ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 658/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 658/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față constată următoarele:

Rejudecând după casarea dispusă prin Decizia

nr. 4683 din 24 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

sentința nr. 1324 din 20 iunie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei

Fundația Culturală “T.” A respins acțiunile conexe formulate de S.G. și J.F.M.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a constatat că imobilul situat în Bucuresti, compus din teren

în suprafață de 1.695,10 mp și clădirile aflate pe el a fost dobândit de N.B.

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 august 1945 la Notariatul

de Stat, reclamanții B. din Buicești D.A.P. și R.P.S. fiind singurii

moștenitori ai acestuia, așa cum a rezultat din certificatul de moștenitor din

4 martie 1992 emis de Notariatul de Stat sector 1.

Imobilul a trecut în

patrimoniul statului prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, așa cum a rezultat

din adresa emisă de Primăria municipiului București sub nr. 597067/938 din 4

februarie 2008, fiind preluat de la autorul reclamanților, în evidențele

cadastrale de la nivelul anului 1986 figurând ca având destinația de Casa de

Cultură a sectorului 3 București.

Prin contractul de

cesiune de drepturi, autentificat din 18 septembrie 2006 și din 16 octombrie 2006

la B.N.P., S.B.T., s-au dobândit în indiviziune, în cote egale, drepturile

cedenților.

Din încheierea de

C.F. a rezultat că pentru imobil a fost înscris dreptul de proprietate în

C.F.I. a localității București, în favoarea Statului Român - Municipiul

București, Primăria sector 3 având un drept de administrare asupra acestuia.

Cu privire la

calitatea procesual pasivă a pârâtei Fundația Culturală “T.”, tribunalul a

constatat că în baza unui contract de asociere încheiat între Casa de Cultură

sector 3 și Fundația Culturală “T.”, în data de 22 decembrie 1998, pârâta a

dobândit posesia asupra unor spații din imobil, pentru o perioada de 15 ani,

deci durata contractului s-a convenit a fi până la data de 22 decembrie 2013.

Pornind de la

definiția acțiunii în revendicare care presupune acțiunea proprietarului

neposesor împotriva posesorului neproprietar, s-a constatat că este indiferent

dacă pârâta ocupa sau nu cu un titlu valabil imobilul, fiind, de asemenea, fără

relevanță împrejurarea că prin procesul verbal din data de 26 noiembrie 2007,

pârâta a fost evacuată, câtă vreme contractul de asociere nu a fost desființat.

Pe fondul cauzei, în

ce privește cererea prin care s-a solicitat a se constata lipsa titlului

statului asupra imobilului, s-a reținut că deși în practică s-a observat că

prevederile Decretului nr. 92/1950 contraveneau atât dispozițiilor Constituției

de la 1948, art. 8 cât și art. 480 și art. 481 C. civ., care stabileau că orice

persoană are dreptul la proprietate și nu poate fi lipsit în mod arbitrar de

proprietatea sa, acest titlu există, nu a fost desființat, întrucât reclamanții

nu au uzat de dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, pentru a beneficia de

prevederile acesteia în analiza titlului statului asupra imobilului.

Chiar dacă s-ar

reține caracterul abuziv al preluării imobilului în patrimoniul statului,

existența în favoarea pârâtului Municipiul București a unui titlu de

proprietate nedesființat, face ca acțiunea în revendicare să fie analizată din

perspectiva existenței atât în favoarea reclamantului cât și a pârâtului a unui

titlu de proprietate, instanța fiind chemată să dea preferință unuia dintre

aceste titluri.

Lipsa demersurilor

reclamanților în a obține măsuri reparatorii pentru imobil în temeiul legilor

speciale, face ca noțiunea de bun din perspectiva Protocolului nr. 1 la C.E.D.O.,

ce presupune ca reclamanții să fi avut cel puțin o speranță legitimă cu privire

la acest bun, să nu se regasească, întrucât reclamanții, deși beneficiari ai

unor dispoziții ale legilor speciale aplicabile imobilelor naționalizate, au

stat în pasivitate, astfel că la momentul formulării prezentei acțiuni

reclamanții nu mai puteau invoca nici existența în patrimoniul lor a unui bun

actual nici speranța legitimă că bunul le aparține.

Cum titlul pârâtului

se bucură de prezumția absolută de validitate, s-a constatat de către tribunal

că acesta este preferabil titlului reclamanților care au pierdut posesia

bunului, abuzul invocat ca modalitate de trecere a imobilului în patrimoniul

statului neputând fi reținut ca și criteriu de preferabilitate, câtă vreme

reclamanții nu au înțeles să-l valorifice în condițiile legii speciale, astfel

că pârâtul se poate bucura de prerogativele proprietății conferite de art. 480 C.

civ., potrivit cărora proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si

dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de

lege.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin Decizia nr. 376/A din 9 octombrie 2014, prin care s-a respins, ca

nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței tribunalului.

S-a reținut de către

instanța de apel că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți are ca

temei art. 480 și 481 C. civ.

Raportul dintre Legea

nr. 10/2001 și dispozițiile C. civ., care constituie temeiul acțiunii în cauza

de față, a fost analizat în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în secțiile unite, decizie obligatorie

conform art. 330

7

C. proc. civ.

În ceea ce privește

existența în favoarea reclamanților a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, curtea a constatat că noțiunea

"bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și

valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova

împotriva Republicii Cehe (dec.) (M.C.), nr. 39.794/98, & 69, C.E.D.O.

2002-VII).

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o

obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să

ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4

martie 2003).

În

schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția,

inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală

sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera

că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de

restituire (Kopecky împotriva Slovaciei (M.C.), nr. 44.912/98, & 35, C.E.D.O.

2004-IX).

În

Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, C.E.D.O. a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul

patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o

"valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul

intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine

stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea,

C.E.D.O. a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei

persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă

în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În cauză, nicio

instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut apelanților

în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu. A rezultat

că, nici din acest punct de vedere, acest imobil nu reprezintă un "bun

actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care apelanții s-ar

putea prevala.

C.E.D.O.

a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001

și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care

trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei

despăgubiri. În consecință, reclamanții au dreptul la o despăgubire în măsura

în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile

de reparație și anume, formularea notificării, naționalizarea ilegală a bunului

și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.

Pentru a contesta

dispoziția emisă în procedura administrativă, legea a instituit calea prevăzută

de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură

reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului

de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor

membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.

În procedura

reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța poate proceda, în virtutea

plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea

măsurilor reparatorii. Astfel, printr-o jurisprudență unificată prin Decizia

nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența

instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea

persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință,

întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001,

inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a

notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Astfel, în faza

jurisdicțională reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța de judecată

verifică întrunirea condițiilor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii

și stabilește felul acestor măsuri.

Având în vedere

aceste considerente, curtea de apel a constatat că demersul judiciar al

reclamanților se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale și

se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu

prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel cum s-a

arătat mai sus, acordarea măsurilor reparatorii către persoana îndreptățită are

loc în cadrul procedurii speciale și este condiționată de întrunirea de către

partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de

legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În aceste condiții,

compararea titlurilor deținute de părți nu poate da câștig de cauză

reclamanților, întrucât eficiența titlului acestora nu poate fi valorificată și

invocată în calea dreptului comun, ci, pentru considerentele arătate mai sus,

pe calea specială a Legii nr. 10/2001, până la „epuizarea” acesteia.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamantul J.F.M. pentru motive circumscrise pct.

9 al art. 304 C. proc. civ. A solicitat modificarea în tot a deciziei recurate,

în sensul admiterii în întregime a apelului, cu consecința, în principal, a

casării sentinței tribunalului, în vederea comparării titlurilor exhibate de

părți și a soluționării în fond a acțiunii în revendicare, iar în subsidiar, a

modificării sentinței, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Pornind de la situația

de fapt relevantă și de la prevederile legale incidente, recurentul - reclamant

a arătat că acțiunea în revendicare este admisibilă și după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001. A invocat în susținere jurisprudența C.E.D.O., cu referire

la cauzele Păduraru, Faimblat și a precizat că modificările aduse prin Legea nr.

1/2009 nu sunt incidente speței, prevalându-se de principiul constituțional potrivit

căruia legea dispune numai pentru viitor. A criticat decizia și sub aspectul

interpretării în mod eronat de către instanța de apel a Deciziei Înaltei Curți nr.

33/2008, care nu obligă instanțele să respingă, ca inadmisibile, acțiunile în

revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. A opinat că

admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun este singurul mod de a

garanta respectarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și s-a referit, în

continuare, la admisibilitatea acțiunii prin raportare la momentul sesizării

instanței, subliniind și faptul că nu există niciun text de lege care să

stabilească pierderea dreptului de proprietate în cazul în care titularul

acestuia nu uzează de legea specială de reparație și nici imposibilitatea

acestuia de a da eficiență titlului său în procedura judiciară întemeiată pe

dreptul comun.

A considerat că acțiunea

în revendicare prin comparare de titluri este fondată, pornind de la titlul

reclamanților și cel al statului, primul fiind preferabil, cu atât mai mult cu

cât prin restituirea imobilului nu s-ar aduce atingere securității raporturilor

juridice, bunul nefiind înstrăinat către terți ci deținut de stat.

În motivarea acestei

critici, recurentul a arătat în ce constă titlul fiecărei părți, precizând că

cel al reclamanților provine de la un verus dominus, pe când statul, în raport

de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 care impun exigența

concordanței titlului în primul rând cu Constituția în vigoare la momentul

emiterii sale, este în realitate doar un detentor precar al imobilului.

A apreciat că aceste

argumente impuneau necesitatea ca în cauză instanțele fondului să procedeze la

o veritabilă comparare a titlurilor, după regulile aplicabile în materie, fiind

eronată respingerea apelului pe considerentul că nu a recurs la dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.

Motivele de recurs

vizează modul de soluționare a acțiunii în revendicarea unui imobil preluat de

stat, în condițiile în care cererea a fost formulată după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, act normativ special de reparație, în a cărui sferă de

reglementare intră și imobilul în litigiu.

Fiind

vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950

și în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente

dispozițiile acestei legi speciale de reparație, care se aplică prioritar în

raport cu dreptul comun, respectiv art. 480-481 C. civ.

Acțiunea

în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși

admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru

recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă

analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege

specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de

comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A

considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant de a

opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia

generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea

preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create

prin aplicarea legii speciale.

Or, Legea

nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în

cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să

diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator,

subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu

caracter special.

Numai

persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care,

din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea

bunului litigios.

Or, în

speță, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar

justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un

„bun” în sensul Convenției.

Astfel, în ceea ce

privește noțiunea de bun, C.E.D.O. a decis că poate cuprinde atât bunurile

existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care

reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea

concretizate.

Conform principiilor

ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei

decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască

direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza

Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza

Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României,

hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc.).

În schimb, C.E.D.O. a

statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat

speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori

o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției

(cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie

2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie

2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3

decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 14 decembrie 2006, etc.).

Jurisprudența

C.E.D.O. este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză

pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în

cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o

hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie

titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12

octombrie 2010).

Cât privește

„valoarea patrimonială”, C.E.D.O. a statuat în hotărârea pilot că aceasta se

bucură de protecția oferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare

a ilegalității preluării este condiționată de întrunirea cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de

atac prevăzute de aceste legi.

Față de aceste

considerente se constată că reclamantul nu deține un bun și un drept la

restituirea în natură, astfel cum se pretinde pe calea acțiunii în revendicare,

ci are un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii

nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită

promovarea cu succes a acțiunii în revendicare (electa una via non datur

recursus ad alteram).

Se constată și

aspectul că tranșând raportul dintre Legea nr. 10/2001, care reglementează

regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de statul român în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 și dreptul comun, în ceea ce privește

posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, Decizia nr. 33/2008 nu

exclude într-adevăr admisibilitatea acțiunii, în măsura în care reclamantul

într-o atare cerere se prevalează de un bun în sensul normei europene.

Astfel, Înalta Curte

a statuat prin decizia menționată că în cadrul unei acțiuni în revendicare este

posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da

preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului

securității raporturilor juridice.

În speță nu se ridică

însă problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii

interne speciale, decât în măsura în care reclamantul s-ar putea prevala de un

bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și

astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea specială.

Or, după cum s-a

arătat mai sus, este evident că reclamantul nu deține un bun și un drept la

restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare și

cum susține prin motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanțiile oferite

de Convenție dreptului de proprietate.

Concluzionând, pentru

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, accesul la

justiție și dreptul la un proces echitabil le este asigurat sub toate aspectele

în cadrul prevăzut de legea specială.

Întrucât dreptul de

proprietate aflat anterior în patrimoniul autorului recurentului și speranța

redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile

noțiunii de bun, soluția din acțiunea în revendicare a acestuia nu putea fi

decât în sensul respingerii acesteia.

Așadar, analizând

concursul dintre legea generală reprezentată de dreptul comun în materie (art. 480

C. civ.) și legea specială de reparație (Legea nr. 10/2001), curtea de apel nu

a făcut decât să aplice statuările din Decizia nr. 33/2008 dată în interesul

legii, obligatorii în raport de prevederile art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ.

Menținând soluția

tribunalului de respingere a unei acțiuni în revendicare formulată după

adoptarea legii speciale de reparație, curtea de apel a pronunțat o soluție

legală.

Se reține astfel că

instanța de apel a făcut în mod corect referire la prevederile deciziei

pronunțată în recurs în interesul legii în stabilirea cadrului în care a fost

analizată acțiunea în revendicarea imobilului, preluat de stat în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001.

Ca atare, susținerile

recurentului potrivit cărora poate solicita restituirea bunului preluat de stat

pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar după

intrarea în vigoare a noii legi, sunt eronate.

Pentru cele ce

preced, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul J.F.M. împotriva Deciziei nr. 376/A

din 9 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 martie 2015.