în mod corect a reținut și prima instanță.

Pe fondul pricinii, recurenta-reclamantă a susținut că au fost aplicate greșit disp. art. 130 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, schimbul nu poate fi analizat ca o varietate de vânzare și nici ca dublă vânzare însoțită de compensarea prețurilor, deoarece, în speță, schimbul de terenuri a apărut ca despăgubire/compensare în natură pentru terenul de care a fost deposedată, astfel că nu este o operațiune care implică o livrare de bunuri.

Criticile sunt nefondate, recurenta-reclamantă nu a adus niciun argument în plus în raport de susținerile făcute în fața primei instanțe, aceasta arătând în mod corect că, potrivit disp. art. 149 Titlul VI - Despre schimb" din C. civ., "toate regulile prescrise pentru vânzare se aplică și la contractul de schimb".

Nu există nicio prevedere legală care să excludă aplicarea acestor reguli în situația expusă de recurenta-reclamantă, ca premisă a efectuării schimbului.

Din punct de vedere fiscal, întrucât Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) se completează cu prevederile C. civ., este corect a se reține că toate regulile vânzării se aplică și în cazul contractului de schimb, prin urmare, dispozițiile art. 128 alin. (1) și art. 130 din Legea nr. 571/2003 devin incidente contractului analizat în speță.

Prin urmare, recurenta-reclamantă și Primăria Municipiului București aveau obligația să emită facturi pentru terenurile ce au făcut obiectul contractului de schimb, aplicându-se regulile de la vânzare.

În ceea ce privește criticile referitoare la nedatorarea TVA de la 01.01.2008, deoarece contractul de schimb a fost încheiat la 10.06.2008, Înalta Curte observă că acestea nu au fost invocate prin calea de atac administrativă, nu au făcut obiectul contestației administrativ-fiscale și nici a deciziei pronunțate în soluționarea contestației, cum în mod corect a arătat și prima instanță.

Aceleași concluzii se impun și cu privire la calcularea TVA datorată și a accesoriilor, recurenta-reclamantă omițând să le conteste și să-și motiveze cererea sub acest aspect.

Referitor la capătul de cerere privind suspendarea executării măsurii stabilite prin decizia de impunere și în acest context, la faptul că prima instanță a omis să soluționeze cererea reclamatei prin care a solicitat reducerea/eșalonarea la plată a cauțiunii solicitate de instanță, Înalta Curte, deși constată că este regretabilă împrejurarea, aceasta nu conduce la casarea sentinței atacate.

Recurenta-reclamantă și-a intitulat solicitarea "Cerere de acordare a facilităților la plata taxelor judiciare de timbru", or art. 6 din O.U.G. nr. 51/2008 enumeră limitativ formele de ajutor public judiciar, printre ele neregăsindu-se și cauțiunea ce urmează să fie depusă în vederea judecării cererilor de suspendare a executării actelor administrative atacate, totodată cauțiunea nu se înscrie în categoria taxelor judiciare de timbru.

În plus, față de soluția ce se va dispune cu privire la criticile aduse sentinței primei instanțe asupra fondului cauzei o trimitere spre rejudecare a cererii de ajutor publice judiciar rămâne fără efecte juridice.

Recurenta-pârâtă susține că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece aceasta nu a emis actele administrativ-fiscale atacate.

Potrivit disp. art. 491 C. proc. civ., recursul incident se poate exercita în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător.

Conform art. 472 alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept, după împlinirea terenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Instanța de fond a admis excepția inadmisibilității argumentelor precizate la punctul 3 din cererea de chemare în judecată privind excepția prescripției dreptului material la acțiune al pârâtului, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de ANAF, față de capetele ce vizează actele administrative emise de DGAMC și a respins acțiunea ca nefondată.

Prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a DGRFP București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii și nici nu s-a invocat această apărare de niciuna dintre părțile dosarului.

Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite prevederile art. 491 C. proc. civ., coroborate cu art. 472, art. 473 C. proc. civ., recursul incident formulat neputând să conducă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Prin urmare, nu sunt întrunite motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar criticile sunt nefondate.

Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului formulat de reclamantă, invocată de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.

Respinge recursul, formulat de reclamanta Romaero S.A. împotriva sentinței nr. 1421 din 26 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident, formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii împotriva sentinței nr. 1421 din 26 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2020.