ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 658/2015

Asupra recursului de față constată următoarele: Rejudecând după casarea dispusă prin Decizia nr. 4683 din 24 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin sentința nr. 1324 din 20 iunie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Fundația Culturală “T.” A respins acțiunile conexe formulate de S.G. și J.F.M. Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că imobilul situat în Bucuresti, compus din teren în suprafață de 1.695,10 mp și clădirile aflate pe el a fost dobândit de N.B. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 august 1945 la Notariatul de Stat, reclamanții B. din Buicești D.A.P.

și R.P.S. fiind singurii moștenitori ai acestuia, așa cum a rezultat din certificatul de moștenitor din 4 martie 1992 emis de Notariatul de Stat sector 1. Imobilul a trecut în patrimoniul statului prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, așa cum a rezultat din adresa emisă de Primăria municipiului București sub nr. 597067/938 din 4 februarie 2008, fiind preluat de la autorul reclamanților, în evidențele cadastrale de la nivelul anului 1986 figurând ca având destinația de Casa de Cultură a sectorului 3 București. Prin contractul de cesiune de drepturi, autentificat din 18 septembrie 2006 și din 16 octombrie 2006 la B.N.P., S.B.T., s-au dobândit în indiviziune, în cote egale, drepturile cedenților.

Din încheierea de C.F. a rezultat că pentru imobil a fost înscris dreptul de proprietate în C.F.I. a localității București, în favoarea Statului Român - Municipiul București, Primăria sector 3 având un drept de administrare asupra acestuia.

Cu privire la calitatea procesual pasivă a pârâtei Fundația Culturală “T.”, tribunalul a constatat că în baza unui contract de asociere încheiat între Casa de Cultură sector 3 și Fundația Culturală “T.”, în data de 22 decembrie 1998, pârâta a dobândit posesia asupra unor spații din imobil, pentru o perioada de 15 ani, deci durata contractului s-a convenit a fi până la data de 22 decembrie 2013. Pornind de la definiția acțiunii în revendicare care presupune acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, s-a constatat că este indiferent dacă pârâta ocupa sau nu cu un titlu valabil imobilul, fiind, de asemenea, fără relevanță împrejurarea că prin procesul verbal din data de 26 noiembrie 2007, pârâta a fost evacuată, câtă vreme contractul de asociere nu a fost desființat.

Pe fondul cauzei, în ce privește cererea prin care s-a solicitat a se constata lipsa titlului statului asupra imobilului, s-a reținut că deși în practică s-a observat că prevederile Decretului nr. 92/1950 contraveneau atât dispozițiilor Constituției de la 1948, art. 8 cât și art. 480 și art. 481 C. civ., care stabileau că orice persoană are dreptul la proprietate și nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, acest titlu există, nu a fost desființat, întrucât reclamanții nu au uzat de dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, pentru a beneficia de prevederile acesteia în analiza titlului statului asupra imobilului.

Chiar dacă s-ar reține caracterul abuziv al preluării imobilului în patrimoniul statului, existența în favoarea pârâtului Municipiul București a unui titlu de proprietate nedesființat, face ca acțiunea în revendicare să fie analizată din perspectiva existenței atât în favoarea reclamantului cât și a pârâtului a unui titlu de proprietate, instanța fiind chemată să dea preferință unuia dintre aceste titluri.

Lipsa demersurilor reclamanților în a obține măsuri reparatorii pentru imobil în temeiul legilor speciale, face ca noțiunea de bun din perspectiva Protocolului nr. 1 la C.E.D.O., ce presupune ca reclamanții să fi avut cel puțin o speranță legitimă cu privire la acest bun, să nu se regasească, întrucât reclamanții, deși beneficiari ai unor dispoziții ale legilor speciale aplicabile imobilelor naționalizate, au stat în pasivitate, astfel că la momentul formulării prezentei acțiuni reclamanții nu mai puteau invoca nici existența în patrimoniul lor a unui bun actual nici speranța legitimă că bunul le aparține.

Cum titlul pârâtului se bucură de prezumția absolută de validitate, s-a constatat de către tribunal că acesta este preferabil titlului reclamanților care au pierdut posesia bunului, abuzul invocat ca modalitate de trecere a imobilului în patrimoniul statului neputând fi reținut ca și criteriu de preferabilitate, câtă vreme reclamanții nu au înțeles să-l valorifice în condițiile legii speciale, astfel că pârâtul se poate bucura de prerogativele proprietății conferite de art. 480 C. civ., potrivit cărora proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 376/A din 9 octombrie 2014, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței tribunalului.

S-a reținut de către instanța de apel că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți are ca temei art. 480 și 481 C. civ. Raportul dintre Legea nr. 10/2001 și dispozițiile C. civ., care constituie temeiul acțiunii în cauza de față, a fost analizat în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secțiile unite, decizie obligatorie conform art. 330 7 C. proc. civ. În ceea ce privește existența în favoarea reclamanților a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, curtea a constatat că noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (M.C.), nr. 39.794/98, & 69, C.E.D.O.

2002-VII). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei (M.C.), nr. 44.912/98, & 35, C.E.D.O.

2004-IX). În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea, C.E.D.O. a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În cauză, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut apelanților în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu. A rezultat că, nici din acest punct de vedere, acest imobil nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care apelanții s-ar putea prevala. C.E.D.O. a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. În consecință, reclamanții au dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație și anume, formularea notificării, naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.

Pentru a contesta dispoziția emisă în procedura administrativă, legea a instituit calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere. În procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii.

Astfel, printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Astfel, în faza jurisdicțională reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța de judecată verifică întrunirea condițiilor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii și stabilește felul acestor măsuri. Având în vedere aceste considerente, curtea de apel a constatat că demersul judiciar al reclamanților se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale și se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel cum s-a arătat mai sus, acordarea măsurilor reparatorii către persoana îndreptățită are loc în cadrul procedurii speciale și este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În aceste condiții, compararea titlurilor deținute de părți nu poate da câștig de cauză reclamanților, întrucât eficiența titlului acestora nu poate fi valorificată și invocată în calea dreptului comun, ci, pentru considerentele arătate mai sus, pe calea specială a Legii nr. 10/2001, până la „epuizarea” acesteia. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul J.F.M. pentru motive circumscrise pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. A solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii în întregime a apelului, cu consecința, în principal, a casării sentinței tribunalului, în vederea comparării titlurilor exhibate de părți și a soluționării în fond a acțiunii în revendicare, iar în subsidiar, a modificării sentinței, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Pornind de la situația de fapt relevantă și de la prevederile legale incidente, recurentul - reclamant a arătat că acțiunea în revendicare este admisibilă și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. A invocat în susținere jurisprudența C.E.D.O., cu referire la cauzele Păduraru, Faimblat și a precizat că modificările aduse prin Legea nr. 1/2009 nu sunt incidente speței, prevalându-se de principiul constituțional potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor. A criticat decizia și sub aspectul interpretării în mod eronat de către instanța de apel a Deciziei Înaltei Curți nr. 33/2008, care nu obligă instanțele să respingă, ca inadmisibile, acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

A opinat că admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun este singurul mod de a garanta respectarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și s-a referit, în continuare, la admisibilitatea acțiunii prin raportare la momentul sesizării instanței, subliniind și faptul că nu există niciun text de lege care să stabilească pierderea dreptului de proprietate în cazul în care titularul acestuia nu uzează de legea specială de reparație și nici imposibilitatea acestuia de a da eficiență titlului său în procedura judiciară întemeiată pe dreptul comun. A considerat că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri este fondată, pornind de la titlul reclamanților și cel al statului, primul fiind preferabil, cu atât mai mult cu cât prin restituirea imobilului nu s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice, bunul nefiind înstrăinat către terți ci deținut de stat.

În motivarea acestei critici, recurentul a arătat în ce constă titlul fiecărei părți, precizând că cel al reclamanților provine de la un verus dominus, pe când statul, în raport de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 care impun exigența concordanței titlului în primul rând cu Constituția în vigoare la momentul emiterii sale, este în realitate doar un detentor precar al imobilului. A apreciat că aceste argumente impuneau necesitatea ca în cauză instanțele fondului să procedeze la o veritabilă comparare a titlurilor, după regulile aplicabile în materie, fiind eronată respingerea apelului pe considerentul că nu a recurs la dispozițiile Legii nr. 10/2001. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.

Motivele de recurs vizează modul de soluționare a acțiunii în revendicarea unui imobil preluat de stat, în condițiile în care cererea a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ special de reparație, în a cărui sferă de reglementare intră și imobilul în litigiu. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950 și în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, care se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv art. 480-481 C. civ.

Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun. A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Or, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios. Or, în speță, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenției.

Astfel, în ceea ce privește noțiunea de bun, C.E.D.O. a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc.).

În schimb, C.E.D.O. a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc.). Jurisprudența C.E.D.O. este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O.

din 12 octombrie 2010). Cât privește „valoarea patrimonială”, C.E.D.O. a statuat în hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalității preluării este condiționată de întrunirea cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Față de aceste considerente se constată că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum se pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram).

Se constată și aspectul că tranșând raportul dintre Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și dreptul comun, în ceea ce privește posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, Decizia nr. 33/2008 nu exclude într-adevăr admisibilitatea acțiunii, în măsura în care reclamantul într-o atare cerere se prevalează de un bun în sensul normei europene. Astfel, Înalta Curte a statuat prin decizia menționată că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice.

În speță nu se ridică însă problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea specială. Or, după cum s-a arătat mai sus, este evident că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare și cum susține prin motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanțiile oferite de Convenție dreptului de proprietate. Concluzionând, pentru persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil le este asigurat sub toate aspectele în cadrul prevăzut de legea specială.

Întrucât dreptul de proprietate aflat anterior în patrimoniul autorului recurentului și speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noțiunii de bun, soluția din acțiunea în revendicare a acestuia nu putea fi decât în sensul respingerii acesteia. Așadar, analizând concursul dintre legea generală reprezentată de dreptul comun în materie (art. 480 C. civ.) și legea specială de reparație (Legea nr. 10/2001), curtea de apel nu a făcut decât să aplice statuările din Decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii, obligatorii în raport de prevederile art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Menținând soluția tribunalului de respingere a unei acțiuni în revendicare formulată după adoptarea legii speciale de reparație, curtea de apel a pronunțat o soluție legală.

Se reține astfel că instanța de apel a făcut în mod corect referire la prevederile deciziei pronunțată în recurs în interesul legii în stabilirea cadrului în care a fost analizată acțiunea în revendicarea imobilului, preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. Ca atare, susținerile recurentului potrivit cărora poate solicita restituirea bunului preluat de stat pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, sunt eronate. Pentru cele ce preced, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul J.F.M. împotriva Deciziei nr. 376/A din 9 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2015.