ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1279/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1279/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând, asupra cauzei civile de față, a

reținut următoarele:

Prin

Decizia civilă nr.

569/A

din 16 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis

excepția

lipsei de calitate procesual pasivă a SC G. SRL.

A admis apelurile formulate de apelanții

reclamanți

N.I.

(J.N.), N.B.V., (P.D.V.), P. (C.) A.D. și P.A.G.

precum și de apelantele - pârâte

A.A.A.S.

și

SC M.U.G. SRL

împotriva sentinței

civile nr. 667 din 04 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția

civilă.

A schimbat în parte sentința apelată, în

sensul că a respins contestația formulată în contradictoriu cu SC G. SRL,

pentru lipsa calității procesual pasive.

A constatat dreptul reclamanților la măsuri

reparatorii prin echivalent, în forma compensării prin puncte conform Legii nr.

165/2013, pentru imobilul preluat în temeiul Legii nr. 118/1948, situat în municipiul

Turnu Măgurele, județ Teleorman, compus din suprafața de 10.600 mp și

construcțiile individualizate în adresa din 27 octombrie 1947 emisă de „sursa

M.” aflate pe acest teren: Moara comercială; Moara țărănească cu atelierul de

fabricat pâine; Magaziile și silozurile de cereale; Atelierul mecanic și de

tinichigerie; Atelierul de tâmplărie; Atelierul de rifluit tăvălugi de morărit;

Uzina electrică.

A respins, în rest, contestația.

A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței, relative respingerii excepției lipsei de calitate procesual pasivă a

A.A.A.S., respectiv cotelor din dreptul de proprietate atribuite

moștenitorilor.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a arătat

că, în condițiile în care prin sentința apelată s-a reținut o anumită calitate

a reclamanților apelanți, și nu numai că ea nu a fost contestată prin apelurile

formulate de celelalte părți ce au înțeles să promoveze această cale de atac,

dar rejudecarea apelurilor se realizează în baza hotărârii ce a fost pronunțată

de instanța supremă în soluționarea recursului promovat de reclamanții apelanți

- care a fost singurul recurs declarat împotriva deciziei ce a fost dată în primul

ciclu procesual în apel - în considerarea faptului că nu au fost analizate pe

fond criticile conținute de cele trei apeluri, constatarea privind calitatea de

persoane îndreptățite se impune a fi păstrată ca atare, neexistând fundament al

unei verificări legalității și/sau temeiniciei sentinței apelate sub acest

aspect.

În ce privește legitimarea procesual pasivă a

entităților care au fost chemate în judecată prin cererea introductivă, și

respectiv prin cererile formulate de reclamanți pe parcursul procesului, Curtea

a reținut că pentru stabilirea acestora este util a se observa cadrul

procedural în care a fost inițiat prezentul litigiu.

Sub acest aspect, se constată că litigiul

constituie o contestație promovată de reclamanți împotriva deciziei ce a fost

emisă de către SC M. SA, acesta din urmă fiind unitatea căreia i-a fost

adresată notificarea prin care reclamanții apelanți au solicitat măsuri

reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilele și instalațiile

care au fost preluate de către stat de la autorii lor M.N. și S.P.

Prin expertiza efectuată la judecata cauzei

în primă instanță - întocmită de exp. D.D. - a fost identificat terenul care a

aparținut autorilor reclamanților apelanți, și s-a stabilit că acesta era

deținut la data expertizei de către intimata SC M. SA.

Pe de altă parte, conform certificatului constatator

din 24 mai 2007 emis de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Teleorman, SC M. SA a

avut calitatea de asociat în cadrul SC M.U.G. SRL - înființată în baza Încheierii

nr. 747 din 02 decembrie 2002 a Tribunalului Teleorman -, iar aportul acestui

asociat la constituirea capitalului social al societății comerciale nou

înființate a fost parțial în natură.

În ce privește SC M. SA, această societate

și-a încetat existența pe parcursul procesului. Astfel cum reiese din adresa

emisă de O.N.R.C., societatea a fost radiată la data de 07 ianuarie 2009, ca

urmare a închiderii procedurii falimentului.

Anterior încetării existenței sale în

modalitatea sus-arătată, SC M. SRL a încheiat cu SC M.U.G. SRL Protocolul nr.

191 din 24 ianuarie 2003 (pag. 45-48 dosar rejudecare) prin care prima a predat

celei din urmă bunurile aduse ca aport în natură la capitalul social al SC

M.U.G. SRL, printre aceste bunuri regăsindu-se și terenurile și construcțiile

care formează obiectul litigiului, situate în or. Turnu Măgurele, jud.

Teleorman.

Având în vedere actele analizate, Curtea

constată că imobilul în litigiu a ieșit din proprietatea entității notificate -

SC M. SRL - înainte de data la care această societate a emis decizia contestată

în speță, dar ulterior datei la care i-a fost comunicată notificarea prin care

reclamanții apelanți au solicitat restituirea în natură a acestuia.

Ulterior emiterii deciziei contestate, și-a

încetat existența entitatea emitentă a acestui act de dispoziție, ea fiind

radiată ca urmare a finalizării procedurii falimentului.

Potrivit art. 33 alin. (1) din Decretul nr.

31/1954 - în vigoare la data la care a intervenit radierea menționată - „persoanele

juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și

obligații de la data înregistrării lor”, iar potrivit art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului „înregistrările în registrul

comerțului se fac pe baza unei încheieri a judecătorului delegat sau, după caz,

a unei hotărâri judecătorești irevocabile, în afară de cazurile în care legea

prevede altfel.”

Conform art. 3 pct. 23 din Legea nr. 85/2006

privind procedura insolvenței „prin procedura falimentului se înțelege

procedura de insolvență concursuală colectivă și egalitară care se aplică

debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului,

fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat”,

iar prin art. 131-135 din același act normativ este stabilit faptul că actul

care marchează închiderea procedurii falimentului îl constituie în toate cazurile

o sentință a judecătorului sindic, care se notifică oficiului registrului

comerțului pentru efectuarea mențiunii corespunzătoare.

Din economia normelor juridice enunțate,

reiese că, odată cu pronunțarea hotărârii judecătorești de închidere a procedurii

falimentului și notificării acesteia către oficiul registrului comerțului, se

procedează la radierea societății comerciale ce a parcurs o astfel de

procedură, încetând astfel să mai fie îndeplinită condiția impusă de art. 33 alin.

(1) din Decretul nr. 31/1954, și anume aceea ca persoana juridică să fie

înregistrată spre a avea drepturi și obligații.

Ca atare, consecința este aceea a încetării

capacității sale de a avea drepturi și obligații, deci chiar a existenței sale

ca subiect de drept.

Ținând seama, pe de o parte, de împrejurarea

încetării existenței SC M. SA - în condițiile prevederilor legale menționate

anterior - ca efect al închiderii procedurii falimentului pe care a parcurs-o,

și, pe de altă parte, de faptul că statul, reprezentat de apelanta pârâtă A.A.A.S.

deținea o cotă de participație de 70% la capitalul social al acestei societăți,

se impune a se analiza pretenția reclamanților de acordare a măsurilor

reparatorii în contradictoriu cu acest reprezentant al statului. Aceasta nu

numai pentru că obligația de reparație a fost asumată, prin art. 21 din Legea

nr. 10/2001, de către stat, pe seama bunurilor pe care acesta le deține, dar și

pentru că dreptul corelativ al reclamanților, de obținere a acestor despăgubiri

în baza notificării pe care au trimis-o entității ce avea în anul 2001

calitatea de unitate deținătoare nu poate fi prejudiciat de modificările care

s-au produs în ce privește funcționarea și existența acestei societăți la care

statul avea o participație semnificativă.

Astfel, este justă apărarea susținută prin

apelul formulat de apelanta pârâtă A.A.A.S. în sensul că, raportat la data

formulării notificării și a emiterii Deciziei contestate, nu sunt îndeplinite

condițiile art. 21 și 29 din Legea nr. 10/2001 spre a fi antrenată răspunderea

sa de a soluționa favorabil notificarea pe care reclamanții apelanți au

adresat-o SC M. SRL în sensul restituirii în natură a bunurilor.

Cu toate acestea, Curtea a constatat că, în

situația particulară reținută în cauză, s-a produs o extensie a raportului

juridic obligațional generat de primirea notificării de către SC M. SA,

extensie grefată pe transformările care s-au produs relativ la existența

acestei societăți comerciale în cadrul căreia apelanta A.A.A.S. deținea acțiuni

în calitate de reprezentant al acționarului majoritar (statul), persoana

juridică fiind radiată după declanșarea procedurii care fundamentează dreptul

reclamanților de a primi reparațiile prevăzute de legea specială.

Având în vedere aceste considerente, urmează

a se constata caracterul nefondat al excepției lipsei calității procesual

pasive a acestei apelante pârâte.

În ce privește legitimarea procesual pasivă a

intimatei pârâte SC G. SRL, Curtea a constatat că, potrivit probatoriului

administrat în cauză, această societate are numai calitatea de detentor precar

al unor părți din imobilul aflat în litigiu, având beneficiul folosinței

acestor părți de imobil în baza unor contracte de închiriere, și respectiv de

comodat încheiate cu SC M.U.G. SRL (care a devenit proprietară a întregului imobil

în litigiu, ca efect al aducerii lui ca aport la capitalul social de către SC

M. SRL).

Prin contractul de Închiriere nr. 650 din 01

octombrie 2003, SC M.U.G. SRL a închiriat intimatei SC G. SRL, pentru o

perioadă de 25 de ani, o suprafață de 1.200 mp în vederea amenajării de

birouri, din imobilul situat în Turnu Măgurele.

Conform contractului de comodat din 09 martie

2006, SC M.U.G. SRL a transmis către intimata SC G. SRL, pe durată

nedeterminată, dreptul de folosință asupra unui corp de clădire pentru

desfășurarea activității de producție.

Statutul juridic de detentor precar nu este

de natură a conferi drepturi sau obligații legate de acordarea măsurilor

reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, raportul juridic de locațiune

existent între această intimată și proprietarul actual al imobilului neavând

aptitudinea de a fi opus în vreo modalitate (prevăzută de legea specială)

dreptului reclamat de persoanele care pretind măsuri reparatorii de la unitatea

deținătoare.

Față de aceste considerente, Curtea a

constatat că este întemeiată excepția lipsei calității procesual pasive a SC G.

SRL.

În ce o privește pe apelanta pârâtă SC M.U.G.

SRL, Curtea a constatat că această societate a avut încă de la constituire

statutul juridic de persoană juridică de drept privat, ai cărei acționari au

fost exclusiv persoane juridice de drept privat, și ulterior și persoane

fizice.

Potrivit art. 26, raportat la 21 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, obligația de a acorda sau propune măsuri reparatorii

revine exclusiv unităților ce au statut de „regie autonomă, o societate sau

companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar,

de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept

public”.

Pe de altă parte, art. 21.1 lit. e) din

Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

prevede că „societățile comerciale privatizate integral sau cele constituite

din inițiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau,

după caz, după înființarea lor, nu sunt entități învestite cu soluționarea

notificărilor”.

Având în vedere statutul juridic menționat al

apelantei pârâte SC M.U.G. SRL, Curtea a constatat că acesta este unul care o

exclude, potrivit reglementărilor normative enunțate, din sfera unităților

deținătoare cărora le revine obligația de a acorda sau de a propune acordarea

de măsuri reparatorii în baza unor notificări ce ar fi formulate de persoane care

se pretind îndreptățite la astfel de reparații pentru imobile aflate în

patrimoniul lor social.

Pe cale de consecință, reținând că această

din urmă pârâtă apelantă nu face parte din categoria persoanelor juridice

cărora le revin obligațiile stabilite de Legea nr. 10/2001 în legătură cu

pretențiile de acordare a reparațiilor formulate de persoanele îndreptățite

conform acestui act normativ special, pretențiile formulate de reclamanții

apelanți împotriva ei, în sensul de a le restitui în natură imobilul - format

din teren în suprafață de 10.600 mp și construcții - ce a fost preluat de la

autorii lor M.N. și S.P., apar ca fiind lipsite de temei.

Argumentul reclamanților în sensul că ar fi

lovit de sancțiunea nulității actul juridic prin care entitatea notificată (SC

M. SA) a adus aport în natură respectivul imobil la constituirea SC M.U.G. SRL,

nu poate fi privit ca fondat în condițiile în care nu a existat, în anul 2002,

vreo interdicție legală de a efectua o astfel de operațiune juridică.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

reglementările din cuprinsul Legii nr. 10/2001 au fost completate cu dispoziția

înscrisă - la acea dată - în art. 20 alin. (4)

1

în sensul că „sub

sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative

și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă

înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune,

ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în

beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a

bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit

prevederilor prezentei legi.”

În lumina principiului general de drept

tempus regit actum, dar și a celui privind neretroactivitatea legii civile noi,

actul juridic prin care SC M. SA a decis în anul 2002 să transfere bunul în

litigiu (pentru care reclamanții deja formulaseră notificare în temeiul Legii nr.

10/2001) către SC M.U.G. SRL, cu titlu de aport în natură la constituirea

acestei din urmă societăți, reglementarea menționată nu poate avea vreun efect,

astfel că ea nu poate fundamenta o constatare în sensul susținut de apelanții

reclamanți, respectiv în sensul nulității lui.

În contextul factual stabilit conform

considerentelor expuse în precedent, dreptul reclamanților apelanți de a primi

măsurile reparatorii la care au vocație concretă conform prevederilor Legii nr.

10/2001 are ca și corelativ obligația A.A.A.S. de a emite un act de dispoziție

prin care să propună acordarea, în favoarea reclamanților, de măsuri

reparatorii pentru imobilul ce a fost preluat de la autorii lor, respectiv

pentru terenul în suprafață de 10.600 mp și pentru construcțiile descrise în

adresa emisă la data de 27 octombrie 1947 de Sursa M., către autorul M.N.:

moara comercială, moara țărănească cu atelierul de fabricat pâine, magaziile și

silozurile de cereale, atelierul mecanic și de tinichigerie, atelierul de

tâmplărie, atelierul de riefluit tăvălugi de morărit, uzina electrică.

Având în vedere

situația astfel reținută, precum și dispozițiile legale menționate, Curtea

constată că, în privința măsurilor reparatorii pe care reclamanții apelanți

sunt îndreptățiți să le primească, devin incidente prevederile art. 1 alin. (2)

din Legea nr. 165/2013 - conform cărora „în situația în care restituirea în

natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu

mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt

compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu

soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor

forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum

și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III.”

Relativ la incidența

în cauză a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, Curtea a avut în vedere

prevederile art. 4 din acest act normativ, potrivit cărora „dispozițiile

prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la

entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a

prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv,

aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul C.E.D.O.

suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a

prezentei legi”. Cum prezentul litigiu este grefat pe o cerere/notificare prin

care reclamanții au solicitat acordarea măsurilor reparatorii reglementate prin

Legea nr. 10/2001, pentru un imobil preluat abuziv în perioada de referință a

acestui din urmă act normativ, iar această cerere nu era definitiv soluționată

la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, această lege devine

aplicabilă în ce privește forma măsurilor reparatorii prin echivalent ce pot fi

acordate reclamanților, și procedura de urmat pentru obținerea lor în mod

efectiv.

În ce privește solicitarea reclamanților

apelanți, de a le fi acordate reparații pentru instalațiile care s-au aflat în

imobilul preluat de la cei doi autori menționați anterior, Curtea a constatat

că nu a fost administrată vreo probă care să ateste existența respectivelor

instalații la data intrării în vigoare a legii ce reglementează dreptul la

reparații.

O atare dovadă era imperios a fi făcută, în

condițiile în care art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilește că „măsurile

reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte

persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost

înlocuite, casate sau distruse”.

Sub acest aspect sunt relevante și

prevederile art. 6.2 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

potrivit cărora, „norma prevăzută la alin. (2) al art. 6 din Lege vizează

acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele și instalațiile preluate odată

cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.

Consecințele acestei norme sunt următoarele:

a) se referă la acele bunuri care se aflau în

imobilul preluat, indiferent de destinația acestuia; odată dovedit dreptul de

proprietate asupra imobilului, se prezumă că instalațiile și utilajele au

aparținut aceluiași proprietar;

b) pentru aceste bunuri se pot acorda nu

numai măsurile reparatorii (așa cum sunt definite potrivit art. 1 alin. (2) și

(3) din Lege), ci și măsura restituirii în natură;

c) bunurile respective trebuie să fie cele

preluate odată cu imobilul și să existe fizic (aceasta fiind semnificația

sintagmei „în afară de cazul în care au fost înlocuite . sau distruse”) sau să

nu fi fost casate;

d) incidența beneficiului legii se apreciază

în funcție de data nașterii dreptului la măsuri reparatorii, respectiv data

intrării în vigoare a legii (deci este necesar ca bunul respectiv să existe

fizic în patrimoniul unității deținătoare la data intrării în vigoare a legii

și totodată este necesar ca acesta să nu fi fost casat la aceeași dată,

respectiv să nu existe un proces-verbal de constatare a casării încheiat până

la data de 14 februarie 2001)”.

Curtea notează că a fost administrată în

cauză proba cu expertiza în specialitatea utilaje industriale, expertul

desemnat - R.D. - constând că utilajele și instalațiile care se regăsesc în

cadrul imobilului în litigiu au fost puse în funcțiune ulterior datei la care a

operat naționalizarea acestui imobil, respectiv în anul 1970, fiind achiziționate

în anul 1968.

Situația astfel constatată de expert

reliefează faptul că vechile instalații și utilaje (preluate odată cu

naționalizarea imobilului) au fost înlocuite cu cele care au fost identificate

cu prilejul efectuării expertizei.

Legea nr. 10/2001, ca lege specială care

reglementează regimul juridic al unor imobile care au fost preluate în perioada

06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se referă - astfel cum rezultă din însăși

titulatura ei - la măsuri reparatorii pentru bunuri imobile, legiuitorul

definind în cuprinsul art. 6 alin. (1) această categorie în sensul în care „prin

imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără

construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod

abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste

construcții”.

În alin. (2) al art. 6, legiuitorul extins

domeniul de aplicare a actului normativ și în privința unor categorii de bunuri

mobile, circumstanțiind însă această categorie astfel: „măsurile reparatorii

privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane

juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate

sau distruse”.

Din acest mod de reglementare reiese fără

echivoc voința legiuitorului de a conferi persoanelor îndreptățite vocația la

măsuri reparatorii pentru astfel de utilaje și instalații numai în situația în

care ele încă existau la data intrării în vigoare a legii speciale.

Or, în condițiile în care reclamanții

apelanți nu au produs dovezi care să releve existența, la data intrării în

vigoare a legii, a bunurilor mobile (instalațiile și utilajele) ce au fost

preluate de la autorii lor odată cu imobilul pentru care s-a constatat că au

dreptul la măsuri reparatorii, nu există temei legal spre a fi extinsă sfera de

aplicare a prevederilor legale de excepție menționate spre a se constata că

aceștia ar fi îndreptățiți la măsuri reparatorii și pentru aceste bunuri.

Față de aceste din urmă considerente, Curtea

constată că în mod corect a fost respinsă, prin sentința apelată, contestația

promovată de reclamanți relativ la dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii

pentru instalațiile și utilajele aferente celor două mori preluate de către

stat, prin naționalizare, de la autorii lor.

În ce privește cotele de proprietate ce au

fost stabilite de instanța fondului în favoarea reclamanților apelanți -

corespunzător succesiunii fiecăruia dintre aceștia față de foștii proprietari

ai bunurilor pentru care a fost stabilit dreptul de a primi reparații - Curtea a

constatat că niciunul dintre apelurile formulate nu conține vreo critică sub

acest aspect.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă,

iar limitele devoluțiunii sunt imperativ stabilite prin art. 295 alin. (1) C.

proc. civ. în sensul că instanța de apel procedează la verificarea legalității

și temeiniciei sentinței apelate corespunzător criticilor care sunt formulate

prin cererile de apel (formulate în cadrul termenului legal), urmează a se

constata că nu există temei spre a se realiza un control judiciar relativ la

dispoziția privind cotele care se cuvin reclamanților apelanți din măsurile

reparatorii care vor fi acordate pentru imobilul preluat de la autorii M.N. și S.P.

Ca atare, solicitările formulate - prin memoriul depus la fila 16 din dosarul constituit

în rejudecarea apelului - de către apelanții N.I. și N.B.V. ulterior datei la

care erau îndreptățiți să formuleze și să completeze cererea de apel, în sensul

de a se stabili alte cote din dreptul la reparații decât cele menționate în

sentința apelată nu pot constitui temei al reformării, sub acest aspect, a

hotărârii supuse controlului judiciar.

2.1. Motive

Pârâta A.A.A.S. a declarat recurs, întemeiat

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a formulat

următoarele critici:

Instanța de apel a pronunțat o soluție

nelegală atunci când a respins excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a A.A.A.S.,

față de dispozițiile art. 21 și art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Față de art. 21 din Legea nr. 10/2001, A.A.A.S.

nu poate dispune restituirea în natură a imobilului revendicat. Pe de altă

parte, față de art. 26 din lege, obligația de a face propunerea de acordare a

despăgubirilor revine numai SC M. SA.

Printr-un al doilea motiv de recurs s-a

invocat încălcarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 deoarece

recurenta nu a fost notificată de către intimați, iar SC M. SA nu este o

societate privatizată integral de către recurentă.

A.A.A.S. nu este unitate deținătoare a

imobilului în litigiu, iar recurenta nu a fost notificată, procedura

administrativă fiind parcursă în contradictoriu cu SC M. SA.

2.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat și va fi respins

pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată s-a constatat dreptul

reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent, în forma compensării prin

puncte conform Legii nr. 165/2013, pentru imobilul preluat în temeiul Legii nr.

118/1948, situat în municipiul Turnu Măgurele, județ Teleorman, compus din

suprafața de 10.600 mp și construcțiile individualizate în adresa din 27

octombrie 1947 emisă de „sursa M.” aflate pe acest teren: Moara comercială;

Moara țărănească cu atelierul de fabricat pâine; Magaziile și silozurile de

cereale; Atelierul mecanic și de tinichigerie; Atelierul de tâmplărie;

Atelierul de rifluit tăvălugi de morărit; Uzina electrică.

Așadar, în cauză nu se pune problema

restituirii în natură a imobilului în litigiu, astfel încât să fie incidente

prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conform cu care,

imobilele - terenuri

și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt

deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o

societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori

asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană

juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură,

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere

ale unității deținătoare.

Singura obligație ce revine A.A.A.S., în

respectarea hotărârii recurate, este de a emite o

decizie care să conțină

propunerea de acordare de măsuri compensatorii, și pe care să o trimită C.N.C.I.

Față de art. 17 alin. (1) lit. a) și b) din

Legea nr. 163/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de

restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada regimului comunist în România, C.N.C.I. este cea care validează/invalidează

în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin

propunerea de acordare de măsuri compensatorii, respectiv dispune emiterea

deciziilor de compensare a imobilelor.

Prin urmare, procedând în sensul arătat,

recurenta nu este vătămată procesual, din patrimoniul ei neieșind niciun drept.

În acest context particular, Înalta Curte a considerat

că soluția instanței superioare de fond, vizând legitimarea procesuală a A.A.A.S.,

este corectă.

Astfel, de vreme ce, la data judecării

apelului, personalitatea juridică a unității notificate, SC M. SA, încetase

urmare a parcurgerii procedurii falimentului, iar statul, reprezentat prin

actuala A.A.A.S., deținea o cotă de 70% din capitalul social al acestei

societăți comerciale, numai în sarcina A.A.A.S. poate fi pusă obligația

emiterii deciziei menționate la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 163/2013.

Având în vedere cele mai sus-arătate, Înalta

Curte a apreciat că instanța de apel a făcut aplicarea și interpretarea corectă

a dispozițiilor legii materiale incidente în cauză, motiv pentru care criticile

formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 312 alin.

(3) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta A.A.A.S. împotriva Deciziei civile nr. 569/A din 16 decembrie 2014

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai

2015.