ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4605/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4605/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Circumstanțele

cauzei

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC S.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtele

A.N.A.F. - Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regionala pentru Accize

și Operațiuni Vamale Brașov și Direcția Generala a Finanțelor Publice Brașov, a

solicitat anularea Deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile

suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 19762 din 31 octombrie 2011;

anularea procesului verbal de control nr. 31 din 31 octombrie 2011 emise de

către A.N.A.F. - Direcția Regionala de Administrare Fiscală - Autoritatea

Naționala a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale;

anularea Deciziei nr. 692 din 09 mai 2012 emisa de către pârâta A.N.A.F. -

Direcția Generala a Finanțelor Publice Brașov; obligarea pârâtelor la plata

către reclamanta a dobânzii de 0.04%/zi calculata asupra sumei de 222.171 lei

(încasate din patrimoniul reclamantei), începând cu data reținerii sumei

respective și până la data restituirii efective a acesteia; obligarea pârâtelor

la plata către reclamanta a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că

obiectul controlului organelor vamale îl reprezintă un număr de 171 de

declarații vamale, din perioada noiembrie 2005 - decembrie 2006, astfel cum

reiese din Anexa nr. 1 la Procesul verbal de control din 31 octombrie 2011.

A precizat că, în conformitate cu prevederile

art. 100 C. vam. „(1) Autoritatea vamală are dreptul ca, din oficiu sau la

solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului

de vamă, să modifice declarația vamală. (2) în cadrul termenului prevăzut la alin.

(1), autoritatea vamală verifică orice documente, registre și evidențe referitoare

la mărfurile vămuite sau la operațiunile comerciale ulterioare în legătura cu

aceste mărfuri”.

Așadar, termenul de control ulterior este de

5 ani de la data declarației vamale.

Reclamanta a mai invocat și prevederile art. 283

C. vam., precum și pe cele ale art. 101 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că

pentru un număr de 135 dintre cele 171 de declarații vamale ce au făcut

obiectul controlului, s-a împlinit termenul de prescripție de 5 ani de zile

prevăzut de art. 100 alin. (1) C. vam.

A mai arătat că cele 135 de declarații vamale

din perioada 28 noiembrie 2005 - 26 octombrie 2006 nu puteau fi modificate de

către organele de control, dreptul de a efectua verificări, de a modifica

aceste declarații și de a lua măsuri pentru regularizarea situației fiind

prescris.

Prin urmare, organele vamale în mod

netemeinic și nelegal au procedat la modificarea declarațiilor vamale datate

din perioada 28 noiembrie 2005 - 26 octombrie 2006, dreptul autorităților

vamale de a recalcula drepturile vamale fiind prescris la data controlului,

astfel că atât procesul-verbal cât și decizia prin care s-au stabilit aceste

drepturi vamale sunt lovite de nulitate.

De asemenea, a susținut reclamanta că

organele de control au încadrat în mod eronat bunurile importate de SC S.R. SRL

la codul tarifar 94019080.

Mai precis, organele vamale au apreciat că

mărfurile în discuție reprezintă în fapt părți de scaune și că, în conformitate

cu notele de la capitolul 94 și de la secțiunea 94.01 ar trebui încadrate

tarifar la poziția 9401.

A subliniat faptul că societatea reclamantă

produce exclusiv sisteme de ajutare pe înălțime și orientare pentru scaune

ergonomice (prin prelucrarea tijelor piston, cilindrilor pneumatici, tuburilor

exterioare, tuburilor pneumatice, tuburilor ghidare, tuburilor presiune) ce

reprezintă părți de scaune, dar că bunurile importate, în individualitatea lor

- ce reprezintă în fapt părți ale părților din scaun - nu pot fi recunoscute ca

atare ca fiind părți de scaune, încadrarea tarifară acestora la secțiunea 9401

fiind astfel nelegală și netemeinică.

Faptul că încadrarea tarifară realizată de

către organele de control este una netemeinică este demonstrat și de faptul că

pentru o parte din produsele importate, respectiv garnitura de cauciuc și șaiba

de metal, organele de control au stabilit o încadrare tarifară diferită,

într-un cod tarifar cu caracter general - 4016, respectiv 7318,

neconsiderându-le părți de scaune.

Reclamanta a susținut că prin concluziile la

care organele vamale au ajuns în urma controlului ulterior întreprins în

perioada 14 iulie 2010 - 31 octombrie 2011, se lipsesc de efecte actele

administrative anterioare, emise de aceleași organe vamale.

Astfel, începând ca data de 22 decembrie 2005,

reclamanta a efectuat operațiunile de vămuire pentru mărfurile importate

conform procedurii de vămuire la domiciliu, în conformitate cu Autorizația

pentru utilizarea procedurii de vămuire la domiciliu nr. PS 090029 din 22

decembrie 2005 și Autorizația pentru utilizarea procedurii simplificate în

tranzitul comun din 22 decembrie 2005, anexate cererii de chemare în judecată.

A mai precizat că la data de 20 decembrie 2006,

reclamanta a obținut de la Direcția Regională Vamală Brașov o Autorizație de

regim vamal economic/tratament tarifar preferențial pentru destinație finală

(regim vamal - perfecționare activă cu rambursare) pentru mărfuri plasate sub

regim vamal cod NC 73269098 - Articole din fier.

Toate aceste acte administrative emise de

autoritățile vamale au presupus controale amănunțite ale modului de desfășurare

a activităților de import ale societății subscrise, inclusiv verificarea

concordanței dintre mărfurile importate de societatea reclamantă și încadrările

tarifare declarate prin intermediul declarațiilor vamale.

Or, a arătat că, în mod cert, autorizarea

pentru vămuire la domiciliu și autorizația de perfecționară activă cu

rambursare nu ar fi fost acordate de către autoritățile vamale în situația în

care   s-ar fi descoperit nereguli la importurile societății.

Cu privire la nulitatea procesului verbal de

control nr. x/2011 și a deciziei de regularizare, reclamanta a arătat faptul că

nu se indică în cuprinsul lor niciun temei de drept ca privire la masurile

dispuse de organele de control, precum nici la modalitatea de calcul a

majorărilor de întârziere, a dobânzilor și a penalităților de întârziere impuse

la plata societății prin actele atacate, nepredând actele normative și

articolele în baza cărora au fost stabilite obligațiile fiscale în sarcina

reclamantei.

Astfel, în ce privește nemotivarea actelor

atacate, lipsa indicării unui temei juridic concret care sa stea la baza

arfelor de impunere și a stabilirii cuantumului acestora este de necontestat,

iar omisiunea de a indica în concret textul de lege care permite impunerea

suplimentara trebuie sancționata cu nulitatea.

A susținut, de asemenea, că nici majorările

calculate nu sunt datorate.

A mai arătat că, în prezenta speță, nu sunt incidente

prevederile art. 141 alin. (1) și art. 148 alin. (1) din Legea 141/1997,

respectiv art. 223 din Legea 86/2006, întrucât aceste prevederi se referă

exclusiv la datoria vamală raportată la data înregistrării declarației vamale

de import definitiv. La acea dată a importului ia naștere numai obligația de

plată pentru sumele stabilite prin declarația vamală. La momentul controlului ulterior,

nu se poate naște datoria de plată a unei sume ce nu a fost stabilită, care nu

este lichidă la întocmirea declarației vamale și existența sa nu a fost

comunicată ca obligație de plată pentru titularul operațiunii de import.

În ceea ce privește repararea pagubei cauzate

societății reclamante, a învederat că, urmare a PVC 31/2011 și a Deciziei de

regularizare, reclamanta a plătit la data de 10 noiembrie 2011 suma de

222.171,00 lei, reprezentând taxe vamale calculate potrivit actelor

administrative nelegale atacate.

Urmare a anularii P.V.C. 31/2011 și a

Deciziei de regularizare pentru motivele mai sus arătate, a solicitat în stanței

să rețină că suma de 222.171,00 lei a fost încasată de D.R.A.O.V. Brașov în

baza unui act administrativ nelegal (și neanulat de către organul competent în

acest sens - D.G.F.P Brașov), situație în care reclamanta este îndreptățită la

plata unei despăgubiri reprezentând prejudiciul suportat de aceasta prin

lipsirea de folosirea acestei sume pe perioada cuprinsă între achitarea acestei

sume și data restituirii acestei sume de către organul de control.

Soluția în stanței de fond

Prin sentința nr. 104 din 20 mai 2013, Curtea

de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția

prescripției dreptului de a modifica declarația vamală, invocată de către

reclamanta SC S.R. SRL; a admis cererea de chemare în judecată formulată și

completată de către reclamanta SC S.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtele

A.N.A.F. - Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize

și Operațiuni Vamale Brașov și Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov

și, în consecință, a anulat Decizia pentru regularizarea situației privind

obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 31 octombrie 2011,

procesul verbal de control nr. 31 din 31 octombrie 2011 emise de către A.N.A.F.

- Direcția Regională de Administrare Fiscală - Autoritatea Națională a Vămilor

- Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale; a anulat Decizia nr.

692 din 09 mai 2012 emisă de către pârâta A.N.A.F. - Direcția Generala a

Finanțelor Publice Brașov și a obligat pârâtele la plata către reclamantă a

dobânzii de 0,04% pe zi calculată asupra sumei de 222.171 lei (încasate din

patrimoniul reclamantei), începând cu data reținerii sumei respective și până

la data restituirii efective a acesteia.

Totodată, a obligat pe aceleași pârâte la

plata către reclamanta a sumei de 34.874,99 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această soluție, în stanța

de fond a reținut că potrivit art. 88 alin. (2) C. proc. fisc., termenul de

prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale începe de la data de 1

ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscala, astfel:

pentru declarațiile vamale depuse în anul 2005 termenul începe sa curgă de la

data de 01 ianuarie 2006, iar pentru declarațiile vamale depuse în anul 2006,

termenul începe să curgă la data de 01 ianuarie 2007.

Aceste termene urmau a se împlini la data de

01 ianuarie 2011 și, respectiv, la data de 01 ianuarie 2012. în cauză, însă,

cursul prescripției a fost fie suspendat fie întrerupt, în speță fiind incidente

atât prevederile art. 92 alin. (2) lit. b) C. proc. fisc., cât și prevederile

art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din același Cod.

Societatea reclamantă a mai fost anterior

supusă unui control, a formulat contestație împotriva primei Decizii de

regularizare având nr. 2601 din 11 februarie 2011, astfel încât termenul de

prescripție a fost întrerupt.

Pe cale de consecința, a apreciat că

controlul ulterior efectuat asupra declarațiilor vamale din perioada 2005-2006

a fost refăcut în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a modifica

declarația vamală și de a stabili obligații fiscale.

Referitor la fondul cauzei, Curtea a reținut

că Direcția Tehnica de Vămuire și Tarif Vamal și-a exprimat punctul de vedere

prin adresa nr. 30763/TFN din 30 mai 2011 și 73425/BMC din 09 martie 2012, în

sensul că bunurile importate de reclamantă ce au făcut obiectul controlului

vamal se clasifica la poziția tarifară 83024200 „altele pentru mobilă”, cu

referire la tija piston și tubul pneumatic, iar celelalte produse se clasifică

în funcție de natura materialului constitutiv, la nivelul de prelucrare al

acestora la momentul vămuirii, funcția lor în ansamblul final.

În cauză, s-a dispus efectuarea unui Raport

de expertiză tehnică de specialitate, ale cărui concluzii au fost depuse la

dosar și care vor fi avute în vedere de Curte la fundamentarea soluției

pronunțate, potrivit prevederilor art. 201 Cod procedura civilă.

Întrucât produsele în discuție nu mai existau

fizic în stocurile societarii, expertul a analizat desenele acestora și a

constatat ca produsele sunt utilizate la producerea Amortizorului cu gaz, ca

parte componentă a dispozitivului de ridicare și orientare a scaunului

ergonomic de birou. Potrivit Regulilor Generale de interpretare a Sistemului

Armonizat de Denumire și Codificare a Mărfurilor și având în vedere Notele

explicative în vigoare la data depunerii declarațiilor vamale dispozitivul de

ridicare și orientare, acestea se clasifica la poziția tarifară 83024200-alte

părți de mobilier.

A concluzionat expertul că produsele tije

piston, cilindri pneumatici, tub exterior, tub pneumatic, tub ghidare, tub

presiune importate de reclamanta în perioada noiembrie 2005-decembrie 2006, în

vederea executării de amortizoare cu gaz utilizate la dispozitivele de

orientare și ridicare a scaunelor ergonomice nu se pot clasifica la pozițiile

tarifare 83024200 sau 94019080, ele putând fi clasificate în funcție de

caracteristicile fizico-mecanice și al dimensiunilor la cap. 73 subcapitolul

7306, 7318, 7326, reclamanta încadrându-le deci corect la codurile tarifare

73269093, 73269098, 73182400.

Instanța de fond a reținut, de asemenea, că

pârâta D.G.F.P. Brașov a arătat în cuprinsul Deciziei nr. 692 din 09 mai 2012 ca

„încadrarea acestor bunuri la codul tarifar 94019080 este eronată”.

Produsele importate (tije piston,cilindri,etc.)

nu au fost concepute în mod exclusiv pentru scaune, ele putând fi ușor

utilizate și la amortizoarele cu gaz din industria automobilelor.

A apreciat că nu este corectă încadrarea

acestora la poziția tarifară 83024900, întrucât la respectiva poziție nu se

clasifica produsele cu întrebuințare în domeniul mobilierului, astfel cum

rezulta din prevederile Normelor tehnice de interpretare a sistemului armonizat

de denumire și codificare al mărfurilor aprobate prin Decizia D.G.V. nr. 1783/2002.

Recursul

Împotriva hotărârii instanței de fond au

declarat recurs atât reclamanta SC S.R. SRL, cât și pârâtele A.N.V. reprezentată

teritorial prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Brașov

(ambele preluate de A.N.A.F.) și însușite de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Brașov.

În motivarea cererii de recurs, reclamanta SC

S.R. SRL arătat în esență următoarele:

- Instanța de fond a respins excepția

prescripției, argumentele reținute de aceasta fiind nelegale și netemeinice.

Instanța de fond și-a întemeiat respingerea

excepției pe prevederi legale care nu își găsesc aplicabilitatea în speța

dedusă judecății, respectiv:

a) prevederile art. 88 alin. (2) din O.G. nr.

92/2003 privind C. proc. fisc.;

b) prevederile art. 92 alin. (2) lit. b) din

O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., referitoare la suspendarea

prescripției, și

c) prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) și

c) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Prevederile art. 88 alin. (2) din O.G. nr.

92/2003 privind C. proc. fisc., astfel cum era acesta în vigoare în perioada

analizată, nu își găsesc aplicabilitatea în speță, întrucât acestea stabilesc

termenul de prescripție privind dreptul organelor fiscale de a stabili

obligații fiscale precum și momentul de la care începe să curgă termenul de

prescripție a acestui drept, de a stabili obligațiile fiscale, în timp ce recurenta

a invocat prescripția dreptului de a modifica declarația vamală.

Întrucât nu se poate stabili o obligație

fiscală în lipsa unui act modificator al declarației vamale, emis în

conformitate cu prevederile legale și în termenul impus de lege (5 ani de la

data declarației vamale), este fără putință de tăgadă faptul că, în condițiile

împlinirii termenului de 5 ani pentru modificarea declarației vamale nu se poate

trece mai departe la stabilirea unor obligații fiscale aferente, situație care

trebuie reținută și în speța dedusă judecății.

Calculul termenului de prescripție propus de

către instanța de fond este eronat, având în vedere faptul că acesta trebuie

realizat în conformitate cu prevederile art. 283 C. vam., raportat la alin. (3)

C. proc. civ. (ambele texte legale fiind mai sus citate), motiv pentru care

termenul de prescripție nu începe de la data de 01 ianuarie a anului următor

celui în care s-a născut creanța fiscală, acesta curgând de la acordarea

liberului de vamă, urmând a se împlini în ziua anului corespunzătoare zilei de

plecare.

- Referitor la presupusa suspendare a

cursului prescripției, instanța de fond în mod greșit a reținut incidența

prevederilor art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

privitor la prescripția extinctivă.

Este adevărat că în conformitate cu art. 1 alin.

(2) C. proc. fisc. dispozițiile acestuia se aplică și pentru administrarea

drepturilor vamale însă numai în măsura în care prin lege nu se prevede altfel.

Or, sintagma „în măsura în care prin lege nu se prevede altfel” face trimitere

la reglementările vamale, reglementări care prevăd proceduri specifice care au

prioritate în aplicare, fiind dispoziții speciale în raport cu C. proc. fisc., așa

cum, de altfel, rezultă cu claritate din art. 2 alin. (2) C. proc. fisc.

Drept urmare, suspendarea termenului de

prescripție prevăzut la art. 92 se referă în exclusivitate la ipoteza în care

activitatea de stabilire a obligațiilor fiscale este realizată de inspecția fiscală,

activitate reglementată de Titlul VII al Codului. În acest context, nici suspendarea,

dar nici momentul începerii termenului de prescripție prevăzut de art. 88 alin.

(2) C. proc. fisc. nu sunt aplicabile drepturilor ce fac obiectul cererii de

chemare în judecată.

Urmează că suspendarea prescripției

extinctive să fie analizată prin prisma prevederilor art. 13 din Decretul nr. 167/1958.

Conform acestor prevederi, niciuna din cauzele de suspendare a prescripției din

cele enumerate exhaustiv în norma juridică precitată nu se regăsește în speța

supusă soluționării.

- Instanța de fond a intenționat să facă

trimitere la articolul 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă.

Consideră recurenta că nici aceste prevederi

nu își găsesc aplicabilitatea în speță, pentru cel puțin trei considerente:

- prescripția nu poate fi întreruptă decât ca

urmare a unei acțiuni făcute de cel împotriva căruia curge prescripția, ceea ce

nu este cazul în speță;

- pentru a fi incidente prevederile art. 16 lit.

b), legea impune condiția introducerii (de către cel împotriva căruia curge

prescripția) a unei cereri de chemare în judecată, iar nu a unei contestații,

cum este cazul în speță;

- efectul întreruptiv de prescripție al

cererii de chemare în judecată se produce numai dacă aceasta a fost admisă prin

hotărâre judecătorească irevocabilă, fapt ce nu se poate reține în cazul de

față.

- Consideră recurenta că organele vamale, în

mod netemeinic și nelegal au procedat la modificarea declarațiilor vamale

datate din perioada 28 noiembrie 2005 - 26 octombrie 2006, dreptul

autorităților vamale de a recalcula drepturile vamale și de a cere plata

taxelor vamale  fiind  prescris la  data controlului, astfel că atât

procesul-verbal nr. x/2011, decizia de regularizare cât și Decizia nr. 692/2012,

sunt lovite de nulitate.

În motivarea cererilor  sale de recurs

pârâtele Autoritatea Națională a Vămilor - prin Direcția Regională pentru

Accize și Operațiuni Vamale Brașov și însușite de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Brașov - au arătat în esență următoarele:

În ceea ce privește obligarea pârâtei D.G.F.P.

Brașov în solidar cu Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale

Brașov la plata către reclamantă a dobânzii de 0,04% pe zi calculată asupra

sumei de 222.171 lei (încasată din patrimoniul reclamantei), începând cu data

reținerii sumei respective și până la data restituirii efective a acesteia, se

invocă în cauză excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P.G.F.P.

Brașov.

În mod greșit instanța de fond a dispus și obligarea

pârâtei D.G.F.P. Brașov la plata către reclamantă a dobânzii de 0,04% pe zi,

deoarece actele administrative contestate și prin care au fost stabilite

obligațiile de plată, sunt întocmite de către Direcția Regională pentru Accize

și Operațiuni Vamale Brașov, unitate descentralizata a Autorității Naționale a

Vămilor, unitate cu personalitate juridică distinctă, cu competențe legale

distincte.

- În mod greșit instanța de fond a obligat și

pârâta D.G.F.P. Brașov la plata dobânzii de 0,04% pe zi calculată asupra sumei

de 222.171 lei, atâta timp cât această sumă a fost încasată de către Direcția

Vamală Regională Brașov în data de 10 noiembrie 2011 și nu către D.G.F.P.

Brașov.

- Direcția Generală a Finanțelor Publice

Brașov are calitate procesuală pasivă în cauză doar privitor la soluționarea

contestației depusă de către reclamantă privind aceste acte, respectiv decizia nr.

692 din 09 mai 2012. Potrivit legii, respectiv Codului de procedura fiscală, D.G.F.P.

Brașov este competentă material să soluționeze și contestațiile împotriva

actelor vamale, unitățile vamalei neavând în schema de organizare organe cu

asemenea atribuții.

- Se arată că solicitarea reclamantei de

acordare a dobânzii de 0,04% pe zi calculată asupra sumei de 222.171 lei

(încasată din patrimoniul reclamantei), începând cu data reținerii sumei

respective și până la data restituirii efective a acesteia nu este justificată,

acesta a solicitat doar anularea actelor administrative, fără a se adresa cu

cerere la organul fiscal de acordare a dobânzii legale de 0,04% pe zi calculată

asupra sumei de 222,171 lei, iar instanța de fond nu a ținut cont de faptul că

nu există temei juridic pentru acordarea de despăgubiri potrivit art. 124 alin.

(2) și a art. 120 alin. (7) C. proc. fisc.

De asemenea, se arată că în sentința civilă nr.

104/F din 20 mai 2013 există dispoziții contradictorii, în sensul că instanța

de fond a dispus că dobânda sa fie calculată începând cu data reținerii sumei

respective, atâta timp cât în considerente a reținut că reclamanta a plătit la

D.R.A.O.V. suma de 222.171 lei în data de 10 noiembrie 2011.

Astfel, această sumă a fost plătită benevol

de către reclamantă la D.R.A.O.V. și nu reținută de către organele fiscale

printr-una dintre modalitățile de executare silită prevăzute de către C. proc.

fisc., pentru ca instanța de fond să dispună „începând cu data reținerii sumei”.

- Cu privire la anularea deciziei nr. 692/9

mai 2012 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov,

instanța de fond în mod greșit a anulat-o.

Prin Nota de constatare încheiată la agentul

economic sub nr. 2341 din 27 octombrie 2011, înregistrată la Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale Brașov sub nr. 19652 din 28 octombrie 2011

organele de control au identificat pe baza desenelor tehnice puse la dispoziție

și a codurilor de produse categoriile de produse importate și au constatat că

diferența dintre produsele cu aceeași denumire comercială, dar cu coduri de

produse diferite constă în dimensiuni diferite ale cotelor diverselor

prelucrări, specifice fiecărei clase de amortizoare în parte.

A rezultat că încadrarea tarifară a

mărfurilor importate este eronată și au încadrat bunurile importate în

conformitate cu prevederile art. 65,66,67,72 din Legea nr. 141/1997, respectiv art.

45, art. 46, art. 48 din Legea nr. 86/2006 privind Codul Vamal al României, pct.

1, 2 a și 6 din Regulile Generale de Interpretare a sistemului Armonizat de

Denumire si Codificare a Mărfurilor publicate prin Legea nr. 98/1996 pentru

aderarea României la Convenția Internațională privind Sistemul Armonizat de

Denumire și Codificare a Mărfurilor, Decizia Directorului General al Direcției

Generale a Vămilor 1783/2002, privind Normele Tehnice de Interpretare a Sistemului

Armonizat de Denumire și Codificare a Mărfurilor.

Se arată că organele de specialitate din

cadrul D.R.A.O.V. Brașov au demarat un control ulterior la SC S.R. SRL în baza

ordinului de control nr. 54/2010, iar acest control a vizat operațiunile de

import derulate de către aceasta societate în perioada 28 noiembrie 2005- 28

decembrie 2006, având ca obiect bunuri încadrate la pozițiile tarifare

7318,7326,8412,9401, care nu au beneficiat de preferințe tarifare. Controlul

ulterior s-a derulat în perioada 30 noiembrie 2010-09 februarie 2011,

finalizarea acestuia realizându-se prin încheierea Procesului Verbal de control

din 09 februarie 2011 și a Deciziei pentru regularizarea situației nr. 2601 din

11 februarie 2011.

Pentru obligațiile vamale aferente lunilor

noiembrie și decembrie 2005, termenul de prescripție a dreptului organului de

inspecție fiscală de a stabili obligații suplimentare începe să curgă de la 01

ianuarie 2006, iar cu privire la obligațiile vamale aferente lunilor ianuarie -

decembrie 2006, acesta începe să curgă de la 01 ianuarie 2007.

Controlul s-a derulat pe perioada 30

noiembrie 2010-09 februarie 2011, perioadă în care termenul de prescripție a

fost suspendat în conformitate cu prevederile art. 92 alin. (2) lit. b) C.

proc. fisc.

Reclamanta a formulat contestație împotriva

Procesului Verbal de Control nr. 54 din 09 februarie 2011 și a Deciziei pentru

regularizarea situației nr. 2601 din 11 februarie 2011. Soluționarea

contestației s-a materializat prin emiterea de către D.G.F.P. Brașov - Biroul

de Soluționare Contestații a Deciziei nr. 216 din 30 august 2011, prin care au

fost desființate actele contestate.

Prin Decizia nr. 216 din 30 iunie 2011,

organul de soluționare din cadrul D.G.F.P. Brașov, a făcut aplicațiunea art. 216

aliniatul (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., și pct. 102.5 din

H.G. nr. 1050/2004 privind Normele metodologice de aplicare ale Codului de

procedură fiscală, desființând actele atacate și dispunând o noua verificare.

Această decizie nu a fost contestată de către reclamantă.

Având în vedere prevederile din Decretul nr. 167/1958,

republicat, privitor la prescripția extinctivă, coroborat cu art. 92 alin. (2) lit.

b) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., cu modificările ulterioare, art.

100 din Legea nr. 86/2006, privind Codul Vamal al României, termenul de

prescripție a dreptului de a modifica declarația vamală a fost suspendată pe

perioada cuprinsă între 30 noiembrie 2010 – 09 februarie 2011 și în perioada 14

iulie 2011-31 octombrie 2011. Totodată, prin formularea contestației împotriva

actului administrativ fiscal prescripția s-a întrerupt.

Urmare a verificării efectuate, s-a stabilit

ca bunurile importate au fost încadrate eronat la codurile tarifare 73182400,

73269093, 73269098, 84123100, 84129080, 94019080, încadrarea corectă fiind la

codul tarifar 94019080 - alte părți, au stabilit în sarcina societății taxe

vamale în sumă de 222.171 lei, TVA în sumă de 42.213 lei, majorări de

întârziere în sumă de 399.241 lei, dobânzi de întârziere în sumă de 26.244 lei

și penalități de întârziere în sumă de 39.658 lei.

Potrivit documentațiilor aferente, produsele

importate reprezintă piese metalice singulare sau semifabricate realizate prin

prelucrări mecanice cu funcții specifice în cadrul produsului finit.

- Se arată că pârâta D.G.F.P. Brașov a

criticat și raportul de expertiză întocmit în cauză de către expert ec. P.S.,

concluzii pe care instanța de fond le-a înlăturat și de care nu a ținut cont în

soluționarea justă a cauzei.

- Recurenta consideră că acordarea

cheltuielilor de judecată nu este întemeiată și acestea nu sunt datorate de

către pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov.

Apărările recurentei - reclamante

SC S.R. SRL a formulat întâmpinare și a

solicitat respingerea recursului declarat de pârâți ca nefondate.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Analizând cererile de recurs, motivele

invocate, normele legale incidente în cauză, precum și în conformitate cu

prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

următoarele:

Recursul reclamantei SC S.R. SRL - nu este

fondat

- În ceea ce privește excepția dreptului de a

modifica declarația vamală pentru cele 135 de declarații vamale în perioada 28

noiembrie 2005 - 26 octombrie 2006

În conformitate cu prevederile art. 100 C.

vam. (1) „Autoritatea Vamală are dreptul ca din oficiu sau la solicitarea

declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să modifice

declarația vamală.

În perioada 30 noiembrie 2010 - 9 februarie

2011 reclamanta a fost supusă unui control vamal ulterior a operațiunilor de

import aferente anilor 2005 - 2006 aferent unui număr de 171 declarații vamale iar

pentru un număr de 135 de declarații, recurenta - reclamantă susține că s-a

îndeplinit termenul de prescripție de 5 ani.

Instanța de fond în mod corect a apreciat că

nu este îndeplinit termenul de prescripție a dreptului de a modifica declarația

vamală, implicit dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale

conform art. 88 alin. (2) C. proc. fisc. raportat la art. 100 alin. (1) (C.

vam.).

Dispozițiile codului de procedură fiscală se

aplică și pentru administrarea drepturilor vamale potrivit legii în măsura în

care prin lege nu se prevede altfel (art. 1 alin. (2) C. proc. fisc.).

Autoritatea vamală a efectuat control vamal

referitor într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă - adică în

perioada 30 noiembrie 2010 - 9 februarie 2011 - pentru declarații vamale din

perioada 23 noiembrie 2005 - 23 decembrie 2006 (f.33 - 37 dosar fond vol. I)

Potrivit art. 100 alin. (3) C. vam. „Când

după reverificarea declarației sau după controlul ulterior rezultă că

dispozițiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe

baza unor informații inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri

pentru regularizarea situației, ținând seama de noile elemente de care dispune”.

Din acest moment sunt pe deplin aplicabile

dispozițiile art. 88 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 23 din O.G. nr. 92/2003

privind C. proc. fisc., există dreptul organului fiscal de a stabili obligații

fiscale, prevederile art. 223 alin. (2) datoria vamală se naște în momentul

acceptării declarației vamale în cauză. Declarația vamală se face pe propria

răspundere și se bazează pe corectitudinea încadrării tarifare.

În raport de dispozițiile art. 23 alin. (1)

și (2) C. proc. fisc. - dreptul organului fiscal de a stabili și determina

obligația fiscală datorată se naște în momentul în care, potrivit legii, se

constituie baza de impunere care le generează.

Din cele arătate mai sus, rezultă că datoria

vamală nu se identifică cu dreptul organului fiscal de a stabili obligația

fiscală, este vorba despre două noțiuni diferite cu dispoziții legale și

interpretări care nu se exclud una pe cealaltă, cum în mod eronat apreciază

recurenta - reclamantă.

Prin urmare, instanța de fond a soluționat

corect excepția, a interpretat corect dispozițiile Codului de procedură fiscală

privind suspendarea și întreruperea termenului de prescripție, reținând faptul

că, controlul ulterior efectuat asupra declarațiilor vamale din perioada 2005 -

2006 a fost refăcut în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a

modifica declarația vamală și de a stabilit obligații fiscale, art. 92 alin.

(2) lit. b) C. proc. fisc. și art. 16 și 17 din Decretul - Lege nr. 167/1958,

fiind aplicabile în cauză.

Având în vedere considerentele expuse, se va

respinge ca nefondat recursul reclamantei în conformitate cu prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul pârâtelor

Autoritatea Națională a Vămilor reprezentată teritorial prin Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale Brașov și însușite de A.N.A.F. - Direcția

Generală a Finanțelor Publice Brașov.

Referitor la excepția lipsei calității

procesual pasive a D.G.F. Brașov - privind plata dobânzii de 0,04 % pe zi

calculată asupra sumei de 222.171 lei - întrucât actele contestate au fost

emise de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Brașov, iar suma

a fost încasată de aceasta din urmă.

Având în vedere precizările Agenției

Naționale de Administrare Fiscală în sensul că potrivit art. 11 alin. (3) din O.U.G.

nr. 74/2013 „Pentru litigiile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent

de faza de judecată, Agenția și direcțiile regionale ale finanțelor publice se

subrogă în toate drepturile și obligațiile Autorității Naționale a Vămilor și

ale direcțiilor regionale pentru accize și operațiuni vamale, direcțiile

județene și a municipiului București pentru accize și operațiuni vamale, după

caz și dobândesc calitatea procesuală a acestora începând din data intrării în

vigoare a H.G. nr. 520/24 iulie 2013…” Înalta Curte consideră că excepția nu

mai este susținută – ca urmare fuziunii prin absorbție și preluarea activității

Autorității Naționale a Vămilor (a se vedea note de ședință f.53 recurs).

- Referitor la excepția inadmisibilității capătului

de cerere privind repararea pagubei cauzate, prin obligarea pârâtului la plata

dobânzii legală de 0,04% pe zi întârziere aferente sumei de 222.171 lei de la

data plății până la restituirea efectivă .

În mod greșit, instanța de fond a apreciat că

sunt aplicabile dispozițiile art. 124 alin. (2) și a art. 120 alin. (7) C.

proc. fisc. - fără a se menționa care este temeiul de drept al cererii de

restituire - care dintre ipotezele prevăzute de C. proc. fisc. privind

Restituirile de sume (art. 117 C. proc. fisc.) sunt îndeplinire, având în

vedere că procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget,

inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzute la art. 124 se aprobă

prin Ordin al ministrului economiei și finanțelor nr. 1899/2004 după depășirea

termenului legal.

Potrivit art. 2 din Cap. I din Ordin -

Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului în termen de 45 zile de

la data depunerii înregistrării acesteia la organul fiscal competent - iar

potrivit art. 3 din Cap. I cererea de restituire trebuie să fie depusă în

cadrul termenului general de a cere restituirea, adică în termen de 5 ani de la

data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la

restituire, cererea va fi însoțită de documente referitoare la existența unui

titlu de creanță, copii de pe hotărârea judecătorească irevocabilă după caz.

Dobânda se calculează începând cu ziua

următoare expirării termenului prevăzut de art. 199 alin. (1) și (2) și art. 112

alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

De asemenea, în cadrul procedurii de acordare

a dobânzilor pentru sumele restituite sau rambursate se arată: „…contribuabilii

au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de art. 117

alin. (2) sau art. 70 după caz”.

Reclamanta la momentul cererii de chemare în

judecată nu deținea un titlu de creanță și nici nu a formulat o cerere adresată

organului fiscal cu cerere privind restituirea privind restituirea sumei plus

dobândă, nici nu avea cum.

În mod greșit, instanța de fond a soluționat

cererea de restituire sumă plus dobânzi, întrucât la momentul formulării

cererii de chemare în judecată dreptul său nu era născut, iar de la data

pronunțării sentinței trebuia urmată procedura conform Ordinului nr. 1899/2004

al ministrului economiei și finanțelor .

Prin urmare, cererea de reparare a pagubei cauzate

este nefondată.

- În ceea ce privește fondul cauzei și

încadrarea tarifară corectă a produselor importate de recurentă.

Instanța de fond nu a apreciat corect

încadrarea tarifară a produselor importate reținând concluziile expertizei

conform cărora:

- produsele tije piston, cilindrii

pneumatici, tub ghidare, tub presiune în vederea executării de amortizare cu gaz

utilizate la dispozitivele de orientare și ridicare a scaunelor ergonomice - nu

au fost concepute în mod exclusiv pentru scaune, ele putând fi ușor utilizate

și la amortizoarele cu gaz din industria automobilelor și prin urmare

încadrarea tarifară corectă este la capitolul 73 subcapitolul 7306, 7318, 7326,

în funcție de caracteristicile fizico - mecanice și al dimensiunilor.

Interpretarea instanței de fond nu este

corectă, având în vedere prevederile Normelor tehnice de interpretare a

sistemului armonizat de denumire și codificare al mărfurilor aprobate prin

Decizia D.G.V. nr. 1783/2002.

Înalta Curte reține că organele vamale au

procedat pentru identificarea în detaliu a mărfurilor importate la verificarea

facturilor externe, a notelor de intrare recepție întocmite de reclamantă, iar

după denumirea comercială și codul de produs înscrise pe facturi au rezultat

anumite repere pentru a clasifica produsele în 9 categorii respectiv: piston

rod, support can assy, support can/ washer assy, outher tube, pressure tube,

stab - o - mat column, acc for gas springs, guide tube.

S-a reținut astfel că potrivit documentației,

produsele importate de societate reprezintă piese metalice singulare sau

semifabricate realizate prin prelucrări mecanice cu funcții specifice în cadrul

produsului finit - amortizor cu gaz pentru scaune ergonomice.

În mod corect organele vamale au încadrat produsele

la poziția tarifară „Scaune 9401 subcapitolul 9401 90 - Părți având în vedere

că produsele importate de societatea reclamantă reprezintă componente

principale ale amortizoarelor cu gaz destinate pentru sistemele de ajustare pe

înălțime și orientare pentru scaune ergonomice, fiind în mod esențial destinate

pentru sistemele de ajustare pe înălțime și orientare pentru scaune ergonomice.

De asemenea, garnitura de cauciuc se

încadrează la codul tarifar 40169300 - garnituri, șaibe și alte etanșări -

șaibe metal la codul tarifar - alte șaibe - 7318.

Părțile amortizoarelor cu gaz nu pot fi

încadrate la poziția tarifară - 83024200 - alte părți de mobilier întrucât -

tubul presiune, tijă piston, cilindrii pneumatici, tub ghidare, tub exterior -

au ca scop reglarea înălțimii scaunelor ergonomice - fiind nerealist să se

considere că pot fi folosite pentru autovehicule - elementele constructive

fiind diferite.

Ori, conform Regulilor Generale de

Interpretare a Sistemului Armonizat de Denumire și codificare a mărfurilor,

orice referire la un articol de la o poziție determinată, acoperă acest articol,

chiar incomplet sau nefinit, cu condiția ca el să prezinte, ca atare

caracteristicile esențiale ale articolului complet sau finit.

Însăși recurenta - reclamantă, așa cum au

arătat și organele vamale a declarat aceleași tipuri de mărfuri la codul tarifar

940190.80 - alte părți - (DVI - nr. 70485 din 8 noiembrie 2005, 74942 din 24

noiembrie 2005, 44709 din 23 iunie 2006, recunoscând scopul exclusiv sau

principal al produselor pentru ajustarea pe înălțime și orientare pentru scaune

ergonomice (și nu pentru automobile).

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Față de cele arătate mai sus în conformitate cu

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei SC

S. SRL ca nefondat.

În conformitate cu prevederile art. 304 pct. 8

C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtele Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Brașov (succesoare a A.N.V. reprezentată

teritorial prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Brașov și

a Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov) și va modifica sentința

recurată, în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanta SC S.R. SRL,

ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC S.R. SRL

împotriva Sentinței nr. 140/F din 20 mai 2013 a Curții de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile declarate de Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov (succesoare a A.N.V. reprezentată

teritorial prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Brașov și

a Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov) împotriva Sentinței nr. 140/F

din 20 mai 2013 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și

fiscal.

Modifică sentința recurată, în sensul că

respinge acțiunea formulată de reclamanta SC S.R. SRL, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2

decembrie 2014.