ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2842/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2842/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 108 din 11 ianuarie

2013, Judecătoria Brezoi a declinat, în favoarea Tribunalului Vâlcea, acțiunea

prin care reclamanta C.G. a chemat în judecată Statul Român și Serviciul Român

de Informații UM xx pentru a fi obligați să-i respecte deplina proprietate și

posesiunea terenului în suprafață de 2.045,35 m.p și a Vilei C. aflată pe

acesta, situată în Călimănești, CF nr. zz a orașului Călimănești, nr. cadastral

C1.

Prin decizia civilă

nr. 314 din 14 martie 2013, Tribunalul Vâlcea a admis acțiunea și i-a obligat pe

pârâți să-i respecte, reclamantei, dreptul de proprietate.

Cât privește autoritatea

de lucru judecat, invocată de pârâți prin raportare la sentința civilă nr. 2124

din 04 mai 2010 a Curții de Apel București și decizia civilă nr. 1649 din 18

martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul a apreciat că aceasta

nu operează.

În judecata anterioară,

purtată în condițiile Legii nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005,

privitor la aceleași imobile, s-a statuat în sensul nerestituirii imobilelor în

natură, sens în care a fost anulată decizia de restituire dată de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2496 din 15 iulie 2008, constatându-se

irevocabil că îndreptățirea la reparație a fostului proprietar se întinde asupra

despăgubirilor.

În cauza pendinte, instanța

a fost învestită cu o acțiune în revendicare de drept comun, ceea ce lipsește cele

două cauze de tripla identitate cerută de art. 1201 C. civ., respectiv obiectul

și cauza, în sensul că primul a avut drept obiect o contestație împotriva deciziei

de restituire în natură, iar cel de față, revendicarea aceluiași bun.

Excepția inadmisibilității,

față de dezlegările cuprinse în deciziile nr. 33/2008, nr. 23 și nr. 27/2011 de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, dar și față de situația că reclamanta,

alegând să urmeze procedura reglementată de legea specială, nu a contestat decizia

nr. 6/2002 a Serviciul Român de Informații, prin care s-a stabilit îndreptățirea

de a primi despăgubiri, s-a constatat a fi nefondată.

Prin raportare la decizia

nr. 33/2008 nu s-a constatat eficientă excepția inadmisibilității acțiunii. Această

decizie, după ce, într-un prim considerent, apreciază ca fiind obligatoriu recursul

la procedura stabilită de Legea nr. 10/2001, recunoaște în continuare accesul proprietarului

deposedat la acțiunea de drept comun, atunci când normele speciale sunt incompatibile

ori contrare Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

S-a concluzionat astfel că nu se poate aprecia ca inadmisibilă o acțiune fondată

pe dreptul comun, în considerarea existenței anterioare a unei rezolvări, potrivit

unei legi speciale, care însă nu este suficient de eficientă.

Tribunalul a constatat

că decizia nr. 33/2008 a avut în vedere situația existenței în patrimoniul persoanei

a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care îi deschide

întotdeauna calea apărării acestui drept prin revendicarea obiectului fizic asupra

căruia poartă, cu condiția ca aceasta să nu aducă atingere dreptului de proprietate

dobândit de terți cu bună-credință.

Cât privește fondul pricinii,

s-a reținut că, reclamantei, i-a fost acordată o despăgubire pentru acest bun în

temeiul Legii nr. 112/1995, o sumă apreciată de instanță ca fiind modică și că,

urmare a notificării formulate în condițiile noii Legi nr. 10/2001, aceasta a solicitat

restituirea în natură a imobilului. La răspunsul dat de către persoana notificată,

deținătorul construcției și terenului, prin care s-a stabilit că aceasta ar avea

dreptul de a primi despăgubiri în echivalent, reclamanta s-a arătat de acord cu

modalitatea de restituire, cu adresa din 22 iulie 2002, decizia nefiind încă executată

până în anul 2005. În condițiile modificării aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea

nr. 247/2005, reclamanta a solicitat reverificarea dosarului și restituirea în natură

a imobilului, invocând în favoarea sa dispozițiile art. 21 din Titlul VII al acesteia,

potrivit cărora, dacă imobilul pentru care s-a stabilit plata de despăgubiri este

restituibil în natură, prin decizie motivată, se va proceda la restituire.

În acest context a fost

emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia nr.

2496 din 15 iulie 2008, în sensul restituirii în natură a imobilului, în considerarea

unei preluări abuzive a imobilului, dar și a restituirii de către aceasta a sumei

actualizate a despăgubirilor primite în baza Legii nr. 112/1995. Decizia fiind atacată

de către deținătorul imobilului, a fost desființată de instanța judecătorească,

ce a stabilit că nu se putea reveni asupra modalității de restituire cu care reclamanta

s-a arătat de acord, în acest stadiu al procedurilor.

Față de protecția oferită

de legea română dreptului de proprietate, acțiunea în revendicare a fost constatată

admisibilă și s-a trecut la cercetarea acestui drept.

În concret, s-a constatat

că preluarea prin naționalizare nu a fost una legală, sens în care, potrivit

art. 6 din Legea nr. 213/1998, ea nu putea fi în prezent considerată validă. O astfel

de lipsă de valabilitate are drept consecință recunoașterea pe efect retroactiv

a dreptului în patrimoniul autorilor, așa încât, preluarea de către stat nu a avut

niciun efect asupra acestui drept. Ba mai mult, legea reparatorie a recunoscut în

mod expres caracterul abuziv al preluării, la fel ca și pârâtul Statul Român, prin

Comisia specială care a emis decizia de restituire în echivalent.

Prin decizia civilă

nr. 146 din 26 noiembrie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis

apelurile pârâților, a schimbat sentința primei instanțe, în sensul respingerii

acțiunii reclamantei.

Inadmisibilitatea acțiunii

în revendicare, prin raportare la cele statuate în procedura administrativă și concursul

mijloacelor jurisdicționale de satisfacere a dreptului proprietarului deposedat,

nu este întemeiată.

Pe fond, așa cum rezultă

din probatoriul cauzei în propria sa cerere, pornită în condițiile Legii nr. 112/1996,

reclamanta a obținut, inițial, o despăgubire pentru bunul ce s-a constatat a nu

fi susceptibil de restituire în natură. În acel context legislativ, statul prin

instituțiile sale, inclusiv cea jurisdicțională, avea a aprecia în ce măsură preluarea

a fost valabilă, judecata examinând calitatea de persoane supuse naționalizării

prin prisma Decretului nr. 92/1950 care prevedea exceptări pentru anumite categorii

de proprietari. Niciodată pe parcursul judecății pendinte nu s-a pretins funcționarea

unei asemenea excepții în favoarea autorilor reclamantei. Nici instanța, în considerentele

sale, nu a apreciat că ar fi operat o asemenea excepție, ci doar că, în tot, actul

de naționalizare a fost unul abuziv, contravenind Constituției de la acea vreme.

A fost necesar ca prin

Legea nr. 10/2001, legiuitorul român să declare dispozițiile actului de naționalizare

ca fiind abuzive, prin prisma unei opțiuni politice. Odată cu această declarare,

a fost instituită și procedura de reparare a prejudiciilor cauzate de regimul politic

anterior. În condițiile acestei proceduri, reclamanta și-a exprimat mulțumirea pe

propunerea formulată de către deținătorul bunului, Serviciul Român de Informații,

nimic din toate cele reținute de instanță și arătate sub acest aspect de către apelanți

nefiind contestat.

În prezent, în cadrul

aceleiași proceduri, se află în curs de aplicare dispozițiile legii adoptate ca

urmare a pronunțării de Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot

în cauza Atanasiu ș.a. Soluția CEDO a avut în vedere numărul mare de solicitări

adresate Statului Român, între care, foarte multe finalizate cu o dispoziție de

apreciere a îndreptățirii de primire a despăgubirilor în echivalent, dar neaduse

la îndeplinire, sens în care Curtea a dispus acordarea către Statul Român a unui

interval de remediere a neconformării sale față de hotărârile date împotriva statului

atât de instanța internațională, cât și de către instanțele naționale.

Finalizarea procedurii

instituită de Legea nr. 10/2001 și care a avut ca efect o mutare a dreptului de

proprietate al reclamantei, prin acordul acesteia, de asupra imobilelor, asupra

valorii stabilite în procedura prevăzută de legea specială.

Intervenit fiind acest

transfer al dreptului de proprietate asupra despăgubirilor, în mod evident, în acțiunea

în revendicarea bunului în natură nu mai există pentru reclamantă un titlu de proprietate,

care să fie opus statului posesor prin intermediul organismului său, S.R.I., de

aceea, în mod greșit tribunalul a examinat în continuare ca existând în patrimoniul

reclamantei dreptul asupra imobilelor prin prisma succesiunii în timp a actelor

anterioare momentului 1989 și a valabilității acestora.

Orice considerente din

acest punct de vedere nu mai pot fi luate în calcul, odată ce reclamanta și-a manifestat

opțiunea, neconstrânsă, ca dreptul său de proprietate să-i reintre în patrimoniu,

sub forma despăgubirilor.

Împotriva deciziei civile

nr. 146 din 26 noiembrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, a formulat,

la data de 03 februarie 2014, cerere de recurs reclamanta

C.G., prin care a criticat-o

pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

Decizia atacată este nelegală

pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - s-a susținut astfel că

obligația instanței de a-și motiva hotărârea, consacrată prin dispozițiile art.

261 C. proc. civ., are în vedere, între altele, examinarea argumentelor părților,

punctul de vedere al instanței față de fiecare argument esențial și, nu în ultimul

rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Per a contrario,

instanțele de control judiciar sunt obligate să evoce și să examineze efectiv, punctual

și în mod concret toate motivele de recurs invocate de părți. Mai mult, art. 21

alin. (3) din Constituția României, art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează dreptul la un proces

echitabil.

Nemotivarea hotărârii

sau motivarea neconvingătoare echivalează cu nesoluționarea cauzei sau altfel spus,

cu lipsa actului de justiție.

În analizarea motivelor

de apel, Curtea a respins corect susținerile referitoare la pretinsa inadmisibilitate

a acțiunii reclamantei. În contradicție cu propria sa motivare, Curtea a revenit

și a reținut ca argument al soluției de respingere a acțiunii în revendicare, o

pretinsa inexistență a dreptului de proprietate al recurentei-reclamante, în raport

de hotărârile pronunțate în celelalte litigii. Aceasta argumentare excede chiar

și susținerilor celor doi apelanți care nu și-au permis să conteste dreptul de proprietate

al recurentei.

Hotărârea este lipsită

de motivare, întrucât instanța a ignorat total apărările reclamantei și nu a răspuns

în niciun mod acestora și argumentelor aduse în susținerea acțiunii și combaterea

punctului de vedere al părților adverse.

La momentul apariției

Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a acestor imobile,

însă Serviciul Român de Informații a emis decizia nr. 6 din 14 mai 2002, cu oferta

de restituire în echivalent, sub forma de titluri de valoare folosite exclusiv în

procesul de privatizare sau acțiuni tranzacționate pe piața de capital, în valoare

de 5.790,2 milioane ROL, reprezentând diferența dintre valoarea imobilului și valoarea

despăgubirilor bănești primite în baza Legii nr. 112/1995, actualizate.

Ulterior, prin Legea

nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 a suportat mai multe modificări, printre care și

cele prevăzute în art. 16 (anexa 2, lit. a) pct. 3), în sensul posibilității restituirii

în natură a unor imobile aparținând unor instituții publice. În aceste condiții,

reclamanta a apreciat că este îndreptățită să solicite reverificarea dosarului și

restituirea în natură a bunurilor, cu atât mai mult cu cât chiar legiuitorul a prevăzut

o astfel de posibilitate, în Titlul nr. VII din Legea nr. 247/2005, capitolul VII,

art. 21; "Dacă, pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale, aceasta

stabilește ca imobilul pentru care s-a stabilit plata de despăgubiri este restituibil

în natură, prin decizie motivată va proceda la restituirea acestuia".

Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de restituire în natura nr. 2496 din

15 iulie 2008, dispunând restituirea Vilei C. și a terenului aferent de 2045,35

m.p. Decizia a fost atacată în instanța de către Serviciul Român de Informații și

desființată, cu o motivare vădit nelegală, printre motive fiind și acela ca reclamanta

nu ar fi solicitat prin notificare restituirea în natură.

Instanțele, în Dosarul

nr. 5774/2/2009 al Tribunalului București, nu au soluționat cauza pe fond, nepronunțându-se

o hotărâre care să pună în discuție dreptul său de proprietate, ci au avut în vedere

doar o pretinsa neîndeplinire a procedurilor administrative prevăzute de lege, instanța

supremă, prin decizia civilă nr. 1649 din 18 martie 2011, pronunțând soluția finală.

Autorii reclamantei, și

nici reclamanta, nu au pierdut proprietatea asupra bunurilor în litigiu, întrucât

singurul mod legal în care proprietatea putea fi preluată, împotriva voinței proprietarului,

era exproprierea pentru cauza de utilitate publică. În speță, nu a existat un astfel

de mod de preluare, astfel că statul nu a dobândit niciodată un drept de proprietate

asupra bunurilor în litigiu.

În drept, au fost invocate

prevederile Constituției, ale art. 481 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 și art.

17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, în conformitate cu care nimeni

nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică, după

o dreapta și prealabilă despăgubire.

Decizia nr. 33 din 09

iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în

interesul legii, a prevăzut două teze diferite, astfel "În cazul în care sunt

sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun,

în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori

securității raporturilor juridice".

Astfel, s-a statuat că

trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are,

la rândul sau, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară,

prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul. Cu certitudine, s-a susținut

că nu este cazul de față.

S-a susținut totodată

și că decizia Curții de Apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru toate argumentele

prezentate deja în primul motiv de recurs, hotărârea este lipsită de temei legal,

instanța nesoluționând de fapt fondul litigiului, nefăcând o comparație între drepturile

pretinse de fiecare dintre părți, respingând practic acțiunea pe o excepție - lipsa

reclamantei de calitate procesuală activă, prin lipsa dovedirii calității de proprietar.

Interesul recurentei de

a-și rezolva problema bunurilor preluate abuziv de fostul regim comunist nu este

dat numai de faptul ca legislația a permis și restituirea unor astfel de bunuri

(însă ea nu mai are deschisă calea Legii nr. 10/2001), dar mai cu seama faptul că

ea nu are nicio speranța legitimă în a-și vedea recuperat prejudiciul încercat prin

confiscarea acestora prin intermediul deciziei care s-a emis. Mai mult, recurenta

a fost obligată să plătească statului cca 1 miliard RON pentru a putea fi emisă

decizia de restituire în natură, astfel că ea este prejudiciată de două ori.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, în cauza Faimblat împotriva României, a stabilit că, deși Legea nr. 10/2001

deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul,

și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu în prezent, în măsura

să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor

pentru care nu este posibilă restituirea în natură. Curtea a reținut că a existat

o ingerința și că nu este necesar să se clarifice problema dacă aceasta ingerință

este urmarea sau nu un scop legitim pentru că, oricum, nu respecta cerința proporționalității.

Dreptul de acces la justiție nu este doar un drept teoretic de a obține recunoașterea

dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci include și speranța legitimă ca hotărârea

să fie pusă în executare, obligația pentru administrație de a se conforma unei hotărâri

judecătorești sau decizii pronunțate de cea mai înalta instanță administrativă a

statului în domeniu. S-a susținut totodată că Fondul „Proprietatea" nu funcționează

în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă. Legea

nr. 10/2001 și nici Legea de modificare nr. 247/2005 nu țin cont de prejudiciul

suferit prin absența prelungită a despăgubirii persoanelor care au fost private

de bunurile lor.

Curtea a stabilit deja

în cauzele Ruxandra Ionescu împotriva României și Matache și alții împotriva României,

că acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat

ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri.

Soluția Curții care a

avut în vedere în mod exclusiv pretinsa sa despăgubire în echivalent este în vădita

contradicție cu practica Curții Europene, dar și cu cea a Statului Român care a

emis Legea nr. 165/2013, tocmai pentru rezolvarea unor litigii similare și care

are în vedere, în mod prioritar, restituirea în natură a bunurilor, deci recunoașterea

calității de proprietari a foștilor deposedați politic.

Recursul este nefondat.

Este important de reținut

că, încă din fața primei instanțe, s-a tranșat asupra cadrului procesual de învestire,

reținându-se în mod explicit că, în cauza pendinte, instanța a fost învestită cu

o acțiune în revendicare de drept comun, în timp ce judecata anterioară s-a purtat

și finalizat în condițiile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea

nr. 247/2005, privitor la aceleași imobile.

Astfel, în Dosarul

nr. 5774/2/2009, în care s-au pronunțat sentința civilă nr. 2124 din 4 mai 2010

a Curții de Apel București și decizia civilă nr. 1649 din 18 martie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, s-a statuat în

sensul nerestituirii imobilelor în natură, constatându-se în mod irevocabil că îndreptățirea

la reparație a fostului proprietar se întinde asupra despăgubirilor, pentru care,

de altfel, persoana îndreptățită a și solicitat convertirea titlurilor de valoare

nominală în titluri de despăgubire, așa cum prevăd dispozițiile legii speciale.

S-a avut în vedere că,

de principiu, instanțelor judecătorești le revine sarcina de a examina, în concursul

dintre cele două legi, existența unui remediu eficient din partea statului pentru

pretinsa încălcare adusă proprietății, prin edictarea unei legi speciale în acest

sens, cu protejarea în același timp a unui drept nou, născut în favoarea unui alt

dobânditor de la stat.

Astfel, respingând excepția

inadmisibilității acțiunii, întemeindu-se pe efectele deciziei pronunțate în interesul

legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel, examinând

pe fond soluția primei instanțe din perspectiva apărărilor privind protejarea realităților

juridice consfințite printr-o hotărâre judecătorească, proporționalitatea ingerinței

statale pe calea pronunțării unei astfel de hotărâri, față de pierderea suferită

de patrimoniul privat, a constatat în mod corect că apelurile sunt întemeiate.

S-a apreciat astfel judicios

că finalizarea procedurii instituită de Legea nr. 10/2001, cu intrarea ei în faza

de executare supusă reglementării legii noi, reprezintă o mutare a dreptului de

proprietate al reclamantei, prin acordul acesteia, de asupra imobilelor, asupra

valorii stabilite în procedura prevăzută de această lege specială.

Dat fiind acest transfer

al dreptului de proprietate asupra despăgubirilor, în mod evident, în acțiunea de

drept comun de revendicare a bunului în natură nu mai există pentru reclamantă un

titlu de proprietate care să fie opus statului posesor, prin intermediul celuilalt

pârât, Serviciul Român de Informații.

Altfel spus,

la momentul

finalizării procedurii instituită de Legea

nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, reclamanta a

devenit

titulara unui drept la despăgubire, ce urmează a fi valorificat în condițiile legii

speciale

adoptate

ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii

pilot în cauza Maria Atanasiu ș.a contra României.

De altfel, reclamanta

și-a exprimat acordul și a urmat procedurile vizând obținerea despăgubirilor pentru

fosta sa proprietate, acest acord fiind avut în vedere de către instanța judecătorească

în procedura anterioară atunci când a statuat că nu poate interveni o restituire

în natură a imobilelor.

S-a apreciat corect că

acest considerent al instanței pentru care hotărârea judecătorească a invalidat

actul administrativ de restituire în natură este obligatoriu atât statului, cât

și persoanei care, după finalizarea judecății, urmărește reluarea exercițiului dreptului

de proprietate asupra bunului, în substanța sa. Această substanță nu este afectată,

tocmai datorită acordului exprimat de către reclamantă, ce s-a considerat pe deplin

satisfăcută cu primirea despăgubirilor, și care urmează o nouă procedură menită

să-i protejeze drepturile sale în ansamblul tuturor drepturilor masei de persoane

ce a formulat asemenea cereri, prin măsuri obligatorii în mod echivalent din partea

statului continuator al celui uzurpator.

Toate aceste considerente

de fapt și de drept reținute de instanța de apel sunt pe deplin coerente și elocvente

situației cauzei pendinte, astfel că nu poate fi primită nici o critică de nelegalitate

pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivele neputând fi apreciate

ca fiind contradictorii și/sau străine de natura pricinii.

Obligația instanței de

apel de a-și motiva hotărârea pronunțată, consacrată prin dispozițiile art. 261

C. proc. civ., a fost pe deplin respectată, punctul de vedere al instanței față

de fiecare argument esențial al cauzei fiind în mod riguros consemnat.

Simplul fapt că recurenta-reclamantă

nu este de acord cu soluția pronunțată nu o îndreptățește să susțină caracterul

contradictoriu al motivării, cu atât mai mult cu cât pretinsele critici de nelegalitate

nu sunt susținute de argumente concrete privind caracterul inadecvat sau contradictoriu

al considerentelor.

În egală măsură, nici

dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 și art. 13

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

nu au fost nesocotite, cât timp pretenția reclamantei în procedura legii speciale

s-a judecat după toate rigorile accesului deplin la justiție, respectiv ale dreptului

la un proces echitabil - reclamanta și-a formulat apărările, a administrat și valorificat

probatoriul în circumstanțele particulare ale acelei cauze deduse judecății și în

contextul normativ incident.

Recurenta-reclamantă este

de acord cu soluția instanței de apel în privința excepției de inadmisibilitate

a acțiunii, dar respinge de plano raționamentul instanței de apel pe fondul raportului

juridic litigios care a condus la concluzia inexistenței dreptului de proprietate

al acesteia în raport de hotărârile pronunțate în celelalte litigii.

Cât timp legiuitorul a

adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră

îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii

pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea

în natură a imobilelor, nu poate fi primită critica conform căreia apelanții-pârâți

nu și-au permis să conteste dreptul de proprietate al recurentei-reclamante, cuvenita

distincție între vechiul drept de proprietate al reclamantei și măsurile reparatorii

prescrise de legea specială impunându-se a fi făcută.

În raport

de circumstanțele cauzei pendinte, foarte clar exprimate, instanțele fondului nu

puteau ajunge la concluzia existenței unui "bun actual" în patrimoniul

reclamantei, cât timp aceasta nu a invocat efectele unei hotărâri definitive și

executorii care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care să fi dispus,

prin dispozitiv, în mod expres restituirea bunului.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a consemnat această condiției într-o jurisprudență

constantă, precizând suplimentar că transformarea într-o "valoare patrimonială",

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din

simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea

de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute

de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi -

în special, Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României,

publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010.

Prin decizia nr. 33

din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs

în interesul legii, s-a statuat cu precădere asupra unei dispoziții de principiu:

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.

Această dispoziție de

principiu nu putea fi ignorată în cauza de față, pe de o parte, pentru că ipoteza

cauzei pendinte este aceea a unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva statului,

iar, pe de altă parte, în procedura legii specială a fost pronunțată o hotărâre

judecătorească irevocabilă, ale cărei efecte, pe deplin configurate de instanța

anterioară, nu puteau fi ignorate.

Invocarea celui de-al

doilea aliniat al deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 - "în cazul în care sunt

sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun,

în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori

securității raporturilor juridice" - nu poate ignora ipoteza cauzei pendinte

și nici dispoziția de principiu cuprinsă în primul aliniat. Cât timp nu ne aflăm

în ipoteza unei acțiuni în revendicare îndreptate împotriva dobânditorilor imobilelor

înstrăinate de stat, instanța de apel nu avea a cerceta dacă și pârâtul din acțiunea

în revendicare nu avea, la rândul sau, un bun în sensul Convenției.

Așadar, pentru toate aceste

considerente, decizia instanței de apel nu este lipsită de temei legal și nici nu

a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. - întrucât chiar analiza pe fond a pretenției reclamantei, în circumstanțele

cauzei pendinte, a condus la constatarea inexistenței dreptului de proprietate al

acesteia în raport de hotărârile pronunțate în celelalte litigii.

Dreptul la un proces echitabil

în fața unei instanțe, invocate în susținerea cererii de recurs, garantat de

art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia,

care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității

raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui

litigiu nu trebuie rediscutată (în acest sens, Cauza Brumărescu contra României,

parag. (61).

Hotărârea atacată nu este

lipsită de temei legal, din perspectiva faptului că instanța de apel nu ar fi soluționat

fondul litigiului - nefăcând o comparație între drepturile pretinse de fiecare dintre

părți, respingând acțiunea în temeiul unei excepții procesuale, lipsa calității

procesuale active - întrucât caracterul real al acțiunii în revendicare presupune

ca verificarea reclamată să se facă în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului,

ceea ce în cauză s-a și întâmplat.

Susținerea recurentei-reclamante

conform căreia aceasta nu ar mai avea nicio speranța legitimă în a-și vedea recuperat

prejudiciul încercat prin confiscarea bunurilor, nu poate fi primită cât timp se

află în curs de aplicare dispozițiile legii noi, adoptate ca urmare a pronunțării

de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot în cauza Maria

Atanasiu ș.a contra României.

Toate celelalte referiri

ale recurentei-reclamante la alte decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului

și

care ar fi consemnat disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de despăgubire

-

cauza Faimblat împotriva României pronunțată la 13 ianuarie 2009, cauzele Ruxandra

Ionescu împotriva României, Matache și alții împotriva României etc. - nu mai au

relevanță în cauză, în condițiile în care S

tatul Român a luat de

urgență măsurile care să conducă la realizarea efectivă a dreptului la restituire

sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză,

adoptarea Legii nr. 165/2013

privind măsurile pentru finalizarea procesului

de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada regimului comunist în România.

Așa fiind, pentru considerentele

arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta C.G. împotriva deciziei nr. 146 din 26 noiembrie

2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 octombrie 2014.