ÎCCJ, decizie (scj.ro #84994)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84994) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Energie electrică.

Acordarea

diferențiată a perioadei de grație

la

plata

facturii pentru furnizori și

consumatorii captivi.

Legalitate.

Legea

nr. 13/2007, art. 11, lit. f)

Cuprins pe materii: Drept administrativ

Indice alfabetic:

Autoritatea

Națională de Reglementare a Energie

Consumator captiv

Energie

electrică. Preț.

Furnizor

Ordin

Termen de grație

Sunt  legale prevederile art. 13

din Contractul cadru de vânzare-cumpărare a energiei electrice încheiat

între producătorul de energie electrică și furnizorul

consumatorilor captivi, prevăzut în Anexa I a Ordinului nr. 11 din 18

iunie 2007 emis de Președintele Autorității Naționale de

Reglementare a Energiei, prin care perioada de grație pentru plata

facturii de către consumatorii captivi este stabilită la 30 de zile,

iar cea stabilită pentru plata facturii de către furnizori este de 15

zile. Această prevedere vine ca o măsură de protecție

în favoarea consumatorului captiv, care nefiind într-o poziție de

egalitate cu co-contractantul, nu-și poate alege furnizorul și nu

poate negocia prețul sau celelalte condiții contractuale.

Faptul că acest contract-cadru

înlocuiește contractul-cadru anterior, aprobat prin Ordinul

președintelui ANRE nr. 22/2005, , prin care termenul de grație era

stabilit în mod egal pentru consumatorul captiv și furnizor, este

irelevant întrucât nelegalitatea ordinului în discuție nu se

apreciază prin raportare la actul pe care îl modifică, având

aceeași forță juridică, ci la legea în temeiul căreia

a fost emis, respectiv Legea energiei electrice nr. 13/2007, față de

care, ordinul atacat nu conține nicio prevedere contrară.

I.C.C.J.

, Secția de contencios administrativ și fiscal

Decizia

nr. 3851 din 4 noiembrie 2008

Prin sentința civilă nr. 128/16 ianuarie 2008 a Curții de Apel

București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de

S.C. „CEZV” S.A., în contradictoriu cu Autoritatea Națională de

Reglementare a Energiei (A.N.R.E.) și având ca obiect anularea Ordinului

nr. 11/18 iunie 2007 emis de către pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta

a  invocat nelegalitatea dispozițiilor art. 13 din Anexa 1 la Ordinul

nr. 11/2007 al A.N.R.E., întrucât creează nu tratament inechitabil cu

privire la regimul sancționator al Contractului – cadru de

vânzare-cumpărare a energiei electrice, în sensul că perioada de

grație pentru plata facturii de către consumatorii captivi este mai

mare -30 de zile – pe când cea pentru furnizori (astfel cum este și

reclamantul) este mai mică – 15 zile.

A reținut instanța că reclamanta a invocat nelegalitatea actului

sub aspect formal: inexistența consultării publice anterior emiterii

ordinului, fiind încălcată astfel Decizia Președintelui A.N.R.E.

nr. 79/1999 care prevede această obligație.

De asemenea, a reținut instanța că reclamanta critică

ordinul sub aspectul efectelor articolului 13, în sensul că termenele

diferite de grație pentru plata majorărilor – cel 15 zile în care

consumatorul nu plătește penalități, acestea fiind

suportate de furnizor – îi face pe furnizori să-și asume mai greu

răspunderea contractuală în raport cu producătorul de energie,

datorită pierderilor financiare pe care le suportă furnizorii.

Respingând acțiunea, instanța a reținut că propunerea de

ordin a fost afișată pe site-ul A.N.R.E., ca document în

discuție, în luna decembrie 2006, textul inițial fiind modificat în

urma analizei punctelor de vedere ale participanților la piața de energie

electrică. În consecință, instanța a înlăturat

susținerea reclamantei asupra nelegalității formale a ordinului.

În privința legalității conținutului ordinului atacat,

instanța a reținut: că Legea nr. 416/2002 constituie cadrul

pentru prevederile contractuale asupra termenelor diferite de achitare a

facturilor, în raport cu diferitele tipuri de contracte; că decizia

A.N.R.E. nr. 361/2007 de acordare a licenței pentru reclamanta–furnizoare

prevede obligația de constituire a garanțiilor financiare și

plafonul minim al acestora, tocmai în scopul de a asigura continuitatea

activității de furnizare și protecția la riscurile ce o pot

afecta; că pârâta, reglementând astfel termenele de grație, a avut în

vedere protecția consumatorului în acest domeniu (în care energia nu poate

fi stocată) și necesitatea ca producătorii  să asigure

în avans plățile pentru asigurarea combustibilului pentru producerea

energiei electrice.

În ceea ce privește procedura de semnare a contractelor și a actelor

adiționale la  acestea, între producători și furnizori,

instanța a reținut: că procedura de soluționare a

neînțelegerilor de către A.N.R.E. – astfel cum e reglementată de

Ordinul A.N.R. nr. 31/2002 – se aplică numai la încheierea contractelor nu

și a actelor adiționale; că formularea de obiecțiuni la

actele adiționale nu este admisibilă, sub incidența art. 30

alin. (2) din contractele încheiate în baza Ordinelor nr. A.N.R.E. nr. 22

și 23/2005, deoarece, când printr-un act normativ se prevăd  norme

contrare clauzelor contractului existent, se vor aplica dispozițiile din

actul normativ de la data intrării în vigoare a acestuia.

Împotriva acestei sentințe, a formulat în termen recursul de

față reclamanta, cererea fiind legal timbrată.

În motivarea cererii, recurenta arată:

- că interpretarea ordinului atacat trebuia făcută în spiritul

legii, în sensul că A.N.R.E. are rolul de arbitru între participanții

de pe piața energiei electrice, rol în care actele emise de ea trebuie

să fie echitabile, ceea ce nu este valabil pentru art. 13 din ordin;

- că dispozițiile art. 13 din ordin sunt nelegale, întrucât

generează neconcordanță între Ordinul nr. 11/2007 și

Decizia nr. 57/1999 pentru aprobarea contractului – cadru de furnizare a

energiei electrice – modificat prin Ordinul A.N.R.E. nr. 5/2003. În mod

concret, arată recurenta că acest din urmă ordin prevede un

termen de grație de 30 de zile pentru toate tipurile de consumatori (art.

11, 14 și 15), în vreme ce art. 13 din Ordinul nr. 11/2007 prevede pentru

cumpărătorul de energie (furnizor al consumatorilor captivi) un

termen de grație de 15 zile;

- că recurenta nu a contestat obligația de plată a

penalităților de întârziere în caz de neplată a facturii, ci a

criticat pierderile economice pe care le implică reducerea perioadei de

grație pentru furnizor de la 30 de zile la 15 zile.

Sub acest aspect, consideră recurenta că dacă Legea nr. 416/2006

(care modifică art. 4 alin. (1) din Legea nr. 469/2002 privind disciplina

contractuală) nu stabilește aceleași termene de grație

pentru toate tipurile de contracte, acesta nu duce implicit la aplicarea de

termene de grație diferite pe tipuri de contracte și nici la aplicarea

oricărui termen de grație de către A.N.R.E.

- că argumentarea A.N.R.E. în privința scopului modificării

termenului de grație la 15 zile este nereală, întrucât ea nu a

dovedit ce „alte criterii” a avut în vedere – decât cel economic – și

pentru că noile contracte de furnizare invocate de ea nu au fost adoptate

nici până în prezent, iar termenul pentru consumatorii casnici a

rămas neschimbat;

- că motivarea A.N.R.E. pe ideea de protecție a consumatorului nu

este credibilă, întrucât modificarea termenului de grație duce la

îndatorarea furnizorului – care poate fi considerat un reprezentant al

consumatorilor – și la îndestularea producătorului;

- că furnizorul de energie electrică nu este un „intermediar

financiar”, ci un prestator de servicii obligat la constituirea unor

garanții financiare în scopul asigurării serviciului, dar în favoarea

A.N.R.E., iar nu a producătorilor. În aceste condiții, recurenta

consideră că reducerea perioadei de grație la 15 zile reprezintă

o cauză de costuri suplimentare pentru furnizor, pe lângă cele pe

care le generează constituirea garanțiilor financiare;

- că furnizorul nu-și poate asigura lichiditățile necesare

solicitând garanțiile de plată de la consumatorii rău-platnici,

așa cum a susținut A.N.R.E., în mod eronat deoarece garanțiile

intră într-un cont special care poate fi accesat de furnizor numai atunci

când consumatorul nu-și îndeplinește obligația de plată. Ca

urmare, arată recurenta, pierderile financiare rezultate între

termenele diferite de plată, din contractul de vânzare-cumpărare

și din cel de furnizare, nu pot fi acoperite;

- că nu există nicio legătură între Ordinul A.N.R.E. nr.

11/2007, în discuție aici și dispozițiile art. 152 din H.G. nr.

1007/2004 de aprobare a Regulamentului de furnizare a energiei electrice care

reglementează măsurile pe care furnizorul le poate lua împotriva

consumatorilor pentru neplata în termen a facturilor, dar nu se referă

direct la perioada de grație;

- că A.N.R.E. nu și-a îndeplinit obligația de consultare

publică – prevăzută de Decizia A.N.R.E. nr. 79/1999

- că, în temeiul ordinului atacat, recurenta și ceilalți

furnizori au fost obligați să încheie acte adiționale la

contractele anterioare, deși ordinul publica noile contracte cadru. În

aceste condiții, susține recurenta, furnizorii nu au mai putut

negocia clauzele noilor contracte, inclusiv pe cea privind perioada de

grație, întrucât dispozițiile art. 3 din Ordinul A.N.R.E. nr. 31/2002

nu permit soluționarea neînțelegerilor ivite la încheierea

contractelor în sectorul energiei electrice decât pentru contracte, nu și

pentru actele adiționale;

- că instanța de fond a reținut, în mod greșit, ca valabile

susținerile A.N.R.E., ignorând aspectul esențial al

nelegalității art. 13 din Ordinul nr. 11/2007, acela că

furnizorul de energie electrică își asumă niște pierderi

financiare care pot fi cuantificate cu exactitate și care reprezintă

diferența dintre perioada de grație în care nu se plătesc

majorări de întârziere din contractul cadru de vânzare-cumpărare

(producător-furnizor) și contractul cadru de furnizare

(furnizor-consumator captiv).

Recursul nu se fondează.

de față presupune, în primul rând, stabilirea conformității

sale cu

legea

în temeiul căreia a fost emis, precum și cu

cadrul juridic general de la momentul emiterii sale.

Legea energiei electrice, nr. 13/2007 (cu modificările și

completările aduse prin O.U.G. nr. 33/2007, în vigoare la data emiterii

ordinului, prevede în articolul 11 atribuțiile Autorității

naționale de Reglementare în Domeniului Energiei (A.N.R.E.), ca

instituție publică autonomă de interes național, cu personalitate

juridică, aflată în coordonarea primului-ministru (art. 7 alin. 1 din

lege).

Potrivit acestui articol, A.N.R.E. elaborează

ansamblul de

reglementări obligatorii la nivel național, necesar

funcționării sectorului și pieței energiei electrice, în

condiții de eficiență, concurență,

transparență și

protecție a consumatorilor,

inclusiv

contractele cadru de vânzare-cumpărare a energiei electrice încheiate

între producătorul de energie electrică și furnizorul

consumatorilor captivi.

Legea definește, în art. 3 alin. (1) pct. 14, „consumatorul captiv” ca

fiind cel care, din considerente tehnice, economice sau de reglementare,

nu

poate alege furnizorul

.

Așadar, consumatorul captiv nu se află în acest raport juridic

comercial într-o postură de egalitate cu co-contractul, căci

nu-și poate alege furnizorul și nu poate negocia prețul și

celelalte condiții contractuale.

Or, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 republicată

în 2006 (Monitorul Oficial nr. 1014/20 decembrie 2006), privind clauzele

abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori:

„(1)

O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu

consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea

însăși sau împreună cu alte prevederi din contract,

creează

,

în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor

bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ  între drepturile

și obligațiile părților.

(2)

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind

negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită

fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura

ei, cum ar fi contractele standard preformulate”.

Aceasta

este și rațiunea pentru care autoritatea de reglementare în domeniul

energiei electrice a prevăzut condițiile termenului de grație de

30 de zile în plata facturii pentru consumatorul captiv în vechea reglementare

– Legea nr. 318/2003 și ordinul A.N.R.E. nr.5/2003 – și a

menținut-o în actuala reglementare – Legea nr. 13/2007.

În

speță, recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea Ordinului

nr. 11/2007 pentru că a redus termenul de grație pentru furnizor

de

la  30 la 15 zile, modificând termenul prevăzut în Ordinul nr.

22/2005.

Or,

nelegalitatea ordinului în discuție nu se poate raporta la actul de

aceeași forță juridică anterior, fie el Ordinul nr. 5/2003

sau ordinul nr. 22/2005, ci la legea în temeiul căreia a fost emis, iar în

cauză nu se constată nicio neconcordanță a ordinului cu

principiile și regulile de bază ale pieței energiei electrice

instituite de Legea nr. 13/2007.

Nicio

dispoziție a legii nu prevede o egalitate de tratament a furnizorului în

relația cu consumatorul captiv și nici norme de protecție a

furnizorului care se află, oricum, într-o poziție privilegiată

în raport cu acest tip de consumator.

2.

Controlul de legalitate a ordinului presupune, în al doilea rând, a stabili

dacă autoritatea de reglementare a acționat cu exces de putere în

emiterea dispozițiilor vizate de recurentă.

Dispozițiile

art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 definesc „excesul de putere” ca fiind

exercitarea dreptului de apreciere al autorității publice prin

încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin

încălcarea drepturilor și libertăților

cetățenilor.

A.N.R.E.

a acționat în limitele competenței sale, căci, potrivit

dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 13/2007, litera f), ea stabilește

contractele-cadru de toate tipurile, dar stabilește și

tarifele/prețurile aplicabile tuturor participanților la piața

energiei electrice (litera d) și e). Iar atunci când legea prevede că

aceste tarife se stabilesc pe bază de consultări

(lit. d)

scopul acestora nu este satisfacerea intereselor economice ale furnizorilor de

energie electrică, ci asigurarea protecției consumatorului final.

3.

În fine, un aspect esențial în soluționarea cauzei, sub incidența

dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, este acela al

dreptului sau interesului legitim vătămat prin actul normativ atacat

de reclamantă.

Din maniera în care și-a argumentat acțiunea

reclamanta, se poate deduce,  în esență, că dreptul său

de a-și executa debitorul (consumator captiv) este afectat de un termen

care, nefiind concordant cu termenul de grație în care ea trebuie

să-și plătească obligațiile către

producător, îi creează o lipsă de lichidități a

cărei acoperire o suportă integral.

Susținerea

recurentei nu poate fi primită, întrucât este o ipoteză pur

teoretică, o eventualitate: nu există nicio dovadă, nici chiar

statistică, a plății facturilor consumatorilor captivi ai

recurentei după scadență, în cadrul termenului de grație

sau la finele acestui termen, în cea de-a 30 a zi.

Argumentele

recurentei se referă la o simplă temere a sa față de

perturbările financiare care ar putea să apară

ca efect

al diferenței de timp dintre cele două termene de grație.

O

asemenea eventualitate nu corespunde în niciun caz noțiunii de „interes

legitim privat” care reprezintă posibilitatea persoanei de a pretinde o

anumită conduită autorității, în considerarea unui drept

subiectiv viitor și previzibil, prefigurat pe care persoana îl are.

În

speță, un asemenea drept nu a fost prefigurat în motivarea cererii.

Recursul a fost respins ca nefondat.