ÎCCJ, decizie (scj.ro #82620)

Revendicarea proprietății trecută la stat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 Dacă nu se renunță la acțiune sau nu se cere suspendarea judecății, conform art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001, acțiunea trebuie soluționată în raport cu temeiul invocat de reclamant, iar nu în baza Legii nr.10/2001 care prevede și o anume procedură administrativă. Secția civilă, decizia nr.1585 din 16 aprilie 2003 Reclamantul H.M.A. și alții, au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București pentru a fi obligat să le lase în deplină proprietate și posesie un imobil situat în București, compus din teren de 480 mp și construcție. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că sunt moștenitorii lui H.F.

care, prin actele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.3682/29 martie 1911 și nr. 8398/24 iunie 1911, a dobândit dreptul de proprietate asupra a două terenuri de câte 240 mp, iar în baza autorizației nr. 59/A din 25 iunie 1911 a ridicat o construcție. Prin adresa nr. 10.082 din 1 septembrie 1999 Societatea Comercială Herăstrău Nord SA a comunicat reclamanților că o cotă de 1/3 din imobil a fost trecută în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974, adresa nefăcând în nici un fel vorbire despre situația juridică a restului de 2/3 din proprietate. Mai susțin reclamanții că preluarea de către stat a imobilului a fost contrară prevederilor art. 13 și 34 din Constituția intrată în vigoare în anul 1965 și art. 481 C.civ., iar prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 a fost abrogat Decretul nr.223/1974.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV – a civilă, prin sentința nr. 993 din 18 octombrie 2000 a respins ca neîntemeiată acțiunea, cu motivarea că o cotă de 1/3 din imobil a fost preluată de la H.V. în baza Decretului nr.223/1974, cu plata de despăgubiri, iar restul, reprezentând cota de 2/3, a fost trecută în proprietatea statului în temeiul a două sentințe judecătorești pronunțate în baza Decretului nr.111/1951, hotărâri care nu au fost contestate de reclamanți, astfel că ele își produc efecte depline, constituind titlul statului asupra imobilului. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamanți a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, care, prin decizia nr. 343 din 14 iunie 2001, a schimbat în tot hotărârea tribunalului, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pe pârât să lase reclamanților în deplină proprietate imobilul.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că “având în vedere că apelul este o cale devolutivă de atac, reclamanții au declarat că înțeleg să invoce pe fondul cauzei și dispozițiile art. 2 lit. “g” din Legea nr.10/2001”. Cu referire la cota de 1/3 din imobil preluată de Stat în baza Decretului nr.223/1974, Curtea de Apel București a constatat că măsura a fost contrară prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 12 și 36 din Constituția adoptată în 1965, art. 481 C.civ. și art. 13 – 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar “în ceea ce privește restul cotei de 2/3 din imobil, preluată de stat, prin două sentințe, în baza Decretului nr.111/1951, sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. “d” și “g” din Legea nr.10/2001, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv, fără un titlu valabil”.

Împotriva deciziei dată în apel a declarat recurs pârâtul Consiliul General al Municipiului București, prin Municipiul București, reprezentat de primarul general, care a criticat hotărârea în temeiul următoarelor motive: reclamanții nu au făcut dovada calității lor procesuale active în sensul că nu au depus la dosar titlul de proprietate pentru imobilul revendicat; întrucât Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă, ea nu-și poate găsi aplicarea în cauză; instanța de apel nu a avut în vedere faptul că titlul statului îl reprezintă hotărâri judecătorești definitive, date în temeiul Decretului nr.111/1951, motiv pentru care nu se poate reține că imobilul a fost preluat abuziv. Recursul este fondat.

Unul din principiile care guvernează aplicarea legii în timp este cel al neretroactivității legii civile noi potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute. Acest principiu este unul constituțional și de drept civil în același timp, fiind consacrat expres prin art. 15 alin . 2 din Constituția României și art. 1 C.civ.. Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu s-a abătut de la acest principiu; mai mult, l-a recunoscut și l-a consacrat în mod expres. Astfel, potrivit art. 47 alin. 1 din legea citată, prevederile acesteia sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei.

Este evident că instanța de apel a interpretat greșit această prevedere, deoarece, aplicarea legii civile noi (Legea nr.10/2001) era posibilă numai în cazul în care persoanele îndreptățite (reclamanții) își exprimau voința fie în sensul renunțării la prezenta judecata începută la data de 20 august 1998, potrivit dreptului comun, fie cereau suspendarea acestei judecăți.

Din lectura practicalei deciziei civile nr. 343 din 14 iunie 2001, ce face obiectul recursului de față, se constată că, în realitate, nu reclamanții, ci instanța de apel a avut inițiativa soluționării cauzei în temeiul legii noi, odată ce este consemnată precizarea potrivit căreia “Curtea pune în discuție dispozițiile Legii nr.10/2001, nu sub aspect procedural, ci cu privire la art. 2 lit. d și g “. Întrucât instanța de apel a aplicat prevederile legii noi nr. 10/2001 unei acțiuni promovată direct în justiție la 20 august 1998, fără a observa că nu s-a urmat procedura jurisdicțional-administrativă prealabilă și soluționând litigiul dintre părți în baza altor temeiuri de drept decât cele cu care a fost învestită, încălcând în acest mod principiul constituțional și de drept civil al neretroactivității legii civile noi, se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate și reluarea judecății.

De altfel, prin aplicarea unor prevederi din Legea nr.10/2001, instanța a nesocotit și dispozițiile art. 294 alin. 1 C.proc.civ., întrucât a schimbat în apel cauza cererii de chemare în judecată, încălcând interdicția stipulată expres de textul citat. În rejudecare, instanța de trimitere va analiza, sub formă de apărări, și susținerile făcute de pârât în motivele de recurs, va administra dovezi pentru a înlătura și clarifica neconcordanțele din actele de proprietate exhibate de reclamanți, va solicita să se depună la dosar și a doua hotărâre judecătorească pronunțată în baza Decretului nr.111/1951 (sentința civilă nr. 5454/10 septembrie 1963 – Dosar nr. 5977/1963 – pronunțată de fostul Tribunal Popular Raional “30 Decembrie”) și va verifica dacă cele două sentințe au fost atacate în termenele și formele prevăzute de lege de reclamanți ori de autorii lor.