ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5165/2020

Hotărârea pronunțată de instanța de fond 1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată, la data de 07.09.2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziilor nr. 8009/02.08.2017 și nr. 8010/02.08.2017, acordarea despăgubirilor cuvenite conform titlurilor executorii reprezentate de sentința penală nr. 145 din 11 aprilie 2016 rămasă definitivă prin Decizia nr. 1698 din 11 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, cu cheltuieli de judecată. 1.

Soluția primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1178 din 14 martie 2018, Curtea a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. 2. Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea, în tot, a hotărârii recurate și, în urma rejudecării, admiterea acțiunii, anularea Deciziilor nr. 8009/02.08.2017 și nr. 8010/02.08.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului la emiterea unor noi decizii prin care să soluționeze pe fond cererile de plată. Au arătat că, prin sentința penală nr. 145 din 11 aprilie 2016 pronunțată de Judecătoria Alexandria în Dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1698 din 11 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, le-au fost acordat despăgubiri civile pentru prejudiciile care le-au fost produse prin fapta penală de ucidere din culpă săvârșită la data de 20.03.2010, a cărei victimă a fost soțul, respectiv fiul lor, C.. Obligația de plată a despăgubirilor a fost stabilită în sarcina părții responsabile civilmente Societatea de D. S.A. prin lichidator judiciar provizoriu E.. Au precizat recurenții că despre decizia penală pronunțată de Curtea de Apel București la data de 11.11.2016 nu au aflat în momentul pronuțării, ci ulterior, în cursul lunii februarie 2017, când au intrat în posesia hotărârii motivate. Abia ulterior acestui moment au fost în măsură să înceapă demersurile pentru obținerea executării despăgubirilor civile și au formulat mai întâi cerere adresată lichidatorului E., care le-a comunicat că a expirat perioada de înscriere la masa credală și că au posibilitatea de a se adresa Fondului de Garantare a Asiguraților. La 26.04.2017, au înaintat către Fondul de Garantare a Asiguraților cererile de plată înregistrate sub nr. x/02.05.2017 și nr. y/02.05.2017 prin care au solicitat plata sumelor de 52.800 și de 32.800 RON stabilite în favoarea lor și în sarcina societății de asigurare aflate în faliment. Prin Deciziile nr. 8009/02.08.2017 și nr. 8010/02.08.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților le-a respins cererile de plată ca fiind tardiv formulate. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată împotriva deciziilor emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, reținând în esență că termenul de 90 de zile se calculează de la data pronunțării hotărârii din apel și că nu are relevanță momentul la care au luat cunoștință de hotărârea penală prin care D. era obligată să le plătească sumele solicitate la plată. Au apreciat recurenții că hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În opinia lor, instanța de fond a calificat în mod greșit termenul de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță ca fiind un termen de decădere, pentru că termenul este prevăzut pentru formularea cererii de plată, fără a se prevede în vreo normă că nerespectarea acestui termen atrage pierderea dreptului de creanță. Astfel, termenul ar fi trebuit calificat ca fiind termen de prescripție, în baza art. 2547 din C. civ., acest aspect reieșind și din art. 13 alin. (6) din Legea nr. 215/2013, referitor la dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor care se prescrie în termen de 5 ani de la data nașterii dreptului. Au mai susținut recurenții că instanța de fond a interpretat greșit că momentul de la care a început să curgă termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 ar fi momentul pronunțării deciziei din apel. Textul reglementează două ipoteze, relevantă fiind cea de-a doua potrivit căreia cererea de plată se face în 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță pentru situația în care nașterea dreptului de creanță a avut loc după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. Pronunțarea hotărârii penale nu s-a făcut în prezența lor, astfel că nu funcționează o prezumție că ar fi luat cunoștință de hotărâre în acel moment și nici nu există vreun text de lege care să-i oblige a se prezenta în instanța penală pentru a lua cunoștință de hotărârea pronunțată. Potrivit art. 424 alin. (5) din C. proc. pen.., hotărârea penală, după ce este motivată, se comunică părților. Astfel, în condițiile în care pârâtul nu dovedește că ar fi luat cunoștință de hotărâre într-un alt moment, se prezumă că momentul luării la cunoștință despre conținutul hotărârii este cel al comunicării acestei hotărâri sau obținerii unei copii a hotărârii de la instanța de judecată. Mai mult, chiar dacă ar fi avut cunoștință de conținutul minutei pronunțate de instanța penală la data de 11.11.2016, nu ar fi putut formula cererile de plată până la momentul la care ar fi intrat în posesia hotărârii penale redactate a cărei executare o solicită. În consecință, momentul nașterii dreptului de creanță nu poate fi anterior momentului comunicării titlului de creanță, în baza căruia puteau formula cererea de plată. Prin modalitatea în care instanța a interpretat textul de lege, s-a ajuns la situația în care au pierdut dreptul de a solicita plata creanței, anterior ca ei să intre în posesia titlului de creanță. Au mai apreciat recurenții-reclamanți că exprimarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "de la data nașterii dreptului de creanță", trebuie interpretată în corelație cu dispozițiile art. 2523 C. civ., intenția legiuitorului fiind în sensul că momentul începerii cursului termenului de 90 de zile este acela la care titularul dreptului de creanță a luat cunoștință sau trebuia să cunoască nașterea dreptului de creanță. Rațiunea pentru care legiuitorul instituie un termen pentru formularea cererii de plată, indiferent că este calificat ca un termen de prescripție sau de decădere, este aceea de a-l sancționa pe titularul dreptului care rămâne în pasivitate. Au mai considerat recurenții că este greșită aprecierea instanței de fond în sensul că nu ar fi invocat niciun motiv de întrerupere sau de suspendare. Astfel, deși nu au invocat expres un caz legal de întrerupere sau de suspendare a termenului, totuși au invocat motivele de fapt pentru care consideră că nu au vreo culpă pentru nerespectarea termenului, motive pe care instanța ar fi trebuit să le analizeze din perspectiva existenței unui caz de forță majoră care i-a împiedicat să formuleze cererea de plată, cazul de forță majoră fiind reglementat atât în cazul termenelor de prescripție (art. 2532 pct. 9 C. civ.), cât și al termenelor de decădere (art. 2548 alin. (2) C. civ.). Prin modul în care instanța de fond a aplicat și a interpretat legea s-a produs o încălcare a dreptului lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Faptul că titlul de creanță nu este pronunțat în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților este lipsit de relevanță, fiind vorba despre o condiție de fond, pe care pârâtul nu a analizat-o, respingerea cererii de plată fiind făcută pentru tardivitate. Dacă s-ar accepta interpretarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 în sensul invocat de pârât și de instanța de fond, atunci textul este contrar art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, impunându-se ca instanța de recurs să înlăture de la aplicare acest text de lege. Este evident că au cel puțin o speranță legitimă, în sensul jurisprudenței CEDO, de a obține plata de la Fondul de Garantare a Asiguraților a despăgubirilor stabilite printr-o hotărâre penală definitivă. Exigențele CEDO impun ca restrângerea dreptului de proprietate să nu se poată face decât printr-o lege care trebuie să fie accesibilă, să permită cetățeanului să cunoască incidența normelor juridice aplicabile la o situație dată și, de asemenea, trebuie să prezinte un caracter de previzibilitate, adică să permită destinatarului să-și regleze conduita în funcție de ea. De asemenea, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu urmărește vreun scop legitim, atâta timp cât stabilirea termenului nu are nicio legătură cu rămânerea în pasivitate a reclamanților, iar un termen atât de scurt, de doar 90 de zile, nu poate fi justificat nici în temeiul principiului asigurării securității juridice.

Apărările formulate Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că sentința este legală și temeinică.

Decizia instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă și cu apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. 4.1. Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de Garantare a Asiguraților prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă. Art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că "indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.". Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment. Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată. În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților prevede procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului. Potrivit acestui articol, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.". Asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări." Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică. Astfel, sunt lipsite de suport alegațiile recurenților privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva impunerii respectării termenului pentru formularea cererii de plată. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, are legitimarea constituțională de a stabili procedurile de judecată. 4.2. Nu pot fi reținute nici criticile recurenților-reclamanți referitoare la calificarea greșită a naturii juridice a termenului prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 sau la aspectul că nu ar funcționa o prezumție de luare la cunoștință despre hotărârea penală, nefiind de față de pronunțarea acesteia. Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție. Acest termen începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, în cazul recurenților-reclamanți de la data deschiderii posibilității executării dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească. Or, executarea dreptului de creanță al recurenților a fost posibilă la rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 145 din 11 aprilie 2016 a Judecătoriei Alexandria, adică la momentul pronunțării deciziei penale nr. 1698 din 11 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Conform art. 550 C. proc. pen.., hotărârile penale devin executorii la data când au rămas definitive. Astfel, de la momentul rămânerii definitive a hotărârii Judecătoriei Alexandria a început să curgă termenul de 90 de zile prevăzut de lege pentru formularea cererii de plată. 4.3. De asemenea, nu sunt fondate alegațiile reclamanților referitoare la faptul că nu ar fi putut formula cererile de plată chiar dacă ar fi avut cunoștință de conținutul minutei pronunțate de instanța penală la data de 11.11.2016. După pronunțarea acestei decizii penale, aveau posibilitatea ca, în temeiul art. 161 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, să obțină copii legalizate de pe minuta deciziei Curții de Apel și de pe sentința penală a Judecătoriei pe care să le depună împreună cu cererea de despăgubire la autoritatea pârâtă în termenul de decădere de 90 de zile. Chiar pentru situația imposibilității prezentării unor înscrisuri legalizate, legiuitorul, prin art. 14 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, a prevăzut că, "În cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidențele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment.". 4.4. În ceea ce privește aprecierea recurenților referitoare la inexistența culpei lor în nerespectarea termenului pentru formularea cererii de plată, Înalta Curte reține că recurenții au susținut că momentul nașterii dreptului de creanță nu poate fi anterior momentului comunicării titlului de creanță, prezumându-se că momentul luării la cunoștință este cel al comunicării hotărârii. Or, astfel cum rezultă din procesele-verbale de predare înaintate de Judecătoria Alexandria (aflate la dosar de recurs), decizia penală nr. 1698 din 11 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală a fost comunicată recurenților, potrivit art. 424 alin. (5) C. proc. pen.., la data de 20.12.2016. Prin urmare, în cursul lunii decembrie 2016 recurenții au luat cunoștință de decizia Curții de Apel București, secția a II-a penală, și nu în cursul lunii februarie 2017, după cum au susținut în cererea de recurs. Astfel, deși nu prezintă nicio relevanță în cauză, chiar și în raport cu data comunicării deciziei penale, 20.12.2016, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 a fost depășit, avându-se în vedere că cererile de plată au fost formulate la data de 26.04.2017. Prin urmare, respingerea cererilor recurenților-reclamanți ca tardive de către Fondul de Garantare al Asiguraților este legală, astfel că hotărârea instanței de fond care a validat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile. 4.5. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.