ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1279/2015

Deliberând, asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin Decizia civilă nr. 569/A din 16 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei de calitate procesual pasivă a SC G. SRL. A admis apelurile formulate de apelanții reclamanți N.I. (J.N.), N.B.V., (P.D.V.), P. (C.) A.D. și P.A.G. precum și de apelantele - pârâte A.A.A.S. și

SC M.U.G. SRL

împotriva sentinței civile nr. 667 din 04 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins contestația formulată în contradictoriu cu SC G. SRL, pentru lipsa calității procesual pasive. A constatat dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent, în forma compensării prin puncte conform Legii nr. 165/2013, pentru imobilul preluat în temeiul Legii nr. 118/1948, situat în municipiul Turnu Măgurele, județ Teleorman, compus din suprafața de 10.600 mp și construcțiile individualizate în adresa din 27 octombrie 1947 emisă de „sursa M.” aflate pe acest teren: Moara comercială; Moara țărănească cu atelierul de fabricat pâine; Magaziile și silozurile de cereale; Atelierul mecanic și de tinichigerie; Atelierul de tâmplărie; Atelierul de rifluit tăvălugi de morărit; Uzina electrică.

A respins, în rest, contestația. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței, relative respingerii excepției lipsei de calitate procesual pasivă a A.A.A.S., respectiv cotelor din dreptul de proprietate atribuite moștenitorilor.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a arătat că, în condițiile în care prin sentința apelată s-a reținut o anumită calitate a reclamanților apelanți, și nu numai că ea nu a fost contestată prin apelurile formulate de celelalte părți ce au înțeles să promoveze această cale de atac, dar rejudecarea apelurilor se realizează în baza hotărârii ce a fost pronunțată de instanța supremă în soluționarea recursului promovat de reclamanții apelanți - care a fost singurul recurs declarat împotriva deciziei ce a fost dată în primul ciclu procesual în apel - în considerarea faptului că nu au fost analizate pe fond criticile conținute de cele trei apeluri, constatarea privind calitatea de persoane îndreptățite se impune a fi păstrată ca atare, neexistând fundament al unei verificări legalității și/sau temeiniciei sentinței apelate sub acest aspect.

În ce privește legitimarea procesual pasivă a entităților care au fost chemate în judecată prin cererea introductivă, și respectiv prin cererile formulate de reclamanți pe parcursul procesului, Curtea a reținut că pentru stabilirea acestora este util a se observa cadrul procedural în care a fost inițiat prezentul litigiu. Sub acest aspect, se constată că litigiul constituie o contestație promovată de reclamanți împotriva deciziei ce a fost emisă de către SC M. SA, acesta din urmă fiind unitatea căreia i-a fost adresată notificarea prin care reclamanții apelanți au solicitat măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilele și instalațiile care au fost preluate de către stat de la autorii lor M.N.

și S.P. Prin expertiza efectuată la judecata cauzei în primă instanță - întocmită de exp. D.D. - a fost identificat terenul care a aparținut autorilor reclamanților apelanți, și s-a stabilit că acesta era deținut la data expertizei de către intimata SC M. SA. Pe de altă parte, conform certificatului constatator din 24 mai 2007 emis de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Teleorman, SC M. SA a avut calitatea de asociat în cadrul SC M.U.G. SRL - înființată în baza Încheierii nr. 747 din 02 decembrie 2002 a Tribunalului Teleorman -, iar aportul acestui asociat la constituirea capitalului social al societății comerciale nou înființate a fost parțial în natură. În ce privește SC M. SA, această societate și-a încetat existența pe parcursul procesului.

Astfel cum reiese din adresa emisă de O.N.R.C., societatea a fost radiată la data de 07 ianuarie 2009, ca urmare a închiderii procedurii falimentului. Anterior încetării existenței sale în modalitatea sus-arătată, SC M. SRL a încheiat cu SC M.U.G. SRL Protocolul nr. 191 din 24 ianuarie 2003 (pag. 45-48 dosar rejudecare) prin care prima a predat celei din urmă bunurile aduse ca aport în natură la capitalul social al SC M.U.G. SRL, printre aceste bunuri regăsindu-se și terenurile și construcțiile care formează obiectul litigiului, situate în or. Turnu Măgurele, jud. Teleorman. Având în vedere actele analizate, Curtea constată că imobilul în litigiu a ieșit din proprietatea entității notificate - SC M. SRL - înainte de data la care această societate a emis decizia contestată în speță, dar ulterior datei la care i-a fost comunicată notificarea prin care reclamanții apelanți au solicitat restituirea în natură a acestuia.

Ulterior emiterii deciziei contestate, și-a încetat existența entitatea emitentă a acestui act de dispoziție, ea fiind radiată ca urmare a finalizării procedurii falimentului.

Potrivit art. 33 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 - în vigoare la data la care a intervenit radierea menționată - „persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor”, iar potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului „înregistrările în registrul comerțului se fac pe baza unei încheieri a judecătorului delegat sau, după caz, a unei hotărâri judecătorești irevocabile, în afară de cazurile în care legea prevede altfel.” Conform art. 3 pct. 23 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței „prin procedura falimentului se înțelege procedura de insolvență concursuală colectivă și egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat”, iar prin art. 131-135 din același act normativ este stabilit faptul că actul care marchează închiderea procedurii falimentului îl constituie în toate cazurile o sentință a judecătorului sindic, care se notifică oficiului registrului comerțului pentru efectuarea mențiunii corespunzătoare.

Din economia normelor juridice enunțate, reiese că, odată cu pronunțarea hotărârii judecătorești de închidere a procedurii falimentului și notificării acesteia către oficiul registrului comerțului, se procedează la radierea societății comerciale ce a parcurs o astfel de procedură, încetând astfel să mai fie îndeplinită condiția impusă de art. 33 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, și anume aceea ca persoana juridică să fie înregistrată spre a avea drepturi și obligații. Ca atare, consecința este aceea a încetării capacității sale de a avea drepturi și obligații, deci chiar a existenței sale ca subiect de drept. Ținând seama, pe de o parte, de împrejurarea încetării existenței SC M. SA - în condițiile prevederilor legale menționate anterior - ca efect al închiderii procedurii falimentului pe care a parcurs-o, și, pe de altă parte, de faptul că statul, reprezentat de apelanta pârâtă A.A.A.S.

deținea o cotă de participație de 70% la capitalul social al acestei societăți, se impune a se analiza pretenția reclamanților de acordare a măsurilor reparatorii în contradictoriu cu acest reprezentant al statului. Aceasta nu numai pentru că obligația de reparație a fost asumată, prin art. 21 din Legea nr. 10/2001, de către stat, pe seama bunurilor pe care acesta le deține, dar și pentru că dreptul corelativ al reclamanților, de obținere a acestor despăgubiri în baza notificării pe care au trimis-o entității ce avea în anul 2001 calitatea de unitate deținătoare nu poate fi prejudiciat de modificările care s-au produs în ce privește funcționarea și existența acestei societăți la care statul avea o participație semnificativă.

Astfel, este justă apărarea susținută prin apelul formulat de apelanta pârâtă A.A.A.S. în sensul că, raportat la data formulării notificării și a emiterii Deciziei contestate, nu sunt îndeplinite condițiile art. 21 și 29 din Legea nr. 10/2001 spre a fi antrenată răspunderea sa de a soluționa favorabil notificarea pe care reclamanții apelanți au adresat-o SC M. SRL în sensul restituirii în natură a bunurilor. Cu toate acestea, Curtea a constatat că, în situația particulară reținută în cauză, s-a produs o extensie a raportului juridic obligațional generat de primirea notificării de către SC M. SA, extensie grefată pe transformările care s-au produs relativ la existența acestei societăți comerciale în cadrul căreia apelanta A.A.A.S.

deținea acțiuni în calitate de reprezentant al acționarului majoritar (statul), persoana juridică fiind radiată după declanșarea procedurii care fundamentează dreptul reclamanților de a primi reparațiile prevăzute de legea specială. Având în vedere aceste considerente, urmează a se constata caracterul nefondat al excepției lipsei calității procesual pasive a acestei apelante pârâte. În ce privește legitimarea procesual pasivă a intimatei pârâte SC G. SRL, Curtea a constatat că, potrivit probatoriului administrat în cauză, această societate are numai calitatea de detentor precar al unor părți din imobilul aflat în litigiu, având beneficiul folosinței acestor părți de imobil în baza unor contracte de închiriere, și respectiv de comodat încheiate cu SC M.U.G.

SRL (care a devenit proprietară a întregului imobil în litigiu, ca efect al aducerii lui ca aport la capitalul social de către SC M. SRL). Prin contractul de Închiriere nr. 650 din 01 octombrie 2003, SC M.U.G. SRL a închiriat intimatei SC G. SRL, pentru o perioadă de 25 de ani, o suprafață de 1.200 mp în vederea amenajării de birouri, din imobilul situat în Turnu Măgurele. Conform contractului de comodat din 09 martie 2006, SC M.U.G. SRL a transmis către intimata SC G. SRL, pe durată nedeterminată, dreptul de folosință asupra unui corp de clădire pentru desfășurarea activității de producție.

Statutul juridic de detentor precar nu este de natură a conferi drepturi sau obligații legate de acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, raportul juridic de locațiune existent între această intimată și proprietarul actual al imobilului neavând aptitudinea de a fi opus în vreo modalitate (prevăzută de legea specială) dreptului reclamat de persoanele care pretind măsuri reparatorii de la unitatea deținătoare. Față de aceste considerente, Curtea a constatat că este întemeiată excepția lipsei calității procesual pasive a SC G. SRL. În ce o privește pe apelanta pârâtă SC M.U.G. SRL, Curtea a constatat că această societate a avut încă de la constituire statutul juridic de persoană juridică de drept privat, ai cărei acționari au fost exclusiv persoane juridice de drept privat, și ulterior și persoane fizice.

Potrivit art. 26, raportat la 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, obligația de a acorda sau propune măsuri reparatorii revine exclusiv unităților ce au statut de „regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public”. Pe de altă parte, art. 21.1 lit. e) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prevede că „societățile comerciale privatizate integral sau cele constituite din inițiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înființarea lor, nu sunt entități învestite cu soluționarea notificărilor”.

Având în vedere statutul juridic menționat al apelantei pârâte SC M.U.G. SRL, Curtea a constatat că acesta este unul care o exclude, potrivit reglementărilor normative enunțate, din sfera unităților deținătoare cărora le revine obligația de a acorda sau de a propune acordarea de măsuri reparatorii în baza unor notificări ce ar fi formulate de persoane care se pretind îndreptățite la astfel de reparații pentru imobile aflate în patrimoniul lor social. Pe cale de consecință, reținând că această din urmă pârâtă apelantă nu face parte din categoria persoanelor juridice cărora le revin obligațiile stabilite de Legea nr. 10/2001 în legătură cu pretențiile de acordare a reparațiilor formulate de persoanele îndreptățite conform acestui act normativ special, pretențiile formulate de reclamanții apelanți împotriva ei, în sensul de a le restitui în natură imobilul - format din teren în suprafață de 10.600 mp și construcții - ce a fost preluat de la autorii lor M.N.

și S.P., apar ca fiind lipsite de temei. Argumentul reclamanților în sensul că ar fi lovit de sancțiunea nulității actul juridic prin care entitatea notificată (SC M. SA) a adus aport în natură respectivul imobil la constituirea SC M.U.G. SRL, nu poate fi privit ca fondat în condițiile în care nu a existat, în anul 2002, vreo interdicție legală de a efectua o astfel de operațiune juridică.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, reglementările din cuprinsul Legii nr. 10/2001 au fost completate cu dispoziția înscrisă - la acea dată - în art. 20 alin. (4) 1 în sensul că „sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.” În lumina principiului general de drept tempus regit actum, dar și a celui privind neretroactivitatea legii civile noi, actul juridic prin care SC M. SA a decis în anul 2002 să transfere bunul în litigiu (pentru care reclamanții deja formulaseră notificare în temeiul Legii nr. 10/2001) către SC M.U.G.

SRL, cu titlu de aport în natură la constituirea acestei din urmă societăți, reglementarea menționată nu poate avea vreun efect, astfel că ea nu poate fundamenta o constatare în sensul susținut de apelanții reclamanți, respectiv în sensul nulității lui. În contextul factual stabilit conform considerentelor expuse în precedent, dreptul reclamanților apelanți de a primi măsurile reparatorii la care au vocație concretă conform prevederilor Legii nr. 10/2001 are ca și corelativ obligația A.A.A.S.

de a emite un act de dispoziție prin care să propună acordarea, în favoarea reclamanților, de măsuri reparatorii pentru imobilul ce a fost preluat de la autorii lor, respectiv pentru terenul în suprafață de 10.600 mp și pentru construcțiile descrise în adresa emisă la data de 27 octombrie 1947 de Sursa M., către autorul M.N.: moara comercială, moara țărănească cu atelierul de fabricat pâine, magaziile și silozurile de cereale, atelierul mecanic și de tinichigerie, atelierul de tâmplărie, atelierul de riefluit tăvălugi de morărit, uzina electrică.

Având în vedere situația astfel reținută, precum și dispozițiile legale menționate, Curtea constată că, în privința măsurilor reparatorii pe care reclamanții apelanți sunt îndreptățiți să le primească, devin incidente prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - conform cărora „în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III.” Relativ la incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, Curtea a avut în vedere prevederile art. 4 din acest act normativ,

potrivit cărora „dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul C.E.D.O. suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Cum prezentul litigiu este grefat pe o cerere/notificare prin care reclamanții au solicitat acordarea măsurilor reparatorii reglementate prin Legea nr. 10/2001, pentru un imobil preluat abuziv în perioada de referință a acestui din urmă act normativ, iar această cerere nu era definitiv soluționată la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, această lege devine aplicabilă în ce privește forma măsurilor reparatorii prin echivalent ce pot fi acordate reclamanților, și procedura de urmat pentru obținerea lor în mod efectiv. În ce privește solicitarea reclamanților apelanți, de a le fi acordate reparații pentru instalațiile care s-au aflat în imobilul preluat de la cei doi autori menționați anterior, Curtea a constatat că nu a fost administrată vreo probă care să ateste existența respectivelor instalații la data intrării în vigoare a legii ce reglementează dreptul la reparații.

O atare dovadă era imperios a fi făcută, în condițiile în care art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilește că „măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse”. Sub acest aspect sunt relevante și prevederile art. 6.2 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, potrivit cărora, „norma prevăzută la alin. (2) al art. 6 din Lege vizează acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.

Consecințele acestei norme sunt următoarele: a) se referă la acele bunuri care se aflau în imobilul preluat, indiferent de destinația acestuia; odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că instalațiile și utilajele au aparținut aceluiași proprietar; b) pentru aceste bunuri se pot acorda nu numai măsurile reparatorii (așa cum sunt definite potrivit art. 1 alin. (2) și (3) din Lege), ci și măsura restituirii în natură; c) bunurile respective trebuie să fie cele preluate odată cu imobilul și să existe fizic (aceasta fiind semnificația sintagmei „în afară de cazul în care au fost înlocuite . sau distruse”) sau să nu fi fost casate; d) incidența beneficiului legii se apreciază în funcție de data nașterii dreptului la măsuri reparatorii, respectiv data intrării în vigoare a legii (deci este necesar ca bunul respectiv să existe fizic în patrimoniul unității deținătoare la data intrării în vigoare a legii și totodată este necesar ca acesta să nu fi fost casat la aceeași dată, respectiv să nu existe un proces-verbal de constatare a casării încheiat până la data de 14 februarie 2001)”.

Curtea notează că a fost administrată în cauză proba cu expertiza în specialitatea utilaje industriale, expertul desemnat - R.D. - constând că utilajele și instalațiile care se regăsesc în cadrul imobilului în litigiu au fost puse în funcțiune ulterior datei la care a operat naționalizarea acestui imobil, respectiv în anul 1970, fiind achiziționate în anul 1968. Situația astfel constatată de expert reliefează faptul că vechile instalații și utilaje (preluate odată cu naționalizarea imobilului) au fost înlocuite cu cele care au fost identificate cu prilejul efectuării expertizei.

Legea nr. 10/2001, ca lege specială care reglementează regimul juridic al unor imobile care au fost preluate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se referă - astfel cum rezultă din însăși titulatura ei - la măsuri reparatorii pentru bunuri imobile, legiuitorul definind în cuprinsul art. 6 alin. (1) această categorie în sensul în care „prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții”. În alin. (2) al art. 6, legiuitorul extins domeniul de aplicare a actului normativ și în privința unor categorii de bunuri mobile, circumstanțiind însă această categorie astfel: „măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse”.

Din acest mod de reglementare reiese fără echivoc voința legiuitorului de a conferi persoanelor îndreptățite vocația la măsuri reparatorii pentru astfel de utilaje și instalații numai în situația în care ele încă existau la data intrării în vigoare a legii speciale. Or, în condițiile în care reclamanții apelanți nu au produs dovezi care să releve existența, la data intrării în vigoare a legii, a bunurilor mobile (instalațiile și utilajele) ce au fost preluate de la autorii lor odată cu imobilul pentru care s-a constatat că au dreptul la măsuri reparatorii, nu există temei legal spre a fi extinsă sfera de aplicare a prevederilor legale de excepție menționate spre a se constata că aceștia ar fi îndreptățiți la măsuri reparatorii și pentru aceste bunuri.

Față de aceste din urmă considerente, Curtea constată că în mod corect a fost respinsă, prin sentința apelată, contestația promovată de reclamanți relativ la dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii pentru instalațiile și utilajele aferente celor două mori preluate de către stat, prin naționalizare, de la autorii lor. În ce privește cotele de proprietate ce au fost stabilite de instanța fondului în favoarea reclamanților apelanți - corespunzător succesiunii fiecăruia dintre aceștia față de foștii proprietari ai bunurilor pentru care a fost stabilit dreptul de a primi reparații - Curtea a constatat că niciunul dintre apelurile formulate nu conține vreo critică sub acest aspect. Cum apelul este o cale de atac devolutivă, iar limitele devoluțiunii sunt imperativ stabilite prin art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. în sensul că instanța de apel procedează la verificarea legalității și temeiniciei sentinței apelate corespunzător criticilor care sunt formulate prin cererile de apel (formulate în cadrul termenului legal), urmează a se constata că nu există temei spre a se realiza un control judiciar relativ la dispoziția privind cotele care se cuvin reclamanților apelanți din măsurile reparatorii care vor fi acordate pentru imobilul preluat de la autorii M.N. și S.P. Ca atare, solicitările formulate - prin memoriul depus la fila 16 din dosarul constituit în rejudecarea apelului - de către apelanții N.I. și N.B.V. ulterior datei la care erau îndreptățiți să formuleze și să completeze cererea de apel, în sensul de a se stabili alte cote din dreptul la reparații decât cele menționate în sentința apelată nu pot constitui temei al reformării, sub acest aspect, a hotărârii supuse controlului judiciar.

2. Recursul 2.1. Motive Pârâta A.A.A.S. a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici: Instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală atunci când a respins excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a A.A.A.S., față de dispozițiile art. 21 și art. 29 din Legea nr. 10/2001. Față de art. 21 din Legea nr. 10/2001, A.A.A.S. nu poate dispune restituirea în natură a imobilului revendicat. Pe de altă parte, față de art. 26 din lege, obligația de a face propunerea de acordare a despăgubirilor revine numai SC M. SA. Printr-un al doilea motiv de recurs s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 deoarece recurenta nu a fost notificată de către intimați, iar SC M. SA nu este o societate privatizată integral de către recurentă.

A.A.A.S. nu este unitate deținătoare a imobilului în litigiu, iar recurenta nu a fost notificată, procedura administrativă fiind parcursă în contradictoriu cu SC M. SA. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată s-a constatat dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent, în forma compensării prin puncte conform Legii nr. 165/2013, pentru imobilul preluat în temeiul Legii nr. 118/1948, situat în municipiul Turnu Măgurele, județ Teleorman, compus din suprafața de 10.600 mp și construcțiile individualizate în adresa din 27 octombrie 1947 emisă de „sursa M.” aflate pe acest teren: Moara comercială; Moara țărănească cu atelierul de fabricat pâine; Magaziile și silozurile de cereale; Atelierul mecanic și de tinichigerie; Atelierul de tâmplărie; Atelierul de rifluit tăvălugi de morărit; Uzina electrică.

Așadar, în cauză nu se pune problema restituirii în natură a imobilului în litigiu, astfel încât să fie incidente prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conform cu care, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

Singura obligație ce revine A.A.A.S., în respectarea hotărârii recurate, este de a emite o decizie care să conțină propunerea de acordare de măsuri compensatorii, și pe care să o trimită C.N.C.I. Față de art. 17 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 163/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, C.N.C.I. este cea care validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, respectiv dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor. Prin urmare, procedând în sensul arătat, recurenta nu este vătămată procesual, din patrimoniul ei neieșind niciun drept.

În acest context particular, Înalta Curte a considerat că soluția instanței superioare de fond, vizând legitimarea procesuală a A.A.A.S., este corectă. Astfel, de vreme ce, la data judecării apelului, personalitatea juridică a unității notificate, SC M. SA, încetase urmare a parcurgerii procedurii falimentului, iar statul, reprezentat prin actuala A.A.A.S., deținea o cotă de 70% din capitalul social al acestei societăți comerciale, numai în sarcina A.A.A.S. poate fi pusă obligația emiterii deciziei menționate la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 163/2013. Având în vedere cele mai sus-arătate, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a făcut aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legii materiale incidente în cauză, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Pe cale de consecință, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.A.A.S. împotriva Deciziei civile nr. 569/A din 16 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2015.