ÎCCJ, decizie (scj.ro #82953)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82953) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Contract de
investiție. Clauză de neconcurență. Conținutul
obligației de neconcurență. Interpretare
Cuprins pe materii: Drept
comercial. Alte materii
Index alfabetic: obligație de a face
-
clauză
de neconcurență
-
lichidare
stoc
Legea nr. 21/1996, art.
5 alin. (1)
În cazul în care
printr-un contract de investiție părțile au convenit că nu
vor desfășura activități concurențiale în domeniul
fabricației oxidului de zinc pe o durată de 5 ani, simpla
operațiune de lichidare a stocului de oxid de zinc deținut de
către una dintre părți nu intră în conținutul
obligației de neconcurență pentru a fi considerată o
încălcare a acesteia, ci reprezintă doar o modalitate de evitare a
producerii unui prejudiciu în patrimoniul respectivei părți.
Secția a II-a civilă,
Decizia nr. 4609 din 21 noiembrie 2012
Prin cererea
înregistrată la Tribunalul Prahova, sub nr. xx09/105/2010, reclamanta K.
SP. ZO.O., în contradictoriu cu pârâții SC R. SA și M.M.D.A., a
solicitat: – obligarea pârâților la încetarea tuturor acțiunilor care
reprezintă o încălcare a obligației de neconcurență
prevăzută de art. 3 lit. d) din Contractul de Investiție; –
obligarea în solidar a pârâților R. și dl. M., conform art. 7 alin. (3)
din contractul de investiție încheiat în data de 11 noiembrie 2009, la
plata către reclamantă a sumei de 500.000 de Euro (reprezentând, în
scopuri de taxare, echivalentul sumei de 2.120.000 RON), cu titlu de
daune-interese compensatorii convenționale; –obligarea pârâților în
solidar la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate la pct. 2 de mai
sus, dobândă calculată de la data înregistrării prezentei
cererii de chemare în judecată și până la achitarea
integrală a sumei datorate; – instituirea unui sechestru asigurător
asupra bunurilor aparținând pârâtului M.A, în vederea asigurării
achitării de către acesta a clauzei penale.
În cerere se prezintă, în esență, aceeași
situație de fapt din dosarul nr. xx07/105/2010, cu privire la
relațiile comerciale dintre cele 3 părți, menționându-se,
însă, drept obligații încălcate de pârâți
achiziționarea de la diverși furnizori a materiilor prime utilizate
în producerea oxidului de zinc, promovarea pe piață drept
producător și comerciant de oxid de zinc, figurarea la ONRC cu același obiect de activitate principal ca și ROOL C. SRL – fabricarea
coloranților și pigmenților – cod CAEN 2012.
Pârâtul M. a depus
întâmpinare la 20 mai 2011, prin care a invocat excepția de
litispendență, excepția de prematuritate, analizate și
respinse de instanță la 20 iunie 2011, iar, pe fond, a solicitat
respingerea cererii întrucât obligația de neconcurență
asumată de către părți este exclusiv în domeniul
fabricației oxidului de zinc și nu cu privire la
activitățile făcând obiectul secundar de activitate al SC R. C.
SRL.
Acesta a reiterat, în
principal, susținerile din întâmpinarea depusă în dosarul nr.
xx07/105/2010, arătând că începând de la 21 mai 2009 societatea ROOL
SA nu mai are în patrimoniu nicio instalație de producere a oxidului de
zinc.
În ceea ce privește
susținerile reclamantei că societatea R. SA cumpără materii
prime necesare în vederea fabricării oxidului de zinc, aceasta este
falsă, întrucât acele materii prime sunt folosite la realizarea altor
tipuri de coloranți și oxizi metalici, conform obiectului de
activitate.
Pârâtul a mai
arătat că la data de 12 martie 2010 a cedat toate acțiunile la R. SA, iar doamna N.S. (cesionarul) este rudă de gradul IV; or, conform Legii
nr. 291/2004 persoanele afiliate sunt rudele sau afinii până la gradul II,
iar conform Codului fiscal până la gradul III inclusiv. De asemenea, între
el și M.A.V., noul administrator, nu există niciun grad de rudenie,
fiind doar o asemănare de nume.
Pârâta SC R. SA a depus
întâmpinare, prin care a reiterat principalele apărări formulate
și în dosarul nr. xx07/105/2010 și a invocat excepția de
litispendență a dosarului nr. xx09/105/2010 la dosarul indicat.
La termenul din data de
20 iunie 2011, prin încheiere, instanța de fond a dispus respingerea
excepției de litispendență invocată de pârâți prin
întâmpinarea depusă în dosarul nr. xx09/105/2010 (reținând că se
invocă, în principal, încălcarea unor aspecte distincte ale
obligației de neconcurență) și a admis excepția de
conexitate invocată din oficiu de instanță. Instanța de
fond a considerat că este necesară conexarea celor două dosare,
conform art. 164
1
C. proc. civ., cauzele având evident o
strânsă legătură, fiind vorba de presupuse încălcări
ale obligației de neconcurență, sancționate prin
aceeași clauză contractuală și privind piețe diferite
(achiziții materii prime, respectiv comercializare) ale aceluiași
produs
și a conexat dosarul nr. xx09/105/2010 la dosarul cu
număr mai mic, nr. xx07/105/2010.
În cauză s-au
administrat probele cu înscrisuri și interogatoriu.
Prin
sentința nr. 541 din 22 iunie 2011, Tribunalul Prahova, Secția
comercială și de contencios administrativ și fiscal,
a respins
cererile conexate ca neîntemeiate și a respins cererea de cheltuieli de
judecată a reclamantei, ca neîntemeiată, luând act că
pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată în acest cadru
procesual.
Pentru a hotărî
astfel, prima instanță a reținut că în acțiunile
conexate, nr. xx07/105/2010 și nr. xx09/105/2010, reclamanta a solicitat,
în aceeași formulare, obligarea pârâților la încetarea tuturor acțiunilor
ce reprezintă o încălcare a obligației contractuale de
neconcurență.
Diferența
specifică între cele două acțiuni constă în motivele
invocate pentru a se constata încălcarea obligației de
neconcurență: în prima, principalul motiv este producerea și/sau
comercializarea oxidului de zinc, întărită de aspecte formale de
publicitate și asumare a aceluiași obiect de activitate cu SC R. SA,
iar în a doua, cel principal, este achiziționarea diverselor materii prime
necesare producerii oxidului de zinc de pe o piață în penurie pe
acest aspect
,
coroborată, la rândul ei, cu aceleași aspecte de
promovare pe piață drept producător și comerciant de oxid
de zinc al pârâtei R. SA și figurarea în ORC cu obiect de activitate
identic cu al SC R. C. SRL, pe care, susține reclamanta, pârâta R. SA nu ar
trebui să o concureze.
După descrierea la
obiect a situației de fapt susținute, instanța de fond a
reținut că obligația de neconcurență este, prin natura
sa, o obligație nespecifică, regula pe piață fiind libera concurență,
iar nu neconcurența.
Astfel,
ca regulă de bază, art. 101 alin. (1) lit. b) TFUE (ex. art. 81 TCE)
arată că: „Sunt incompatibile cu piața internă și
interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de
întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul
dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea,
restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne
și, în special, cele care: limitează sau controlează
producția, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investițiile”.
Derogările prevăzute în alin. (3) al acelui articol sunt de
strictă interpretare și au între condiții faptul de a nu oferi
întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurența în ceea ce
privește o parte semnificativă a produselor în cauză.
A
reținut că este adevărat că, în speță, nu s-a
făcut dovada și nici nu s-a invocat că o astfel de
înțelegere anticoncurențială ar putea afecta comerțul între
statele membre, dar înțelegerile anticoncurențiale sunt puternic
limitate chiar și de legea națională, strict pentru piața
românească.
Astfel,
art. 5 din Legea nr. 21/1996 are o formulare asemănătoare cu textul
de drept european primar indicat: (1) Sunt interzise orice înțelegeri
între întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și
practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea,
restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau
pe o parte a acesteia.
Și în acest caz, excepțiile la
regulă sunt foarte stricte, cu condiții cumulative între care și
cea indicată mai sus: de a nu oferi întreprinderilor posibilitatea de a
elimina concurența în ceea ce privește o parte semnificativă a
produselor în cauză.
Or, în aceste
condiții, interpretarea clauzei contractuale invocate [art. 3 alin. (1)
lit. d)] nu poate fi făcută decât extrem de restrictiv, pentru ca
aceasta să poată fi considerată valabilă, iar nu nulă,
față de dispozițiile imperative ale legii concurenței.
Instanța de fond a reținut că această
interpretare restrictivă exclude din start posibilitatea de temeinicie a
unora dintre susținerile reclamantei. Astfel, susținerile privind
identitatea codului CAEN între R.C. SRL și R. SA nu pot fi privite decât
ca nepertinente, din moment ce respectivul cod înglobează mai multe
activități ce privesc fabricarea coloranților și
pigmenților, reclamanta cerând, practic, prin aceasta, ca respectiva
clauză formulată de o manieră total abstractă să
semnifice excluderea totală a R. SA de pe o piață foarte
largă, aspect în mod evident contrar legislației concurenței.
A apreciat că la
fel de nepertinente apar și susținerile principale din cauza
conexată, nr. xx09/105/2010, vizând achiziționarea de la furnizorii
de materii prime necesare producerii oxidului de zinc.
Astfel, atâta
timp cât nu se poate nega că respectivele materii prime sunt necesare
și producerii altor compuși industriali în cadrul
activității cod CAEN 2012, achiziționarea materiilor prime este
o activitate specifică care, indiferent de cât de redusă ar fi
piața acestor materii prime, nu ar putea fi interzisă decât eliminând
orice concurență de pe piața materiilor prime din partea
pârâtei, deci contrar celor stipulate de art. 5 din Legea nr. 21/1996.
În ceea ce privește
aspectele formale invocate ce țin de actualizarea site-ului R. cu
informațiile privind obiectul de activitate sau cu compunerea conducerii,
prima instanță a considerat că sunt nerelevante, din moment ce
produsele în cauză sunt eminamente oferite pentru consumatori industriali
specializați, în cantități mari, care se informează adecvat
la momentul comenzii, iar simpla informație eronată pe un site nu
poate afecta clientela și vânzările unei alte societăți ce
acționează pe o astfel de piață.
Astfel, singurul aspect
pertinent invocat și care ar putea respecta prevederile Legii nr. 21/1996
privește producerea efectivă de oxid de zinc și comercializarea
lui în contra obligației asumate, instanța de fond considerând
că aici ar fi o discuție cu privire la părțile care
și-au asumat obligația, însă, față de
constatările ce urmează, aceasta nu se mai impune.
Cât privește
producerea efectivă de oxid de zinc, a constatat că reclamanta, care
are sarcina probei celor afirmate, conform art. 1169 C. civ., nu a produs nicio probă în acest sens.
Mai mult, prima instanță a
reținut că reclamanta a recunoscut faptul că pârâta i-a
înstrăinat toate echipamentele vizând producerea acestui compus și,
argumentând asupra încălcării obligației, prin
achiziționarea de materii prime necesare (deci prin „concurența” pe
piața furnizorilor),
a recunoscut implicit faptul că, cu
respectivele materiale, pârâta R. SA nu viza producerea de oxid de zinc.
Cât privește
comercializarea oxidului de zinc, există la dosar o factură ce
atestă livrarea de către R. SA unui terț a unei
cantități de 9 tone oxid de zinc, aspect necontestat de pârâtă.
Însă această activitate nu poate fi catalogată de
concurență neloială, din moment ce R.C. SRL era cea care îi
predase cantitatea în acest scop. Cantitatea trebuia să provină de la
un producător și se coroborează cu factura nr. 2030/2009, ce
atestă livrarea unei cantități mai mari de la R.C. SRL către R. SA. De asemenea, chiar presupunând că respectiva cantitate ar fi
aparținut dintotdeauna R. SA, fiind produsă de ea înainte de data
acceptată de părți drept data de înstrăinare a
echipamentelor de producție oxid zinc (21 mai 2009), simpla
operațiune de lichidare a stocului nu poate intra în conținutul
obligației de a nu concura (implicit, de o manieră efectivă) SC
R.C. SRL pe piața producției și comercializării oxidului de
zinc.
Față de aceste
aspecte, reținând că, în interpretarea impusă de
dispozițiile imperative de ordine publică ale legislației
concurenței, nu s-a făcut proba încălcării clauzei
contractuale invocate, instanța de fond a respins cererile conexate având
ca obiect o obligație de a nu face și pretenții, rezultate din
clauza de neconcurență invocată.
Față de prevederile art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a reclamantei, a respins cererea de cheltuieli
de judecată a reclamantei ca neîntemeiată, luând act că
pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată în acest cadru
procesual.
Prin decizia nr. 127 din
24 noiembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a
civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat
apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței mai sus
menționate.
Examinând apelul
declarat de reclamantă prin prisma motivelor invocate și a
prevederilor art. 295 C. proc. civ., curtea de apel a constatat că acesta
este nefondat, prima instanță pronunțând o hotărâre
temeinică și legală, conformă cu probele administrate în
cauză, pentru următoarele motive:
În ceea ce
privește încălcarea principiului contradictorialității
și al dreptului la apărare al reclamantei de către instanța
de fond, curtea de apel a constatat că această critică este
neîntemeiată, deoarece instanța de fond a interpretat clauza de
neconcurență invocată de reclamantă prin prisma
dispozițiilor legale incidente în această materie, dat fiind că
principiul libertății contractuale este limitat de dispozițiile
legale imperative, în speță dispozițiile Legii nr
. 21/1996 –
Legea concurenței; or, în aceste condiții nu se poate susține o
încălcare a drepturilor reclamantei, cu atât mai mult cu cât instanța
de fond nu a constatat nulitatea clauzei menționate.
Pe de altă
parte, prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 17 iunie 2011, pârâta
R. a invocat prevederile legii antitrust în ceea ce privește accesul pe
piața de materii prime.
Analizând în
continuare criticile apelantei referitoare la netemeinicia sentinței,
instanța de apel a constatat că acestea sunt nefondate.
Astfel, prin
contractul de investiție încheiat la data de 11 noiembrie 2009 de
părți, la art. 3 lit. d), părțile au convenit ca
pârâtul-intimat M.M.D.A. și agenții economici (persoanele juridice)
având legătura cu el nu vor desfășura activități
concurențiale în raport cu SC R.C. SRL, pe o durată de 5 ani.
De asemenea, la
lit. e) se stipulează că reclamanta K. și agenții economici
(persoanele juridice) având legătură cu societatea nu vor
desfășura activități concurențiale în raport cu SC
R.C. SRL, pe o durată de 5 ani în domeniul fabricației oxidului de
zinc.
În cauză,
pârâții au contestat întinderea clauzei de neconcurență, astfel
că instanța era obligată să interpreteze această
clauză în baza principiilor și regulilor aplicabile în cazul clauzelor
îndoielnice, interpretare coordonată, ținând seama de intenția
reală a părților.
Din
răspunsurile la interogatorii ale părților curtea de apel a
reținut că înțelegerea inițială a acestora era ca R.C.
să fie înființată pentru a produce oxid de zinc, producția
și vânzarea oxidului de zinc intrând sub incidența clauzei de
neconcurență invocate de reclamantă, răspunsul reclamantei
la interogatoriul luat de pârâta R. SA fiind în acest sens.
Totodată,
din răspunsul reclamantei la interogatoriul administrat de pârâtul
M.M.D.A. reiese că reclamanta consideră că această
clauză de neconcurență presupune interdicția de a concura
R.C. la achiziționarea materiilor prime folosite la producerea oxidului de
zinc, de a fabrica oxid de zinc și de a vinde oxid de zinc, fără
a limita dreptul R. de a activa în alte ramuri ale industriei metalurgice.
Or, în
condițiile unei piețe a materiilor prime comune necesare producerii
nu numai a oxidului de zinc, dar și a altor produse chimice și
metalurgice, în cauză pârâta R. SA dovedind producerea unor astfel de
aliaje, cum este aliajul de alamă AmT 59, conform contractului nr. 2299/30
octombrie 2009, în mod corect instanța de fond a reținut că
achiziționarea de societatea pârâtă a acestor materii prime nu ar
putea fi interzisă decât cu consecința eliminării
concurenței din partea pârâtei de pe această piață, cu
încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 –
Legea concurenței. Sub acest aspect, părțile nu au contestat
existența unei piețe naționale restrânse a materiilor prime.
Totodată,
obiectul principal de activitate identic al celor două societăți
– R.C. și R. nu constituie, prin el însuși, o încălcare a
clauzei de non-concurență, cât timp intimata-pârâtă fabrică
și comercializează alte produse chimice decât oxidul de zinc, astfel
după cum a fost interpretată clauza și s-a reținut mai sus
de instanță, nerelevante fiind sub acest aspect și
informațiile disponibile pe internet, pentru a căror actualizare
răspunderea le revine administratorilor site-ului respectiv și care
nu implică în mod necesar o legătură cu datele despre
activitățile desfășurate de pârâtă și comunicate
de reprezentații legali ai acesteia.
Curtea de apel a
mai reținut că, în mod corect, instanța de fond a constatat
că din probele administrate în cauză reiese că
intimata-pârâtă nu mai deține capacitatea de a fabrica oxidul de
zinc, întrucât, în urma modificării intervenite în structura
societății R.C., pârâta a vândut acesteia la data de 21 mai 2009
secția alcătuită din instalație de producere a oxidului de
zinc, împreună cu hala de producție, menționate în planul de
afaceri al secției de producție a oxidului de zinc și mijloacele
fixe.
În ceea ce
privește comercializarea oxidului de zinc, din probele administrate reiese
că intimata-pârâtă a vândut la data de 31 martie 2010 9 tone de oxid
din stocul pe care îl deținea pârâta de la R.C. încă din luna decembrie 2009, constituit ca o garanție a împrumutului de 200.000 Euro acordat de
reclamantă, stoc pe care, însă, reclamanta a refuzat să îl
cumpere și de care avea cunoștință, după cum reiese
din răspunsurile la interogatoriu.
Astfel, potrivit
contractului de împrumut încheiat la data de 15 iulie 2009, art. 9 pct. 2
și 3, debitoarea R. urma sa transfere creditoarei K. drepturile de
proprietate asupra oxidului de zinc de prima categorie produs de compania R. C.
SRL a cărui valoare corespunde sumei împrumutului, contract ce urma a fi
redactat pana la sfârșitul lunii august 2009.
Or, în aceste
condiții, vânzarea de către pârâtă a unei cantități
reduse, raportat la cantitatea totală indisponibilizată – de
aproximativ 200 de tone, având în vedere că valabilitatea oxidului de zinc
este de doi ani de la data producerii, nu reprezintă o faptă
concurențială efectivă, după cum a constatat și
instanța de fond, urmărind numai evitarea unui prejudiciu în
patrimoniul intimatei-pârâte în lipsa valorificării clauzei de
garanție; pentru aceste motive a fost înlăturată susținerea
apelantei în sens contrar.
Pentru
considerentele mai sus expuse, curtea de apel considerând că instanța
de fond a reținut în mod corect situația de fapt și a dat o
corectă aplicare dispozițiilor legale incidente, în speță
neputând fi reținută încadrarea activităților efectuate de
intimați drept activități interzise de clauza de
neconcurență din contractul de investiții din 11 noiembrie 2009,
iar, pe cale de consecință, devenind inutilă examinarea
noțiunii de persoană afiliată și raportarea la speța
de față, sentința apelată a fost menținută
și apelul a fost respins ca nefondat, în conformitate cu dispozițiile
art. 296 C. proc. civ.
Împotriva
deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta K. SP.ZO.O,
întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în
tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului său și, pe cale
de consecință să fie admisă acțiunea introductivă
astfel cum aceasta a fost formulată în fiecare dintre cele două
dosare ce au fost conexate.
Instanța:
- să oblige
intimații la încetarea tuturor activităților care
reprezintă o încălcare a obligației de neconcurență
prevăzută de art. 3 lit. d) din contractul de investiție
încheiat între părțile prezentului litigiu la data de 11 noiembrie
2009 („Contractul de investiție”);
- să oblige
în solidar intimații la plata către K. a sumei de 500.000 de Euro
pentru fiecare încălcare a obligației de neconcurență,
reprezentând daunele-interese evaluate convențional de către
părți în cuprinsul clauzei penale menționate de art. 7 alin. (3)
din Contractul de Investiție, respectiv suma de 1.000.000 Euro;
- să oblige
în solidar intimații la plata dobânzii legale aferente daunelor – interese
solicitate prin cele două acțiuni, calculate de la data introducerii
cererilor de chemare în judecată și până la achitarea integrală
a sumei datorate;
- să oblige
în solidar intimații la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea
prezentei acțiuni.
Prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel, lipsind de efect clauza de
neconcurență prevăzută de părți în Contractul de
investiție, a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legale au putere de lege între părțile
contractante, instanța reținând că R. a procedat la
comercializarea oxidului de zinc, fapt ce intră sub incidența clauzei
de neconcurență, pentru ca, mai apoi, să considere că
aceasta nu constituie o încălcare a obligațiilor contractuale.
Instanța, pentru a
înlătura aplicarea clauzei de
neconcurență prevăzută
de Contractul de investiție a procedat și la analiza unei presupuse
culpe a K., întrucât aceasta ar fi refuzat să cumpere stocul constituit ca
garanție a contractului de împrumut cu R., or, nu se poate exclude
aplicarea clauzei de neconcurență pentru acest motiv, dat fiind
că nu exista vreo obligație a K. de a cumpăra oxidul de zinc
constituit drept garanție.
A mai susținut că în
condițiile în care a făcut dovada că R. a comercializat cel
puțin cu o ocazie oxid de zinc, coroborat cu faptul că R. se
promovează pe piață drept producător și comerciant de
oxid de zinc, reiese concluzia clară că a existat o activitate de
concurență din partea R., activitate interzisă de
Contractul de
investiție, aceasta rezultând și din pagina de internet a R.
afectată prezentării societății, atât timp cât nu se poate
susține că R. nu este responsabilă de actualizarea propriului
site de internet.
Recurenta a arătat, de
asemenea, că R. a achiziționat de la diverși furnizori materii
prime utilizate la producerea oxidului de zinc, interferând în mod direct cu
activitatea de piață a R.C. SRL prin afectarea negativă a
posibilităților și condițiilor de aprovizionare cu astfel
de materii prime.
În fine,
recurenta a considerat că, în condițiile în care a dovedit atât
desfășurarea de către R. de activități concurențiale
față de
R.C. SRL, cât și faptul că R. și-a asumat în nume
propriu obligația de neconcordanță prin semnarea Contractului de
investiție, existând totodată și o persoană aflată în
legătură cu dl. M. în sensul art. 3 lit. d) din Contractul de investiție,
instanța de apel trebuia să admită apelul său și
să dispună obligarea pârâților la plata sumelor prevăzute
drept daune în caz de nerespectare a obligației de neconcurență.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea criticilor exprimate în recurs, în raport
de actele dosarului, de dispozițiile legale incidente în speță,
precum și de hotărârile judecătorești pronunțate în
cauză, se constată următoarele:
Susținerile recurentei conținute în prima
critică formulată în recurs, conform cărora instanța de apel,
reținând întemeiat că R. a procedat la comercializarea oxidului de
zinc, fapt ce intră sub incidența clauzei de neconcurență,
a apreciat totuși eronat că aceasta nu constituie o încălcare a
obligațiilor contractuale, încălcând în acest mod principiul forței
obligatorii a contractelor prevăzut de art. 969 C. civ., nu pot fi primite.
Examinând actele dosarului, se
constată, astfel, că s-a procedat la conexarea celor două
acțiuni, deoarece în ambele se solicită a se constata încălcarea
obligației de neconcurență, doar motivele invocate diferind
și anume, în prima acțiune s-a susținut ca motiv principal
producerea și/sau comercializarea oxidului de zinc, iar în cea de-a doua
achiziționarea diverselor materii prime necesare producerii oxidului de
zinc într-o piață restrânsă sub acest aspect.
S-a pornit în soluționarea
cauzei de la o premisă ce s-a considerat necesar a fi relevantă
față de natura speței și anume, de la precizarea că
obligația de neconcurență este, în sine, o obligație
nespecifică, regula pe piață fiind libera concurență,
iar nu neconcurența și având în vedere dispozițiile art. 101
alin. (1) lit. b) TFUE (ex. art. 81 TCE) și art. 5 din Legea nr. 21/1996,
s-a apreciat că interpretarea clauzei invocate, ce prevede o
obligație de neconcurență, art. 3 alin. (1) lit. d), nu poate fi
făcută decât extrem de restrictiv, pentru ca aceasta să
poată fi considerată valabilă, și nu nulă,
față de dispozițiile imperative ale legii concurenței.
S-a considerat astfel, în acest
context, că singurul aspect pertinent invocat de reclamantă care ar
putea fi luat în considerare este reprezentat de modul în care au fost
respectate sau nu prevederile Legii nr. 21/1996, în ce privește producerea
efectivă de oxid de zinc și comercializarea lui, în contra
obligației contractuale asumate.
Referitor la producerea
efectivă de oxid de zinc, ambele instanțe au reținut corect
că chiar reclamanta a recunoscut că la data de 21 mai 2009 societatea
R. a vândut către societatea R.C. SRL toate echipamentele aferente producerii
acestui compus, așa încât reclamanta a recunoscut implicit că prin
achiziționarea de materii prime necesare de către pârâtă, fapt
prezentat ca fiind „concurența” pe piața furnizorilor și ca un
argument în susținerea încălcării obligației pe care
aceasta și-a asumat-o, pârâta R. SA, în realitate, nu viza producerea oxidului
de zinc, ci a altor produse finite, cum ar fi, de exemplu, alama.
În ce privește
comercializarea oxidului de zinc, s-a reținut, de asemenea, corect că
vânzarea de către pârâtă la data de 31 martie 2010 a celor 9 tone de
oxid de zinc pe care le deținea de la R.C. SRL și care îi fuseseră predate tocmai în acest scop nu poate fi
considerată ca reprezentând o încălcare a clauzei de
neconcurență, nici chiar în ipoteza în care această cantitate de
oxid de zinc ar fi aparținut dintotdeauna R. SA, întrucât o simplă
operațiune de lichidare a stocului nu poate intra în conținutul
obligației de a nu concura.
Totodată, ambele
instanțe au apreciat judicios că vânzarea de către pârâtă a
unei cantități reduse, prin raportare la cantitatea totală
indisponibilizată, de aproximativ 200 tone, în condițiile în care
reclamanta a refuzat să cumpere acest stoc constituit garanție,
deși avea cunoștință de existența lui, nu poate
constitui o faptă concurențială efectivă, ci doar o
modalitate de evitare a unui prejudiciu în patrimoniul său, de care a uzat
pârâta în lipsa posibilității valorificării clauzei de
garanție.
Prin urmare, instanțele nu
au reținut că refuzul reclamantei de a cumpăra stocul constituit
garanție reprezintă o culpă a acesteia ce ar exclude aplicarea
clauzei de neconcurență, – așa cum eronat afirmă recurenta,
ci că în condițiile date, acestea incluzând și refuzul
reclamantei de a cumpăra, – vânzarea cantității de 9 tone de oxid
de zinc nu poate fi catalogată drept concurență neloială.
În ce privește
susținerea conform căreia R. se promovează pe piață
drept producător și comerciant de oxid de zinc, aceasta rezultând
și din pagina de internet a societății mai sus menționate,
se constată că, de asemenea, nu poate fi primită, întrucât
informațiile privind obiectul de activitate sau compunerea conducerii, din
care făcea sau nu parte dl. M., sunt nerelevante în contextul în care
aceste informații se adresează consumatorilor industriali specializați
în cantități mari, care oricum se informează adecvat la momentul
lansării efective a comenzii, așa încât o informație
eronată sau neactualizată pe un site nu poate fi invocată ca
afectând direct și semnificativ clientela și vânzările unei alte
societăți ce acționează pe această piață,
așa cum este cazul reclamantei și, deci, ca reprezentând o faptă
de concurență neloială.
Recurenta a mai susținut
și că R. a achiziționat de la diverși furnizori materii
prime utilizate la producerea oxidului de zinc, interferând în mod direct cu
activitatea de piață a R.C., dar nici această critică nu
este întemeiată, întrucât, pe de o parte, așa cum s-a mai
arătat, pârâta nu mai deține capacitatea de a fabrica oxid de zinc,
iar, pe de altă parte, cumpărarea unor elemente chimice (zinc) ce
intră în fabricarea altor produse ce fac obiectul de activitate al pârâtei
nu poate fi interzisă pârâtei, decât cu consecința eliminării de
pe piață a acesteia, ceea ce contravine dispozițiilor art. 5
alin. (1) din Legea nr. 21/1996.
În fine, față de cele
mai sus arătate, se constată că susținerile recurentei, în
sensul că se impunea ca instanțele să stabilească dacă
doar dl. M. sau și R. SA și-a asumat obligația de a nu concura
R.C. SRL (obligația de neconcurență) sunt lipsite de
relevanță, iar examinarea lor inutilă, așa cum corect au
decis și instanțele care s-au pronunțat în cauză, și
oricum, acestea nu ar putea fi analizate
omisso medio
, de către
instanța de recurs.
Pe de altă parte, se
reține că aspectele pertinente și relevante invocate de
reclamanta-recurentă au fost examinate și au primit o
soluționare corectă, prin respingerea cererilor conexe,
instanțele concluzionând judicios că pârâta-intimată nu a
desfășurat activități concurențiale prin încălcarea
clauzelor contractuale, în raport cu societatea R.C. SRL, în cadrul căreia
reclamanta-recurentă are calitatea de asociat.
În consecință,
față de considerentele arătate, reținându-se că
reclamanta-recurentă K. SP.ZO.O București nu a formulat niciun motiv
de recurs, care în condițiile expres și limitativ prevăzute de
dispozițiile art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ. să conducă la
modificarea ori casarea deciziei curții de apel, în temeiul
dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul
declarat în cauză de reclamantă, ca fiind nefondat și a păstrat
ca legală decizia pronunțată de curtea de apel.