ÎCCJ, decizie (scj.ro #82620)

Revendicarea proprietății trecută la stat

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001

Dacă nu se renunță la acțiune sau nu se cere suspendarea judecății, conform

art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001, acțiunea trebuie soluționată în raport cu

temeiul invocat de reclamant, iar nu în baza Legii nr.10/2001 care

prevede  și o anume procedură administrativă.

Secția

civilă, decizia nr.1585 din 16 aprilie 2003

Reclamantul H.M.A. și alții, au chemat în

judecată Consiliul General al Municipiului București pentru a fi obligat să le

lase în deplină proprietate și posesie un imobil situat în București, compus

din teren de 480 mp și construcție.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat

că sunt moștenitorii lui H.F. care, prin actele de vânzare-cumpărare

autentificate sub nr.3682/29 martie 1911 și nr. 8398/24 iunie 1911, a dobândit

dreptul de proprietate asupra a două terenuri de câte 240 mp, iar în baza

autorizației nr. 59/A din 25 iunie 1911 a ridicat o construcție.

Prin adresa nr. 10.082 din 1 septembrie

1999 Societatea Comercială Herăstrău Nord SA a comunicat reclamanților că o

cotă de 1/3 din imobil a fost trecută în proprietatea statului în baza

Decretului nr.223/1974, adresa nefăcând în nici un fel vorbire despre situația

juridică a restului de 2/3 din proprietate. Mai susțin reclamanții că preluarea

de către stat a imobilului a fost contrară prevederilor art. 13 și 34 din

Constituția intrată în vigoare în anul 1965 și art. 481 C.civ., iar prin

Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 a fost abrogat Decretul nr.223/1974.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul

București, secția a IV – a civilă, prin sentința nr. 993 din 18 octombrie 2000

a respins ca neîntemeiată acțiunea, cu motivarea că o cotă de 1/3 din imobil a

fost preluată de la H.V. în baza Decretului  nr.223/1974, cu plata de

despăgubiri, iar restul, reprezentând cota de 2/3, a fost trecută în

proprietatea statului în temeiul a două sentințe judecătorești pronunțate în

baza Decretului nr.111/1951, hotărâri care nu au fost contestate de reclamanți,

astfel că ele își produc efecte depline, constituind titlul statului asupra

imobilului.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe

de reclamanți a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă,

care, prin decizia nr. 343 din 14 iunie 2001, a schimbat în tot hotărârea

tribunalului, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pe pârât să lase

reclamanților în deplină proprietate imobilul.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că

“având în vedere că apelul este o cale devolutivă de atac, reclamanții au

declarat că înțeleg să invoce pe fondul cauzei și dispozițiile art. 2 lit. “g”

din Legea nr.10/2001”.

Cu referire la cota de 1/3 din imobil

preluată de Stat în baza Decretului nr.223/1974, Curtea de Apel București a

constatat că măsura a fost contrară prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998,

art. 12 și 36 din Constituția adoptată în 1965, art. 481 C.civ. și art. 13 – 17

din Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar “în ceea ce privește restul

cotei de 2/3 din imobil, preluată de stat, prin două sentințe, în baza

Decretului nr.111/1951,  sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. “d” și

“g” din Legea nr.10/2001, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv, fără un

titlu valabil”.

Împotriva deciziei dată în apel  a

declarat recurs pârâtul Consiliul General al Municipiului București, prin

Municipiul București, reprezentat de primarul general, care a criticat

hotărârea   în temeiul următoarelor motive:  reclamanții nu au

făcut dovada calității lor procesuale active în sensul că nu au depus la dosar

titlul de proprietate pentru imobilul revendicat; întrucât Legea nr. 10/2001

instituie o procedură administrativă, ea nu-și poate găsi aplicarea în

cauză;  instanța de apel nu a avut în vedere faptul că titlul statului îl

reprezintă hotărâri judecătorești definitive, date în temeiul Decretului

nr.111/1951, motiv pentru care nu se poate reține că imobilul a fost preluat

abuziv.

Recursul este fondat.

Unul din principiile care guvernează

aplicarea legii în timp este cel al neretroactivității legii civile noi

potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc ori se

nasc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute.

Acest principiu este unul constituțional și de drept civil în același timp,

fiind consacrat expres prin art. 15 alin . 2 din Constituția României și art. 1

C.civ..

Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001

legiuitorul  nu s-a abătut de la acest principiu; mai mult, l-a recunoscut

și l-a consacrat în mod expres. Astfel, potrivit art. 47 alin. 1 din legea

citată, prevederile acesteia sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată,

persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea

cauzei sau solicitând suspendarea ei.

Este evident că instanța de apel a

interpretat greșit această prevedere, deoarece, aplicarea legii civile noi

(Legea nr.10/2001) era posibilă numai în cazul în care persoanele îndreptățite

(reclamanții) își exprimau voința fie în sensul renunțării la prezenta judecata

începută la data de 20 august 1998, potrivit dreptului comun, fie cereau

suspendarea acestei judecăți.

Din lectura practicalei deciziei civile nr.

343 din 14 iunie 2001, ce face obiectul recursului de față, se constată că, în

realitate, nu reclamanții, ci instanța de apel a avut inițiativa soluționării

cauzei în temeiul legii noi, odată ce este consemnată precizarea potrivit

căreia “Curtea pune în discuție dispozițiile Legii nr.10/2001, nu sub aspect

procedural, ci cu privire la art. 2 lit. d și g “.

Întrucât instanța de apel a aplicat

prevederile legii noi nr. 10/2001 unei acțiuni promovată direct în justiție la

20 august 1998, fără a observa că nu s-a urmat procedura

jurisdicțional-administrativă prealabilă și soluționând litigiul dintre părți

în baza altor temeiuri de drept decât cele cu care a fost învestită, încălcând

în acest mod principiul constituțional și de drept civil al neretroactivității

legii civile noi, se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate și

reluarea judecății.

De altfel, prin aplicarea unor prevederi

din Legea nr.10/2001, instanța a nesocotit și dispozițiile art. 294 alin. 1

C.proc.civ., întrucât a schimbat în apel cauza cererii de chemare în judecată,

încălcând interdicția stipulată expres de textul citat.

În rejudecare, instanța de trimitere va

analiza, sub formă de apărări, și susținerile făcute de pârât în motivele de

recurs, va administra dovezi pentru a înlătura și clarifica neconcordanțele din

actele de proprietate exhibate de reclamanți, va solicita să se depună la dosar

și a doua hotărâre judecătorească pronunțată în baza Decretului nr.111/1951

(sentința civilă nr. 5454/10 septembrie 1963 – Dosar nr. 5977/1963 – pronunțată

de fostul Tribunal Popular Raional “30 Decembrie”) și va verifica dacă cele

două sentințe au fost atacate în termenele și formele prevăzute de lege de

reclamanți ori de autorii lor.