ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2842/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 108 din 11 ianuarie 2013, Judecătoria Brezoi a declinat, în favoarea Tribunalului Vâlcea, acțiunea prin care reclamanta C.G. a chemat în judecată Statul Român și Serviciul Român de Informații UM xx pentru a fi obligați să-i respecte deplina proprietate și posesiunea terenului în suprafață de 2.045,35 m.p și a Vilei C. aflată pe acesta, situată în Călimănești, CF nr. zz a orașului Călimănești, nr. cadastral C1. Prin decizia civilă nr. 314 din 14 martie 2013, Tribunalul Vâlcea a admis acțiunea și i-a obligat pe pârâți să-i respecte, reclamantei, dreptul de proprietate. Cât privește autoritatea de lucru judecat, invocată de pârâți prin raportare la sentința civilă nr. 2124 din 04 mai 2010 a Curții de Apel București și decizia civilă nr. 1649 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul a apreciat că aceasta nu operează.

În judecata anterioară, purtată în condițiile Legii nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, privitor la aceleași imobile, s-a statuat în sensul nerestituirii imobilelor în natură, sens în care a fost anulată decizia de restituire dată de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2496 din 15 iulie 2008, constatându-se irevocabil că îndreptățirea la reparație a fostului proprietar se întinde asupra despăgubirilor. În cauza pendinte, instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare de drept comun, ceea ce lipsește cele două cauze de tripla identitate cerută de art. 1201 C. civ., respectiv obiectul și cauza, în sensul că primul a avut drept obiect o contestație împotriva deciziei de restituire în natură, iar cel de față, revendicarea aceluiași bun.

Excepția inadmisibilității, față de dezlegările cuprinse în deciziile nr. 33/2008, nr. 23 și nr. 27/2011 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dar și față de situația că reclamanta, alegând să urmeze procedura reglementată de legea specială, nu a contestat decizia nr. 6/2002 a Serviciul Român de Informații, prin care s-a stabilit îndreptățirea de a primi despăgubiri, s-a constatat a fi nefondată. Prin raportare la decizia nr. 33/2008 nu s-a constatat eficientă excepția inadmisibilității acțiunii. Această decizie, după ce, într-un prim considerent, apreciază ca fiind obligatoriu recursul la procedura stabilită de Legea nr. 10/2001, recunoaște în continuare accesul proprietarului deposedat la acțiunea de drept comun, atunci când normele speciale sunt incompatibile ori contrare Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

S-a concluzionat astfel că nu se poate aprecia ca inadmisibilă o acțiune fondată pe dreptul comun, în considerarea existenței anterioare a unei rezolvări, potrivit unei legi speciale, care însă nu este suficient de eficientă. Tribunalul a constatat că decizia nr. 33/2008 a avut în vedere situația existenței în patrimoniul persoanei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care îi deschide întotdeauna calea apărării acestui drept prin revendicarea obiectului fizic asupra căruia poartă, cu condiția ca aceasta să nu aducă atingere dreptului de proprietate dobândit de terți cu bună-credință. Cât privește fondul pricinii, s-a reținut că, reclamantei, i-a fost acordată o despăgubire pentru acest bun în temeiul Legii nr. 112/1995, o sumă apreciată de instanță ca fiind modică și că, urmare a notificării formulate în condițiile noii Legi nr. 10/2001, aceasta a solicitat restituirea în natură a imobilului.

La răspunsul dat de către persoana notificată, deținătorul construcției și terenului, prin care s-a stabilit că aceasta ar avea dreptul de a primi despăgubiri în echivalent, reclamanta s-a arătat de acord cu modalitatea de restituire, cu adresa din 22 iulie 2002, decizia nefiind încă executată până în anul 2005. În condițiile modificării aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, reclamanta a solicitat reverificarea dosarului și restituirea în natură a imobilului, invocând în favoarea sa dispozițiile art. 21 din Titlul VII al acesteia, potrivit cărora, dacă imobilul pentru care s-a stabilit plata de despăgubiri este restituibil în natură, prin decizie motivată, se va proceda la restituire.

În acest context a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia nr. 2496 din 15 iulie 2008, în sensul restituirii în natură a imobilului, în considerarea unei preluări abuzive a imobilului, dar și a restituirii de către aceasta a sumei actualizate a despăgubirilor primite în baza Legii nr. 112/1995. Decizia fiind atacată de către deținătorul imobilului, a fost desființată de instanța judecătorească, ce a stabilit că nu se putea reveni asupra modalității de restituire cu care reclamanta s-a arătat de acord, în acest stadiu al procedurilor. Față de protecția oferită de legea română dreptului de proprietate, acțiunea în revendicare a fost constatată admisibilă și s-a trecut la cercetarea acestui drept.

În concret, s-a constatat că preluarea prin naționalizare nu a fost una legală, sens în care, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, ea nu putea fi în prezent considerată validă. O astfel de lipsă de valabilitate are drept consecință recunoașterea pe efect retroactiv a dreptului în patrimoniul autorilor, așa încât, preluarea de către stat nu a avut niciun efect asupra acestui drept. Ba mai mult, legea reparatorie a recunoscut în mod expres caracterul abuziv al preluării, la fel ca și pârâtul Statul Român, prin Comisia specială care a emis decizia de restituire în echivalent. Prin decizia civilă nr. 146 din 26 noiembrie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis apelurile pârâților, a schimbat sentința primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, prin raportare la cele statuate în procedura administrativă și concursul mijloacelor jurisdicționale de satisfacere a dreptului proprietarului deposedat, nu este întemeiată. Pe fond, așa cum rezultă din probatoriul cauzei în propria sa cerere, pornită în condițiile Legii nr. 112/1996, reclamanta a obținut, inițial, o despăgubire pentru bunul ce s-a constatat a nu fi susceptibil de restituire în natură. În acel context legislativ, statul prin instituțiile sale, inclusiv cea jurisdicțională, avea a aprecia în ce măsură preluarea a fost valabilă, judecata examinând calitatea de persoane supuse naționalizării prin prisma Decretului nr. 92/1950 care prevedea exceptări pentru anumite categorii de proprietari.

Niciodată pe parcursul judecății pendinte nu s-a pretins funcționarea unei asemenea excepții în favoarea autorilor reclamantei. Nici instanța, în considerentele sale, nu a apreciat că ar fi operat o asemenea excepție, ci doar că, în tot, actul de naționalizare a fost unul abuziv, contravenind Constituției de la acea vreme. A fost necesar ca prin Legea nr. 10/2001, legiuitorul român să declare dispozițiile actului de naționalizare ca fiind abuzive, prin prisma unei opțiuni politice. Odată cu această declarare, a fost instituită și procedura de reparare a prejudiciilor cauzate de regimul politic anterior. În condițiile acestei proceduri, reclamanta și-a exprimat mulțumirea pe propunerea formulată de către deținătorul bunului, Serviciul Român de Informații, nimic din toate cele reținute de instanță și arătate sub acest aspect de către apelanți nefiind contestat.

În prezent, în cadrul aceleiași proceduri, se află în curs de aplicare dispozițiile legii adoptate ca urmare a pronunțării de Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot în cauza Atanasiu ș.a. Soluția CEDO a avut în vedere numărul mare de solicitări adresate Statului Român, între care, foarte multe finalizate cu o dispoziție de apreciere a îndreptățirii de primire a despăgubirilor în echivalent, dar neaduse la îndeplinire, sens în care Curtea a dispus acordarea către Statul Român a unui interval de remediere a neconformării sale față de hotărârile date împotriva statului atât de instanța internațională, cât și de către instanțele naționale. Finalizarea procedurii instituită de Legea nr. 10/2001 și care a avut ca efect o mutare a dreptului de proprietate al reclamantei, prin acordul acesteia, de asupra imobilelor, asupra valorii stabilite în procedura prevăzută de legea specială.

Intervenit fiind acest transfer al dreptului de proprietate asupra despăgubirilor, în mod evident, în acțiunea în revendicarea bunului în natură nu mai există pentru reclamantă un titlu de proprietate, care să fie opus statului posesor prin intermediul organismului său, S.R.I., de aceea, în mod greșit tribunalul a examinat în continuare ca existând în patrimoniul reclamantei dreptul asupra imobilelor prin prisma succesiunii în timp a actelor anterioare momentului 1989 și a valabilității acestora. Orice considerente din acest punct de vedere nu mai pot fi luate în calcul, odată ce reclamanta și-a manifestat opțiunea, neconstrânsă, ca dreptul său de proprietate să-i reintre în patrimoniu, sub forma despăgubirilor.

Împotriva deciziei civile nr. 146 din 26 noiembrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, a formulat, la data de 03 februarie 2014, cerere de recurs reclamanta C.G., prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: Decizia atacată este nelegală pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - s-a susținut astfel că obligația instanței de a-și motiva hotărârea, consacrată prin dispozițiile art. 261 C. proc. civ., are în vedere, între altele, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument esențial și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Per a contrario, instanțele de control judiciar sunt obligate să evoce și să examineze efectiv, punctual și în mod concret toate motivele de recurs invocate de părți.

Mai mult, art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează dreptul la un proces echitabil. Nemotivarea hotărârii sau motivarea neconvingătoare echivalează cu nesoluționarea cauzei sau altfel spus, cu lipsa actului de justiție. În analizarea motivelor de apel, Curtea a respins corect susținerile referitoare la pretinsa inadmisibilitate a acțiunii reclamantei. În contradicție cu propria sa motivare, Curtea a revenit și a reținut ca argument al soluției de respingere a acțiunii în revendicare, o pretinsa inexistență a dreptului de proprietate al recurentei-reclamante, în raport de hotărârile pronunțate în celelalte litigii.

Aceasta argumentare excede chiar și susținerilor celor doi apelanți care nu și-au permis să conteste dreptul de proprietate al recurentei. Hotărârea este lipsită de motivare, întrucât instanța a ignorat total apărările reclamantei și nu a răspuns în niciun mod acestora și argumentelor aduse în susținerea acțiunii și combaterea punctului de vedere al părților adverse. La momentul apariției Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a acestor imobile, însă Serviciul Român de Informații a emis decizia nr. 6 din 14 mai 2002, cu oferta de restituire în echivalent, sub forma de titluri de valoare folosite exclusiv în procesul de privatizare sau acțiuni tranzacționate pe piața de capital, în valoare de 5.790,2 milioane ROL, reprezentând diferența dintre valoarea imobilului și valoarea despăgubirilor bănești primite în baza Legii nr. 112/1995, actualizate.

Ulterior, prin Legea nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 a suportat mai multe modificări, printre care și cele prevăzute în art. 16 (anexa 2, lit. a) pct. 3), în sensul posibilității restituirii în natură a unor imobile aparținând unor instituții publice. În aceste condiții, reclamanta a apreciat că este îndreptățită să solicite reverificarea dosarului și restituirea în natură a bunurilor, cu atât mai mult cu cât chiar legiuitorul a prevăzut o astfel de posibilitate, în Titlul nr. VII din Legea nr. 247/2005, capitolul VII, art. 21; "Dacă, pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale, aceasta stabilește ca imobilul pentru care s-a stabilit plata de despăgubiri este restituibil în natură, prin decizie motivată va proceda la restituirea acestuia". Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de restituire în natura nr. 2496 din 15 iulie 2008, dispunând restituirea Vilei C. și a terenului aferent de 2045,35 m.p.

Decizia a fost atacată în instanța de către Serviciul Român de Informații și desființată, cu o motivare vădit nelegală, printre motive fiind și acela ca reclamanta nu ar fi solicitat prin notificare restituirea în natură. Instanțele, în Dosarul nr. 5774/2/2009 al Tribunalului București, nu au soluționat cauza pe fond, nepronunțându-se o hotărâre care să pună în discuție dreptul său de proprietate, ci au avut în vedere doar o pretinsa neîndeplinire a procedurilor administrative prevăzute de lege, instanța supremă, prin decizia civilă nr. 1649 din 18 martie 2011, pronunțând soluția finală. Autorii reclamantei, și nici reclamanta, nu au pierdut proprietatea asupra bunurilor în litigiu, întrucât singurul mod legal în care proprietatea putea fi preluată, împotriva voinței proprietarului, era exproprierea pentru cauza de utilitate publică.

În speță, nu a existat un astfel de mod de preluare, astfel că statul nu a dobândit niciodată un drept de proprietate asupra bunurilor în litigiu. În drept, au fost invocate prevederile Constituției, ale art. 481 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, în conformitate cu care nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică, după o dreapta și prealabilă despăgubire. Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii, a prevăzut două teze diferite, astfel "În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice". Astfel, s-a statuat că trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul sau, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul. Cu certitudine, s-a susținut că nu este cazul de față. S-a susținut totodată și că decizia Curții de Apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru toate argumentele prezentate deja în primul motiv de recurs, hotărârea este lipsită de temei legal, instanța nesoluționând de fapt fondul litigiului, nefăcând o comparație între drepturile pretinse de fiecare dintre părți, respingând practic acțiunea pe o excepție - lipsa reclamantei de calitate procesuală activă, prin lipsa dovedirii calității de proprietar. Interesul recurentei de a-și rezolva problema bunurilor preluate abuziv de fostul regim comunist nu este dat numai de faptul ca legislația a permis și restituirea unor astfel de bunuri (însă ea nu mai are deschisă calea Legii nr. 10/2001), dar mai cu seama faptul că ea nu are nicio speranța legitimă în a-și vedea recuperat prejudiciul încercat prin confiscarea acestora prin intermediul deciziei care s-a emis.

Mai mult, recurenta a fost obligată să plătească statului cca 1 miliard RON pentru a putea fi emisă decizia de restituire în natură, astfel că ea este prejudiciată de două ori. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva României, a stabilit că, deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul, și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu în prezent, în măsura să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură. Curtea a reținut că a existat o ingerința și că nu este necesar să se clarifice problema dacă aceasta ingerință este urmarea sau nu un scop legitim pentru că, oricum, nu respecta cerința proporționalității.

Dreptul de acces la justiție nu este doar un drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci include și speranța legitimă ca hotărârea să fie pusă în executare, obligația pentru administrație de a se conforma unei hotărâri judecătorești sau decizii pronunțate de cea mai înalta instanță administrativă a statului în domeniu. S-a susținut totodată că Fondul „Proprietatea" nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă. Legea nr. 10/2001 și nici Legea de modificare nr. 247/2005 nu țin cont de prejudiciul suferit prin absența prelungită a despăgubirii persoanelor care au fost private de bunurile lor. Curtea a stabilit deja în cauzele Ruxandra Ionescu împotriva României și Matache și alții împotriva României, că acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri.

Soluția Curții care a avut în vedere în mod exclusiv pretinsa sa despăgubire în echivalent este în vădita contradicție cu practica Curții Europene, dar și cu cea a Statului Român care a emis Legea nr. 165/2013, tocmai pentru rezolvarea unor litigii similare și care are în vedere, în mod prioritar, restituirea în natură a bunurilor, deci recunoașterea calității de proprietari a foștilor deposedați politic. Recursul este nefondat. Este important de reținut că, încă din fața primei instanțe, s-a tranșat asupra cadrului procesual de învestire, reținându-se în mod explicit că, în cauza pendinte, instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare de drept comun, în timp ce judecata anterioară s-a purtat și finalizat în condițiile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, privitor la aceleași imobile.

Astfel, în Dosarul nr. 5774/2/2009, în care s-au pronunțat sentința civilă nr. 2124 din 4 mai 2010 a Curții de Apel București și decizia civilă nr. 1649 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, s-a statuat în sensul nerestituirii imobilelor în natură, constatându-se în mod irevocabil că îndreptățirea la reparație a fostului proprietar se întinde asupra despăgubirilor, pentru care, de altfel, persoana îndreptățită a și solicitat convertirea titlurilor de valoare nominală în titluri de despăgubire, așa cum prevăd dispozițiile legii speciale. S-a avut în vedere că, de principiu, instanțelor judecătorești le revine sarcina de a examina, în concursul dintre cele două legi, existența unui remediu eficient din partea statului pentru pretinsa încălcare adusă proprietății, prin edictarea unei legi speciale în acest sens, cu protejarea în același timp a unui drept nou, născut în favoarea unui alt dobânditor de la stat.

Astfel, respingând excepția inadmisibilității acțiunii, întemeindu-se pe efectele deciziei pronunțate în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel, examinând pe fond soluția primei instanțe din perspectiva apărărilor privind protejarea realităților juridice consfințite printr-o hotărâre judecătorească, proporționalitatea ingerinței statale pe calea pronunțării unei astfel de hotărâri, față de pierderea suferită de patrimoniul privat, a constatat în mod corect că apelurile sunt întemeiate. S-a apreciat astfel judicios că finalizarea procedurii instituită de Legea nr. 10/2001, cu intrarea ei în faza de executare supusă reglementării legii noi, reprezintă o mutare a dreptului de proprietate al reclamantei, prin acordul acesteia, de asupra imobilelor, asupra valorii stabilite în procedura prevăzută de această lege specială.

Dat fiind acest transfer al dreptului de proprietate asupra despăgubirilor, în mod evident, în acțiunea de drept comun de revendicare a bunului în natură nu mai există pentru reclamantă un titlu de proprietate care să fie opus statului posesor, prin intermediul celuilalt pârât, Serviciul Român de Informații. Altfel spus, la momentul finalizării procedurii instituită de Legea nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, reclamanta a devenit titulara unui drept la despăgubire, ce urmează a fi valorificat în condițiile legii speciale adoptate ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu ș.a contra României.

De altfel, reclamanta și-a exprimat acordul și a urmat procedurile vizând obținerea despăgubirilor pentru fosta sa proprietate, acest acord fiind avut în vedere de către instanța judecătorească în procedura anterioară atunci când a statuat că nu poate interveni o restituire în natură a imobilelor. S-a apreciat corect că acest considerent al instanței pentru care hotărârea judecătorească a invalidat actul administrativ de restituire în natură este obligatoriu atât statului, cât și persoanei care, după finalizarea judecății, urmărește reluarea exercițiului dreptului de proprietate asupra bunului, în substanța sa.

Această substanță nu este afectată, tocmai datorită acordului exprimat de către reclamantă, ce s-a considerat pe deplin satisfăcută cu primirea despăgubirilor, și care urmează o nouă procedură menită să-i protejeze drepturile sale în ansamblul tuturor drepturilor masei de persoane ce a formulat asemenea cereri, prin măsuri obligatorii în mod echivalent din partea statului continuator al celui uzurpator. Toate aceste considerente de fapt și de drept reținute de instanța de apel sunt pe deplin coerente și elocvente situației cauzei pendinte, astfel că nu poate fi primită nici o critică de nelegalitate pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivele neputând fi apreciate ca fiind contradictorii și/sau străine de natura pricinii.

Obligația instanței de apel de a-și motiva hotărârea pronunțată, consacrată prin dispozițiile art. 261 C. proc. civ., a fost pe deplin respectată, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument esențial al cauzei fiind în mod riguros consemnat. Simplul fapt că recurenta-reclamantă nu este de acord cu soluția pronunțată nu o îndreptățește să susțină caracterul contradictoriu al motivării, cu atât mai mult cu cât pretinsele critici de nelegalitate nu sunt susținute de argumente concrete privind caracterul inadecvat sau contradictoriu al considerentelor.

În egală măsură, nici dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu au fost nesocotite, cât timp pretenția reclamantei în procedura legii speciale s-a judecat după toate rigorile accesului deplin la justiție, respectiv ale dreptului la un proces echitabil - reclamanta și-a formulat apărările, a administrat și valorificat probatoriul în circumstanțele particulare ale acelei cauze deduse judecății și în contextul normativ incident. Recurenta-reclamantă este de acord cu soluția instanței de apel în privința excepției de inadmisibilitate a acțiunii, dar respinge de plano raționamentul instanței de apel pe fondul raportului juridic litigios care a condus la concluzia inexistenței dreptului de proprietate al acesteia în raport de hotărârile pronunțate în celelalte litigii.

Cât timp legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor, nu poate fi primită critica conform căreia apelanții-pârâți nu și-au permis să conteste dreptul de proprietate al recurentei-reclamante, cuvenita distincție între vechiul drept de proprietate al reclamantei și măsurile reparatorii prescrise de legea specială impunându-se a fi făcută. În raport de circumstanțele cauzei pendinte, foarte clar exprimate, instanțele fondului nu puteau ajunge la concluzia existenței unui "bun actual" în patrimoniul reclamantei, cât timp aceasta nu a invocat efectele unei hotărâri definitive și executorii care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care să fi dispus, prin dispozitiv, în mod expres restituirea bunului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consemnat această condiției într-o jurisprudență constantă, precizând suplimentar că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi - în special, Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, publicată în M. Of.

nr. 778 din 22 noiembrie 2010. Prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii, s-a statuat cu precădere asupra unei dispoziții de principiu: concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Această dispoziție de principiu nu putea fi ignorată în cauza de față, pe de o parte, pentru că ipoteza cauzei pendinte este aceea a unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva statului, iar, pe de altă parte, în procedura legii specială a fost pronunțată o hotărâre judecătorească irevocabilă, ale cărei efecte, pe deplin configurate de instanța anterioară, nu puteau fi ignorate.

Invocarea celui de-al doilea aliniat al deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 - "în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice" - nu poate ignora ipoteza cauzei pendinte și nici dispoziția de principiu cuprinsă în primul aliniat. Cât timp nu ne aflăm în ipoteza unei acțiuni în revendicare îndreptate împotriva dobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, instanța de apel nu avea a cerceta dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu avea, la rândul sau, un bun în sensul Convenției.

Așadar, pentru toate aceste considerente, decizia instanței de apel nu este lipsită de temei legal și nici nu a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât chiar analiza pe fond a pretenției reclamantei, în circumstanțele cauzei pendinte, a condus la constatarea inexistenței dreptului de proprietate al acesteia în raport de hotărârile pronunțate în celelalte litigii. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, invocate în susținerea cererii de recurs, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (în acest sens, Cauza Brumărescu contra României, parag. (61). Hotărârea atacată nu este lipsită de temei legal, din perspectiva faptului că instanța de apel nu ar fi soluționat fondul litigiului - nefăcând o comparație între drepturile pretinse de fiecare dintre părți, respingând acțiunea în temeiul unei excepții procesuale, lipsa calității procesuale active - întrucât caracterul real al acțiunii în revendicare presupune ca verificarea reclamată să se facă în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului, ceea ce în cauză s-a și întâmplat.

Susținerea recurentei-reclamante conform căreia aceasta nu ar mai avea nicio speranța legitimă în a-și vedea recuperat prejudiciul încercat prin confiscarea bunurilor, nu poate fi primită cât timp se află în curs de aplicare dispozițiile legii noi, adoptate ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu ș.a contra României.

Toate celelalte referiri ale recurentei-reclamante la alte decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului și care ar fi consemnat disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de despăgubire - cauza Faimblat împotriva României pronunțată la 13 ianuarie 2009, cauzele Ruxandra Ionescu împotriva României, Matache și alții împotriva României etc. - nu mai au relevanță în cauză, în condițiile în care S tatul Român a luat de urgență măsurile care să conducă la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză, adoptarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.G. împotriva deciziei nr. 146 din 26 noiembrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2014.