ÎCCJ, Secția penală

Asupra apelului de față,

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 249/F din data de 24 iulie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală, în baza art. 86 âl. 2 din O.U.G. 195/2002 cu aplic. art. 3 și 5 C. pen. a condamnat pe inculpatul P.A.F., din Câmpulung, jud. Argeș, la pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare.

În baza art. 71 C. pen. din 1968 a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1968, respectiv dreptul de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 83 C. pen. din 1968 a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 4 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 390 din 15 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 5680/2/20111, rămasă definitivă prin nerecurare la data de 27 septembrie 2011, și a dispus executarea acesteia în întregime alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa de 10 luni închisoare.

În baza art. 71 C. pen. din 1968 a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1968, respectiv dreptul de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 272 alin. (1) rap. la art. 274 alin. (1) teza finală C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului din oficiu, în sumă de 100 lei, a rămas în sarcina statului și se avansează din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî astfel, a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București nr. 1169/P/2013 din 01 noiembrie 2013, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului P.A.F., pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană al cărei permis de conducere a fost anulat, prev. de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a II-a penală, la data de 13 noiembrie 2013 sub nr. 7453/2/2013 (3714/2013).

În actul de sesizare a instanței, s-a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 24 decembrie 2012, inculpatul P.A.F. a fost depistat în trafic de un echipaj mixt de agenți de poliție din cadrul I.J.P. Ilfov - Poliția Orașului Buftea, în timp ce conducea autoturismul, pe str. Ș., din direcția str. V. către Bd. M.E., având permisul de conducere anulat.

În actul de sesizare au fost indicate următoarele mijloace de probă: proces-verbal de constatare a infracțiunii; procesul-verbal de verificare a identității; procesul-verbal de consemnare a refuzului de a da declarații; declarațiile martorilor M.V., E.A. și P.E.S.; declarațiile inculpatului P.A.F. alte înscrisuri.

Ca urmare a intrării în vigoare la data de 01 februarie 2014 a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, cauza a fost trimisă judecătorului de cameră preliminară.

Prin încheierea din data de 18 martie 2014, în baza art. 345 alin. (1) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, cererile și excepțiile formulate de inculpatul P.A.F., iar în baza art. 346 C. proc. pen.,s-a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și s-a dispus începerea judecății. încheierea a rămas definitivă prin respingerea contestației formulate de către inculpat.

În cauză, după ce i s-a adus la cunoștință învinuirea și drepturile prev. de art. 374 alin. (2) C. proc. pen., ale art. 83 C. proc. pen. și obligațiile prev. de art. 108 C. proc. pen., dar și prevederile art. 374 alin. (4) C. proc. pen. și ale art. 396 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a arătat că nu dorește să recurgă la procedura recunoașterii învinuirii, prev. de art. 375 C. proc. pen. și a fost de acord să dea declarație în cauză.

Sub aspectul probatoriului, Ministerul Public nu a solicitat probe noi, iar inculpatul nu a contestat proba testimonială cu martora M.V., audiată în cursul urmăririi penale, motiv pentru care această probă nu a mai fost administrată în cauză.

Inculpatul a contestat proba testimonială cu martorii E.A. și P.E.S., audiați în cursul urmăririi penale și a solicitat, ca probă nouă, încuviințarea probei cu înscrisuri constând în caracterizarea din partea Baroului Ilfov și copia talonului autoturismului numitei M.V., instanța admițând proba cu înscrisul constând în caracterizarea din partea Baroului Ilfov și respingând ca nerelevantă în soluționarea cauzei proba cu înscrisul constând în copia talonului autoturismului numitei M.V.

În cauză a fost administrată proba testimonială cu martorii E.A. și P.E.S. și proba cu înscrisul constând în caracterizarea inculpatului emisă de Baroul Ilfov.

Analizând materialul probator administrat în cauză, Curtea a reținut în fapt și în drept următoarele:

La data de 24 decembrie 2012, în jurul orei 11:00, inculpatul P.A.F. a condus autoturismul, pe drumurile publice având permisul de conducere anulat.

Astfel, deși a negat acuzația ce i se aduce, inculpatul atât în declarația dată în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, a recunoscut că la data de 24 decembrie 2012, în jurul orei 11.00, a condus autoturismul proprietate personală, din parcarea magazinului P.M. pe drumul public DN 1A, unde a și fost oprit de organele de poliție. Inculpatul a arătat că martora M.V., care a condus autoturismul până în parcarea magazinului P., i-a solicitat să parcheze mașina, nefiind obișnuită cu gabaritul vehiculului, iar inculpatul s-a conformat și, negăsind un loc de parcare în parcarea supermarket-ului, a ieșit din parcare, efectuând un viraj la stânga, deși acesta era interzis, și conducând pe drumul public pe o distanță scurtă, pentru a găsi un loc de parcare, după care a fost oprit de organele de poliție.

În acest context a fost întocmit procesul verbal din data de 24 decembrie 2012 (filele 4-5), prin care s-a constatat că inculpatul, la data de 24 decembrie 2012, a condus autoturismul, pe drumurile publice având permisul de conducere anulat, întrucât în urma verificărilor efectuate în baza de date a rezultat că permisul de conducere al inculpatului figurează ca fiind anulat, ca urmare a condamnării la pedeapsa de 4 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 390 din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel București, definitivă prin nerecurare la 27 septembrie 2011.

Împrejurările de fapt relatate de inculpat se coroborează cu declarația martorei M.V. din cursul urmăririi penale, care a confirmat faptul că aceasta a condus autoturismul până în parcarea magazinului P.M., unde i-a solicitat inculpatului să parcheze el autoturismul, deoarece nu avea experiență în calitate de conducător auto și parcarea era aglomerată, nefiind obișnuită cu dimensiunile vehiculului, iar în timp ce inculpatul căuta loc de parcare, martora a intrat în magazin pentru a face cumpărături, astfel încât nu a fost de față în momentul în care învinuitul a parcat autoturismul, aflând ulterior de la învinuit că fusese depistat de un echipaj de poliție după ce parcase autoturismul pe DN 1A.

De asemenea, împrejurările de fapt esențiale care rezultă din declarația inculpatului se coroborează cu cele care rezultă din declarația martorului E.A., audiat atât în cursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești, care se afla împreună cu martorul P.E.S. într-un autoturism staționat în parcarea magazinului P.M. și care a observat momentul în care echipajul de poliție a plecat în urmărirea unui autoturism, de culoare albastră, conducătorul auto (identificat ulterior în persoana inculpatului) ieșind din parcarea magazinului, virând la stânga pe DN 1A, cu ignorarea indicatorului „obligatoriu la dreapta". Totodată, martorul P.E.S., care nu a văzut momentul când inculpatul a condus autoturismul din parcarea magazinului, a confirmat că mașina în care se aila cu martorul E.A. era parcată într-un loc cu vizibilitate asupra ieșirii din parcare.

Referitor la faptul că inculpatul, la data de 24 decembrie 2012, avea permisul de conducere anulat, Curtea a reținut că prin adresa din 14 august 2013 emisă de I.P.J. Ilfov permisul de conducere, aparținând inculpatului P.A.F. a fost inițial reținut, la data de 11 iunie 2010, deoarece, la data de 10 iunie 2010 acesta a condus un autovehicul pe drumurile publice având o alcoolemie de cca. 2,10 g%o. Ulterior, prin sentința penală nr. 390 din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 4 luni închisoare, iar I.J.P. Ilfov - Serviciul Rutier a dispus, la data de 16 noiembrie 2011, anularea permisului de conducere, aparținând inculpatului P.A.F., conform referatului al I.P.J. Ilfov.

Inculpatul a avut cunoștință de acest aspect, astfel cum rezultă din actele de la dosar (filele 49-53 d.u.p.), dar și potrivit propriilor declarații, acesta arătând că la momentul la care polițiștii i-au solicitat să prezinte permisul de conducere, acesta a relatat că nu-l are asupra sa, întrucât i-a fost reținut (file 63 dosar fond).

Susținerile inculpatului în sensul că nu s-ar fi anulat permisul de conducere, întrucât prin sentința penală nr. 390 din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a Il-a penală, nu s-ar fi dispus expres această măsură sunt eronate. Astfel, anularea permisului de conducere a avut loc conform dispozițiilor art. 114 alin. (1) lit. b) O.U.G. nr. 195/2002, respectiv când titularul permisului de conducere a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru infracțiunile prevăzute la art. 87 alin. (1) și a fost dispusă conform art. 203 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 1391/2006 (Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002) de șeful serviciului poliției rutiere pe raza căruia a fost constatată fapta, în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă, dispusă de o instanță din România. Prin urmare, anularea permisului de conducere, în acest caz, este o măsură tehnică - administrativă, care se ia în baza hotărârii judecătorești definitive de condamnare, nefiind necesară existența unei mențiuni exprese privind anularea permisului de conducere în dispozitivul sentinței penale de condamnare.

Prin urmare, Curtea a constatat că fapta inculpatului P.A.F., care la data de 24 decembrie 2012, în jurul orei 11:00, a condus autoturismul pe str. X, din direcția str. Y către Bd. Z, având permisul de conducere anulat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană al cărei permis de conducere a fost anulat, prev. de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, iar inculpatul a acționat în modalitatea intenției indirecte știind că permisul de conducere i-a fost anulat, neurmărind dar acceptând producerea rezultatului socialmente periculos - siguranța circulației pe drumurile publice.

Cu privire la calificarea juridică a faptei și aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

Curtea a constatat că de la data săvârșirii faptei imputate inculpatului și până la data soluționării definitive a cauzei au intervenit mai multe legi penale succesive.

Astfel, la data de 01 aprilie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, care, prin art. 5 alin. (1) C. pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Astfel, infracțiunea prevăzută de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 are corespondent în art. 335 alin. (2) C. pen., fiind sancționată cu aceeași pedeapsă, respectiv închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă.

Pentru determinarea legii penale mai favorabile în cazul concret trebuie comparate legile penale succesive: cea din momentul săvârșirii faptei și cea din momentul judecării faptei, dar și cele intermediare, dacă există. Prin compararea legilor și determinarea celei mai favorabile, nu trebuie să se ajungă la combinarea dispozițiilor mai favorabile din legile penale succesive, respectiv la așa numita lex tertia.

În doctrina și practica dezvoltate sub imperiul C. pen .anterior, era unanim acceptată teza potrivit căreia legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă pentru a fi aplicată inculpatului, dintre legile penale succesive, apreciindu-se că o combinare a dispozițiunilor favorabile din ambele legi este hibridă și duce la crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia legi {lex tertia), ceea ce este inadmisibil, deoarece ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu revine acestor organe. Unul dintre argumentele folosite a fost și acela al conținutului art. 13 C. pen. din 1968, care prevede că dacă au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

De altfel, în același sens, Curtea Constituțională a statuat că determinarea concretă a legii penale mai favorabile vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputăndu-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze" (Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011).

În acest context, instanța a constatat că art. 5 C. pen. are aceeași formulare cu cea din art. 13 C. pen. din 1968, făcând referire la aplicarea legii penale mai favorabile, așa încât apreciază că este pe deplin aplicabilă și sub imperiul Noului C. pen. interpretarea potrivit căreia legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă pentru a fi aplicată inculpatului, dintre legile penale succesive. Această interpretare este, de altfel, consacrată și de Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 06 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014.

În cauza de față, însă, nu există diferențe între cele două reglementări cu privire la condițiile de incriminare, la tragerea la răspundere penală și nici referitor la sancțiunea prevăzută de lege, așa încât legea nouă nu este mai favorabilă, rămânând aplicabilă în cauză legea veche, în vigoare la data săvârșirii faptei, conform principiului activității legii penale, consacrat de art. 3 C. pen. (care preia conținutul art. 10 C. pen. din 1968).

Referitor la sancțiunea ce trebuie aplicată inculpatului, Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se aplica o sancțiune administrativă. Astfel, împrejurarea că inculpatul nu ar mai fi condus autoturismul proprietate personală pe drumurile publice de la data reținerii permisului de conducere și până la data obținerii unui nou permis de conducere, cu excepția incidentului din data de 24 decembrie 2012, nu prezintă relevanță în cauză.

Totodată, Curtea a constatat că deși autoturismul a fost condus pe o distanță scurtă (700-800 m), totuși nu se poate aprecia că s-a adus o atingere minimă adusă valorilor sociale ocrotite prin lege și fapta nu este în mod vădit lipsit de importanță, în condițiile în care rezultatul periculos al conducerii pe drumurile publice putea fi evitat cu ușurință de inculpat, care, de altfel, a încălcat, în mod repetat, regulile impuse legislației rutiere.

Astfel, se reține că inculpatul a fost sancționat administrativ cu amendă de 900 lei în 16 octombrie 2009 pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 (conducere sub influența băuturilor alcoolice), iar ulterior inculpatul a suferit o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii de 4 luni cu suspendarea condiționată a executării, pentru conducerea unui autoturism pe drumurile publice având o alcoolemie de 2,10 g%0 (conform sentinței penale nr. 390 din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin nerecurare la data de 27 septembrie 2011).

Prin urmare, deși inculpatul a beneficiat de clemența organelor judiciare, nu a înțeles să-și conformeze conduita prescripțiilor impuse de legea penală care ocrotește siguranța circulației pe drumurile publice, ci dimpotrivă a reiterat comportamentul ilicit, tot prin încălcarea unor norme ce vizează siguranța circulației pe drumurile publice.

Pe de altă parte, având în vedere gravitatea concretă a faptei, dar și faptul că inculpatul este o persoană integrată social, are studii superioare, a cooperat cu organele judiciare, Curtea a apreciat că aplicarea unei pedepse de 6 luni închisoare, în cuantumul minim prevăzut de lege, este suficientă pentru atingerea scopului preventiv educativ al pedepsei.

Referitor la pedeapsa accesorie, ținând cont de jurisprudența instanței supreme, dar și a Curții C.E.D.O., față de natura faptei săvârșite de inculpat, ce reflectă o lipsă de respect față de regulile comunității instituite pentru a garanta siguranța a circulației pe drumurile publice, este justificată concluzia existenței unei nedemnități a acestuia în exercitarea drepturilor de natură electorală, astfel că în baza art. 71 alin. (1) s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice) și b) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat),

Având în vedere că inculpatul a săvârșit fapta din prezenta cauză în cursul termenului de încercare de 2 ani și 4 luni stabilit prin sentința penală nr. 390 din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin nerecurare la data de 27 septembrie 2011, Curtea, în baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 83 C. pen. din 1968 a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 4 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 390 din 15 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 5680/2/20111, rămasă definitivă prin nerecurare la data de 27 septembrie 2011, și a dispus executarea acesteia în întregime alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa de 10 luni închisoare.

Examinând cauza atât prin prisma criticilor invocate, cat și din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte constată că apelul declarat de inculpatul P.A.F. este nefondat.

În motivele depuse în scris inculpatul a solicitat admiterea apelului formulat și dispunerea unei soluții de achitare, în baza art. 10 alin. (1) lit. b)

1

din vechiul C. proc. pen.

În susținerea orală a apelului, apărătorul inculpatului a solicitat la termenul din data de 9 decembrie 2014 pronunțarea unei soluții de achitare întemeiată pe art. 16 lit. b) C. proc. pen. și în subsidiar să se dea valoare împrejurărilor ce pot constitui circumstanțe atenuante.

Înalta Curte reține că, ceea ce a generat situația din prezenta cauză, se circumscrie faptului că la data de 24 decembrie 2012 inculpatul P.A.F. a fost depistat conducând un autovehicul din parcarea magazinului P.M. pe drumul public DN 1A, fără a poseda permis de conducere, motiv pentru care în prezența unui martor asistent, i s-a întocmit proces-verbal, aducându-i-se la cunoștință că deoarece are permisul de conducere anulat nu are drept de circulație.

De altfel, este cert că inculpatul a recunoscut că a condus autoturismul proprietate personală, din parcarea magazinului P.M. pe drumul public DN 1A, ceea ce neagă fiind faptul că nu a știut că permisul de conducere a fost anulat. Totodată, instanța are în vedere faptul că inculpatul, deși, a declarat că nu a știut că avea permisul de conducere anulat și ca urmare nu a considerat că produce o încălcare a legii prin conducerea autoturismului, putea să intuiască că în urma conducerii unui autovehicul pe drumurile publice având o alcoolemie de cca. 2,10 g%o, la data de 10 iunie 2010, fiind condamnat prin sentința penală nr. nr. 390 din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, la pedeapsa de 4 luni închisoare, că în urma reținerii permisului de conducere acesta putea fi anulat. Or, potrivit principiilor generale care guvernează dreptul penal, nimeni nu poate invoca necunoașterea legii penale.

De altfel, inculpatul P.A.F. a declarat la termenul de judecată din data de 9 decembrie 2014: Cunoșteam că permisul îmi fusese reținut, de asemenea cunoșteam că nu aveam dreptul să conduc. Știam că fusesem condamnat în 2011 tot pentru o faptă privitoare la regimul circulației pe drumurile publice. Din 2011 pană la data faptei nu am mai condus niciodată pentru acest motiv autoturismul meu se afla la M.V.

Totodată, din interpretarea dispozițiilor art. 114 alin. (1) lit. b) O.U.G. nr. 195/2002, rezultă că atunci când titularul permisului de conducere a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă intervine anularea permisului de conducere.

Sub aspectul laturii obiective a infracțiunii de conducere prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, se cere îndeplinirea condiției de a conduce pe drumurile publice un autoturism având permisul de conducere anulat. în cauză, inculpatul a condus la data de 24 decembrie 2012, în jurul orei li00, autoturismul proprietate personală, din parcarea magazinului P.M. pe drumul public DN 1A. În ceea ce privește consumarea infracțiunii nu prezintă relevanță distanța parcursă cu autoturismul, infracțiunea consumându-se în momentul pornirii mașinii și deplasării pentru a o parca.

Contrar criticii apărătorului inculpatului, care precizează că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, având în vedere că măsura anulării permisului dispusă anterior nu i-a fost comunicată inculpatului, aceasta nu poate fi reținută, în contextul în care, exista o hotărâre de condamnare a inculpatului pentru conducerea unui autovehicul pe drumurile publice având o alcoolemie de cca. 2,10 g%o, și care se coroborează cu declarația inculpatului, care știa că permisul de conducere îi fusese reținut și care a afirmat că nu a mai condus mașina din anul 2011. De altfel, cele susținute de inculpat, că nu știa că permisul de conducere îi era anulat, nu rezultă din actele depuse la dosar, fiind doar relatate oral. Instanța apreciază că inculpatul nu poate invoca necunoașterea legii.

Totodată, înalta Curte observă că inculpatul a mai fost sancționat administrativ cu amendă de 900 lei în 16 octombrie 2009 pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 (conducere sub influența băuturilor alcoolice) și a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii de 4 luni cu suspendarea condiționată a executării, pentru conducerea unui autoturism pe drumurile publice având o alcoolemie de 2,10 g%0 (conform sentinței penale nr. 390 din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin nerecurare la data de 27 septembrie 2011).

În cauză ținând seama de împrejurările în care fapta a fost comisă și de persoana și conduita inculpatului, precum și de aspectele generale privind faptele care constituie încălcări ale normelor care reglementează relațiile sociale apărate de legea penală nu se poate aprecia că fapta comisă de inculpatul P.A.F. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Prezentarea de către Înalta Curte, a situației de fapt, confirmă faptul că inculpatul a fost în deplină cunoștință de cauză, iar probele îi confirmă pe deplin vinovăția, astfel că nu poate fi primită apărarea și implicit solicitarea de achitare pe lipsă de probe, element subiectiv sau că s-ar fi aflat în eroare.

Este evident din punctul de vedere al Înaltei Curți, că inculpatul care a beneficiat de clemența legii și în alte situații a crezut că oricâte încălcări la legea circulației ar comite nu i se poate întâmpla nimic, că este deasupra legii pe care o poate ignora astfel cum dorește, că nu s-a preocupat în realitate nici măcar din pură curiozitate să-și clarifice situația juridică, tocmai pentru că nu i-a păsat în niciun fel de aceste valori, astfel că angajarea răspunderii penale a inculpatului a fost corect stabilită iar condamnarea sa este consecința unui proces firesc de aplicare a legii, tocmai în considerarea atitudinii nepăsătoare a apelantului inculpat, de formație avocat și care ar fi trebuit să adopte o cu totul altă atitudine juridică.

În raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, apelul inculpatului este nefondat, sens în care urmează a-l respinge în consecință, cu obligarea apelantului inculpat la plata cheltuielilor judiciare generate prin exercitarea acestei căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.A.F. împotriva sentinței penale nr. 249/F din 24 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă apelantul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 9 decembrie 2014.