ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2572/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2572/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1373 din 02 iulie 2013

pronunțată în Dosarul nr. 59835/3/2010, Tribunalul București, secția a VIII - a

conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca neîntemeiată cererea,

astfel cum a fost modificată, formulată de către reclamanta Ț.M.M., în

contradictoriu cu pârâtul Institutul - Național de Cercetare - Dezvoltare

Textile Pielărie (I.N.C.D.T J.).

În motivarea

sentinței, s-a reținut că, potrivit brevetului de invenție nr. xx eliberat la

data de 30 martie 2009, al cărui titular este pârâtul Institutul - Național de

Cercetare - Dezvoltare Textile Pielărie, reclamanta are calitatea de unic

inventator al „Procedeului de obținere a unui derivat sulfonat de

2-aminobenzotiazol-6-substituit”.

Sub aspectul menționării

acestei calități în carnetul de muncă, potrivit dispozițiilor art. 279 din actualul

C. muncii, carnetele de muncă nu se mai regăsesc în posesia angajatorilor, astfel

încât nu poate fi stabilită o obligație de menționare a unui anumit aspect după

închiderea carnetelor și predarea acestora.

În privința cererii de

acordare a despăgubirilor, tribunalul a constatat că, în condițiile art. 129 C.

proc. civ. și art. 1169 C. civ., reclamanta nu a dovedit că pârâtul folosește invenția

sa în activitate, astfel încât lipsește chiar baza de calcul a unor asemenea despăgubiri,

precum și fapta culpabilă a pârâtului pentru ca răspunderea sa delictuală să poată

fi atrasă în prezenta cauză.

Prin decizia civilă

nr. 245 din 18 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamanta Ț.M.M. împotriva sentinței menționate, precum și a încheierilor de

ședință din datele de 23 aprilie 2013 și 18 iunie 2013.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut, în primul rând, că nu se impun a fi analizate aspectele

indicate în cuprinsul cererii de apel privind raporturile anterioare de muncă, modalitatea

în care reclamanta a fost pensionată, calitatea de inventator necontestată, modul

de realizare de către reclamantă a invenției, întrucât nu au legătură cu cauza,

în condițiile în care obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie: obligarea

pârâtului la plata drepturilor bănești reprezentând obligația de plată corespunzătoare

efectelor economice, inclusiv cele derivând din efectele sociale rezultate din exploatarea

brevetului sau în funcție de aportul economic al invenției, potrivit art. 36 din

Legea nr. 64/1991; obligarea pârâtului la a menționa în carnetul de muncă, calitatea

de inventator al invenției, potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.

Cât privește apelul formulat

împotriva încheierii din data de 23 aprilie 2013, s-a constatat că cererea modificatoare

a fost depusă pentru termenul din data de 26 februarie 2013, la momentul la care

deja se dispusese asupra probelor, în parte acestea fiind administrate, deci după

prima zi de înfățișare, astfel încât în mod corect cererea a fost apreciată ca tardivă

de către instanță.

Cererea modificatoare

nu putea fi calificată de către instanță ca circumscriindu-se art. 57 și urm. C.

proc. civ., cât timp reclamanta a solicitat clar obligarea solidară a acestui pârât

cu pârâtul inițial și nu se indicau drepturi ca și cele solicitate de reclamantă

pentru a fi apreciată drept cerere de judecată a unei alte persoane care putea pretinde

aceleași drepturi ca și reclamantul. Din conținutul cererii nu se putea trage concluzia

că ar fi putut avea un astfel de caracter, în mod corect instanța reținând că, deși

se invocă acest text, se încearcă atragerea în proces a unui nou pârât.

În consecință, calitatea

procesuală pasivă a acestui pârât nu a fost analizată, cât timp o astfel de excepție

nu a fost analizată de către prima instanță prin raportare la soluția dată asupra

cererii modificatoare. Memoriile și demersurile efectuate anterior în fața acestui

pârât nu pot duce la o altă soluție cât privește cererea modificatoare.

În ceea ce privește contestarea

încheierii din data de 18 iunie 2013, s-a observat că părțile aveau termen în cunoștință,

nefiind necesară citarea pentru ultimul termen de judecată. Instanța nu avea obligația

de a aștepta prezentarea tuturor părților, dosarul fiind luat la ordine, mai ales

că reclamanta nu a adus la cunoștință imposibilitatea de prezentare și nici nu a

formulat o cerere de amânare datorată acestei imposibilități. Este dreptul părții

de a se prezenta, nu și o obligație. Aducerea la cunoștință la un moment ulterior

a unei imposibilități de prezentare nedovedite nu atrage admiterea apelului, cât

timp procedura de citare a fost legal îndeplinită pentru acel termen.

În ceea ce privește depunerea

concluziilor scrise după închiderea dezbaterilor, s-a apreciat că este un aspect

care nu încalcă dispozițiile de procedură. De altfel concluziile scrise se depun

după închiderea dezbaterilor, conform art. 146 C. proc. civ., la solicitarea instanței

sau din proprie inițiativă.

Nemulțumirea părții reclamante

cu privire la conținutul concluziilor scrise nu poate duce la o altă soluție în

cauză și, în realitate, aspectele indicate nu privesc litigiul dedus judecății,

astfel cum reclamanta a înțeles să învestească instanța.

Cât privește raportul

de expertiză, în mod corect reclamanta a indicat depunerea sa la data de 17

iunie 2013, deci cu nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 209 C. proc.

civ.

Însă, nefiind o nulitate

expres prevăzută de lege, nerespectarea termenului duce la o eventuală anulare a

actelor de procedură ce au urmat acestui moment doar în cazul în care se dovedește

existența unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel, condiții cumulative

încălcării dispoziției legale, în condițiile art. 105 C. proc. civ. Nulitatea invocată

nu este una necondiționată de existența unei vătămări, apelanta nedovedind existența

vreunei vătămări. Scopul normei art. 209 C. proc. civ. este acela ca partea să cunoască

raportul să își poată face apărările și, eventual, să ceară completarea sau un nou

raport de expertiză însă în aceleași coordonate stabilite anterior în cadrul probatoriului.

Nemulțumirile apelantei nu privesc aspecte care relevă o vătămare care să nu poată

fi altfel înlăturată, spre exemplu prin probele discutate în contradictoriu în fața

instanței de apel sau prin analiza nemulțumirilor referitoare la raport.

În ceea ce privește recuzarea

expertului, poate fi solicitată doar în termen de 5 zile de la numirea acestuia,

conform art. 204 C. proc. civ., iar neacordarea unui nou termen de judecată cu respectarea

art. 209 C. proc. civ. nu ar fi putut atrage admiterea cererii de recuzare. Pe cale

de consecință, nu putea fi restituit nici onorariul.

Din cuprinsul motivelor

de apel rezultă faptul că partea nu a intenționat să solicite o completare a raportului

sau un nou raport de expertiză, ci a dorit, astfel cum a solicitat și în fața instanței

de apel, încuviințarea unei noi probe cu expertiză într-o specialitate diferită

și pentru a se verifica întreaga activitate a pârâtului.

Reținerile expertului

privind numirea reclamantei ca director de proiect până la data de 14 aprilie 2013

sau situația pensionării, finanțarea proiectului, contestate în cuprinsul motivelor

de apel, nu privesc cauza, cât timp obiectul cererii a fost în mod clar formulat.

Expertul nu trebuia să

calculeze salariul la care pretinde apelanta că ar fi avut dreptul în calitate de

director de proiect, prin raportare la obiectivele încuviințate de către instanță

și, de altfel, solicitate de către apelantă, respectiv veniturile realizate din

exploatarea contractarea de proiecte științifice pe baza invenției reclamantei.

Critica privind nedeterminarea redevenței de către expert nu poate fi primită, cât

timp acest obiectiv nu s-a stabilit de către instanță și nici nu a fost solicitat

de către parte.

În aceste condiții, reținând

faptul că art. 212 C. proc. civ. se referă la o expertiză în aceeași specialitate

și care privește elementele probatorii încuviințate anterior de către instanță,

prin raportare și la cele anterior reținute, s-a apreciat că încălcarea termenului

prevăzut de art. 209 C. proc. civ. nu a produs o vătămare care să nu poată fi altfel

înlăturată.

În ceea ce privește soluția

dată pe fondul cauzei, s-a observat că nemulțumirile apelantei privesc în principal

raporturi anterioare de muncă, modul în care s-a derulat proiectul de cercetare

finalizat cu invenția reclamantei, modul de pensionare, aspecte care, așa cum s-a

arătat, nu privesc cauza.

S-a reținut că, în lipsa

probelor care să ateste utilizarea lucrativă a invenției, nu se putea stabili o

despăgubire în favoarea reclamantei, sarcina probei revenindu-i pe acest aspect.

Astfel conform art. 36 din Legea nr. 64/1991, pentru invențiile create și realizate

în condițiile art. 5 alin. (1) cu clauză contrară și, respectiv, ale art. 5

alin. (2), inventatorul beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de

contract încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului. Drepturile

patrimoniale se stabilesc în funcție de efectele economice și/sau sociale rezultate

din exploatarea brevetului sau în funcție de aportul economic al invenției.

Așadar, drepturile patrimoniale

ale inventatorului salariat se stabilesc pe bază de contract și se acordă în funcție

de efectele economice și/sau sociale, rezultate în perioada de valabilitate a brevetului

din exploatarea brevetului, sau în funcție de aportul economic al invenției și numai

pentru perioada de exploatare a acesteia.

Probele dosarului nu au

relevat o utilizare a brevetului care să determine acordarea unor despăgubiri. În

lipsa unor probe utile care să ducă la concluzia că pârâta utilizează invenția în

cadrul activității sale, utilizare care să aducă beneficii economice, nu se poate

dispune verificarea întregii activități a acesteia, pentru a se vedea dacă, într-adevăr,

se folosește invenția. Apelanta trebuia să dovedească activitățile și utilizarea

invenției sale, activități care aduc beneficii economice, asupra căror să se poată

stabili despăgubirea. Expertul a verificat activitatea indicată de apelantă, activitate

care utilizează invenția creată, însă cât timp nu au rezultat beneficii, o astfel

de despăgubire nu poate fi acordată.

În ceea ce privește înscrierea

calității de inventator în cartea de muncă, s-a reținut că dispozițiile art. 35

din Legea nr. 64/1991 trebuie coroborate cu dispozițiile legale în vigoare și care

au abrogat Decretul nr. 92/1976. acest decret prevedea, de altfel, și o procedură

prin care refuzul de înscriere putea fi contestat după ce angajatul se adresa prealabil

angajatorului. Cererea a fost formulată direct în instanță, la momentul la care

actul normativ a fost abrogat, după încetarea raporturilor de muncă și după predarea

carnetului de muncă, fără a se adresa o astfel de solicitare angajatorului. S-a

mai observat că această calitate de inventator nu a fost niciodată contestată, fiind

inserată în brevetul de invenție nr. xx, astfel încât s-a apreciat că, în mod corect,

solicitarea a fost respinsă.

Împotriva deciziei menționate

a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Ț.M.M., criticând-o pentru nelegalitate

și, susținând, în esență, că, întrucât procesul nu a fost judecat corect nici de

instanța de fond și nici de instanța de apel, recurenta va relua argumentele și

probele, motivele și documentele din cele două etape procesuale, de care urmează

a se ține cont la judecarea recursului, susținând, în esență, următoarele:

- Cât privește încheierea

din ședința publică din data de 23 aprilie 2013, recurenta a arătat că introducerea

în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Educației Naționale, a fost legală

chiar și la acel termen, ANCȘ fiind sesizat de aspectele abuzurilor făcute de conducerea

I.N.C.D.T.P. încă din anul 2009.

Prima zi de înfățișare,

în conformitate cu art. 134 C. proc. civ., a fost abia la termenul din 18 iunie

2013, când tribunalul a amânat pronunțarea pentru a da posibilitate părților să

depună la dosarul cauzei concluzii scrise, ca atare, cererea de introducere în cauză

a Autorității Naționale pentru Cercetare și Știință nu a fost tardiv formulată,

față de prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, citarea în

apel a Ministerului Educației Naționale, ca succesor în drepturi al Autorității

Naționale pentru Cercetare și Știință și depunerea unei întâmpinări de către acesta,

denotă că instanțele recunosc acestuia calitatea de parte, ceea ce înseamnă că apelul

împotriva încheierii din data de 23 aprilie 2013 a fost admis și, deci, cererea

de chemare în judecată a ANCȘ nu a fost tardivă.

- Cât privește încheierea

din ședința publică de la 18 iunie 2013, recurenta a susținut că, în mod greșit,

tribunalul a rămas în pronunțare, în loc să acorde un nou termen de judecată, cu

toate că lipseau reclamantul și pârâtul, iar aceștia trebuiau să intre în posesia

raportului de expertiză, care fusese depus la dosar abia cu o zi înainte, acesta

fiind și motivul pentru care reclamanta nu a depus cerere pentru acordarea unui

alt termen de judecată (deși absența sa de la proces era justificată).

- În ceea ce privește

raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul judiciar contabil C.V.C., recurenta

a susținut că este nelegal, motiv pentru care a solicitat recuzarea expertului conform

art. 204 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și restituirea sumei achitate de 1.200 RON.

În continuare, a învederat

că va comenta raportul de expertiză contabilă, pe care îl contestă în totalitate

și intenționează să formuleze o contestație și la asociația profesională CECAR,

pentru contestarea activității expertului C.V.C., ca fiind incompetentă și coruptă.

Drept urmare, recurenta

a reiterat toate susținerile din motivarea apelului conținând nemulțumiri la adresa

constatărilor expertului din conținutul raportului, referitoare la: participarea

reclamantei în cadrul proiectului bilateral de cercetare România - Turcia; motivul

pentru care reclamanta a fost obligată să se pensioneze, respectiv pentru a fi înlocuită

din calitatea de director de proiect; piedicile puse în realizarea proiectului de

către angajații pârâtei; expertul contabil nu avea pregătirea și calitatea să exprime

opinii tehnice privind aplicarea de către pârâtă a brevetului de invenție nr. xx,

al cărei titular este reclamanta, ci doar trebuia să calculeze salariul la care

reclamanta avea dreptul cel puțin de la data de 02 iunie 2009 până la 31 martie

2009, ca director de proiect internațional, constatând că regulamentul redactat

de ANCȘ pentru colaborările bilaterale era prost întocmit.

Recurenta a susținut în

continuare că toate ideile pentru sinteza produselor care fac obiectul brevetului

de invenție provin din teza sa de doctorat, dar a înscris tema în programul de cercetare

a INCDTP - Sucursala ICPI, unde era angajată ca cercetător gr. I, pentru a ridica

nivelul proiectului. Cererea pârâtei de decădere din dreptul de titular al brevetului

de invenție este o acțiune de subminare a activității de cercetare în general, de

sabotare a economiei naționale și de discreditare a activității profesionale a reclamantei,

care va face totul să devină titularul acestui brevet de invenție.

- În ceea ce privește

sentința civilă nr. 1373 din 3 iulie 2013 a Tribunalului București, recurenta a

făcut un lung istoric al acțiunilor conducerii INCDTP, care s-au finalizat, în opinia

sa, cu graba de a o pensiona chiar înainte de finalizarea proiectului de cercetare.

În continuare, recurenta

a solicitat casarea deciziei recurate, în vederea efectuării unei expertize de către

un expert cu specialitatea chimie industrială, absolvent al Universității Politehnica

București, Facultatea Chimie Aplicată și Știința Materialelor, Specialitatea Organică,

care să aibă în vedere examinarea și a altor teme din planul de cercetare al pârâtului,

deoarece reclamanta a deschis cu acest proiect o direcție de cercetare foarte importantă

și din care s-au inspirat multe alte teme existente în planul pârâtului. Expertul

ar urma să calculeze și redevența de circa 5% din valoarea finală de circa 176.000

RON, care îi revine reclamantei din valoarea acestui proiect de cercetare de colaborare

bilaterală cu Universitatea Ege din Izmir, Turcia.

Recurenta a criticat aprecierea

instanța de apel în sensul că apelanta nu a dovedit existența vreunei vătămări,

susținând că pierderea dreptului de a finaliza propriul proiect propus din teza

de doctorat, care a făcut obiectul colaborării bilaterale, reprezintă o mare vătămare

adusă reclamantei de către pârât și Ministerul Educației Naționale. Astfel, luându-se

în considerație înscrisurile din dosar, care au fost desconsiderate în etapele procesuale

anterioare, se impune efectuarea unei noi expertize tehnice de către un expert judiciar

specializat în proprietate intelectuală, pentru constatarea încălcării drepturilor

reclamantei decurgând din brevetul de invenție, prin contrafacerea și folosirea

invenției.

S-a mai arătat că abuzurile

săvârșite de către conducerea institutului pârât au fost semnalate forului coordonator,

Ministerul Educației Naționale, în anii 2009 - 2011, precum și diferitelor instanțe

din România, fără ca acestea să ia vreo măsură, dimpotrivă toate procesele au fost

finalizate prin soluții favorabile acestui institut.

De asemenea, se impune

admiterea celui de-al doilea capăt de cerere privind înscrierea calității de inventator

în cartea de muncă, retroactiv - pe care reclamanta o va pune la dispoziție, ea

fiind în prezent la Casa de Pensii, cu care este în litigiu -, deoarece conducerea

institutului trebuia să o îndeplinească pentru fiecare inventator, considerentele

din decizia recurată nefiind legale.

La termenul de judecată

din 3 octombrie 2014, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuție excepția nulității

recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ., reținând cauza spre soluționare pe acest aspect.

Analizând excepția invocată

din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie

să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază

recursul și dezvoltarea acestora, în timp ce art. 306 alin. (3) C. proc. civ. prevede

că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă,

din dezvoltarea acestora, este posibilă încadrarea lor în vreunul dintre cazurile

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Neîncadrarea susținerilor

din motivarea căii de atac în cazurile din art. 304 echivalează cu nedepunerea motivelor

de recurs în termenul legal, respectiv odată cu cererea de recurs, conform art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. sau înlăuntrul termenului prevăzut

de art. 301 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea deciziei de apel.

Din textele legale menționate

anterior, rezultă că sancțiunea nulității căii de atac nu poate fi evitată dacă

recursul nu conține critici de nelegalitate la adresa deciziei pronunțate în apel,

prin prisma considerentelor reținute de instanța de apel în sprijinul soluției adoptate

și susceptibile de a fi încadrate în cazurile expres și limitativ prevăzute de

art. 304 C. proc. civ.

Simpla reiterare a motivelor

de apel ori a altor susțineri formulate de recurent în cursul judecății nu echivalează

cu formularea de motive de nelegalitate față de decizia recurată, cât timp instanța

de apel a analizat deja susținerile cu acel obiect și le-a respins argumentat, fără

ca prin motivele de recurs să fie combătute înseși considerentele deciziei și să

se releve în mod explicit în ce constă nelegalitatea soluției atacate, din perspectiva

dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Recursul reprezintă o

cale extraordinară de atac, ce nu are caracter devolutiv al fondului cauzei și care

antrenează controlul de legalitate al deciziei recurate doar în raport de criticile

concrete aduse hotărârii, astfel încât nu este suficientă, pentru declanșarea controlului

judiciar ierarhic, repetarea unor susțineri, apărări sau a unor referiri la mijloace

de probă administrate în cursul judecății în primă instanță, care au făcut deja

obiectul analizei instanței de apel, fiind necesar a se releva explicit în ce constă

nelegalitatea modului în care au fost cercetate, prin decizia recurată, acele susțineri

ale părții, cuprinse în motivarea apelului.

Pe de altă parte, nu este

admisibilă formularea în recurs a unor critici la adresa situației de fapt reținute

de către instanța de apel, deoarece acestea interesează temeinicia, și nu legalitatea

deciziei recurate și, ca atare, nu pot reprezenta suportul unor critici de nelegalitate,

susceptibile de a fi analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile descrise de

art. 304 C. proc. civ.

În același timp, criticile

formulate pentru prima dată în recurs, cu referire la judecata în primă instanță,

nu pot fi considerate motive de nelegalitate a deciziei recurate, cât timp nu au

făcut obiectul unui motiv de apel, care să fi fost analizat de către instanța de

apel.

Față de considerentele

expuse anterior în legătură cu cerințele de operare a sancțiunii nulității recursului,

Înalta Curte constată că, în speță, niciuna dintre susținerile din motivarea recursului

nu relevă vreo critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în vreunul dintre

cazurile de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 304, după cum se va arăta

în continuare, cu referire la fiecare motiv de recurs.

În ceea ce privește susținerile

vizând încheierea de ședință de la termenul din 23 aprilie 2013, prin care a fost

respinsă ca tardivă cererea modificatoare având ca obiect introducerea în cauză

a Autorității Naționale pentru Cercetare și Știință, în calitate de pârât, Înalta

Curte reține că recurenta are în vedere judecata în primă instanță, și nu însăși

judecata în apel, totodată, că reclamanta a formulat susțineri identice prin motivele

de apel, ce au fost înlăturate prin decizia recurată. Astfel, instanța de apel a

confirmat că modificarea cererii de chemare în judecată a fost formulată după prima

zi de înfățișare, din moment ce o parte dintre probe fuseseră deja administrate,

iar recurenta, fără să combată această apreciere, a reiterat susținerea că cererea

modificatoare a fost depusă până la momentul la care s-au închis dezbaterile asupra

fondului cauzei și s-a dispus amânarea pronunțării pentru a se depune concluzii

scrise.

Ca atare, motivul de recurs

pe acest aspect nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei, cât

timp nu s-a pretins și demonstrat greșita aplicare a dispozițiilor art. 132 și 134

C. proc. civ. de către instanța de apel, din perspectiva considerentelor regăsite

în decizia recurată.

Argumentul recurentei

că instanța de apel a constatat calitatea de succesor în drepturi al Autorității

Naționale pentru Cercetare și Știință în persoana Ministerului Educației Naționale

nu infirmă constatarea anterior expusă, în condițiile în care prima instanță, respingând

ca tardivă cererea de introducere în cauză a A.N.C.Ș., a menținut această persoană

juridică în cauză nu în calitate de pârâtă, ci pentru ca hotărârea să îi fie opozabilă.

În ceea ce privește încheierea

de ședință de la termenul din 18 iunie 2013, când tribunalul a constatat cauza în

stare de judecată, se observă că, prin decizia recurată, au fost înlăturate criticile

reclamantei formulate pe acest aspect prin motivele de apel, reținându-se inexistența

vreunei obligații a instanței de a acorda un nou termen de judecată atunci când

părțile au termenul în cunoștință și nu au solicitat expres amânarea judecății,

chiar dacă ar fi existat un motiv justificat de neprezentare în fața instanței.

Or, prin motivele de recurs

a fost reiterată susținerea referitoare la închiderea dezbaterilor de către prima

instanță în absența ambelor părți, fără a se critica aprecierea instanței de apel

privind necesitatea formulării unei cereri de amânare a judecății, indiferent de

motivul pentru care partea nu s-a prezentat în fața instanței, împrejurare ce conduce,

și pe acest aspect, la concluzia absenței unor motive de nelegalitate susceptibile

de a fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ. și analizate ca atare.

În ceea ce privește raportul

de expertiză contabilă întocmit în cursul judecății în primă instanță, Înalta Curte

constată că recurenta a reluat toate susținerile din motivarea apelului conținând

nemulțumiri la adresa constatărilor expertului din conținutul raportului, după cum

s-a relevat chiar prin motivele de recurs, susțineri pe care instanța de apel le-a

analizat pe larg și le-a înlăturat motivat, din perspectiva dispozițiilor procedurale

referitoare la recuzarea expertului și la încuviințarea unei noi probe cu expertiză

cu o specialitate diferită, totodată, a obiectivelor probei încuviințate de prima

instanță și a obiectului cererii de chemare în judecată.

În acest context, susținerile

prin care se tinde la înlăturarea raportului de expertiză și la încuviințarea unei

expertize cu o specialitate diferită, cu obiective noi față de cele stabilite în

cursul judecății în primă instanță în raport de obiectul pretențiilor reclamantei,

nu pot fi considerate critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, atât

timp cât recurenta nu a făcut vreo referire la considerentele deciziei recurate

și nu a arătat în ce constă nelegalitatea acesteia, în raport de prevederile

art. 304 C. proc. civ., de asemenea, a formulat aprecieri privind situația de fapt,

interesând temeinicia, și nu legalitatea deciziei recurate.

Nici susținerile referitoare

la vătămarea procesuală a cărei inexistență a fost constatată de către instanța

de apel nu pot atrage controlul de nelegalitate exercitat de către această instanță

de recurs.

Prin decizia recurată,

analiza producerii unei asemenea vătămări a fost efectuată în contextul art. 209

C. proc. civ., în raport de împrejurarea că raportul de expertiză contabilă întocmit

în cursul judecății în primă instanță nu a fost depus la dosar cu 5 zile anterior

termenului de judecată.

Motivul de recurs prin

care se susține nelegalitatea aprecierii inexistenței vătămării ar fi trebuit să

aibă în vedere dispozițiile art. 209 C. proc. civ. și considerentele instanței de

apel, demonstrându-se încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

Or, susținerile recurentei

referitoare la existența unei vătămări nu au nicio legătură cu dispozițiile legale

menționate și nici cu argumentele instanței de apel, vizând în concret prejudiciul

pe care reclamanta pretinde că l-a suferit prin fapta pârâtei de încălcare a drepturilor

sale decurgând din brevetul de invenție.

Ca atare, nici aceste

susțineri nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Se constată, în aceste

condiții, că recursul formulat nu conține critici de nelegalitate la adresa deciziei

recurate, posibil a fi analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile expres și

limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Drept urmare, este operantă

sancțiunea preconizată în art. 306 alin. (1) C. proc. civ., anume nulitatea recursului

și, pe acest temei, Înalta Curte va admite excepția invocată din oficiu și va constata

nul recursul declarat de reclamanta Ț.M.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta Ț.M.M. împotriva deciziei nr. 245A din 18 decembrie 2013

a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 3 octombrie 2014.