ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1569/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1569/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față;

În

baza actelor si lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 605 din data de 18 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul

Argeș, a fost condamnată inculpata A.M.A., pentru săvârșirea infracțiunii de

trafic de influență în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 257 C.

pen. (1969) rap. la art. 5 alin. (1) și art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), la 4 ani închisoare în condițiile art.

57 C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (1) și (2) C. pen. (1969), s-au

interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) Iit. a) teza a

ll-a, lit. b) și c) C. pen. (1969).

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. (1968), s-a

dispus menținerea măsurii arestării preventive a inculpatei și, în baza art. 357

alin. (2) lit. a) C. proc. pen. (1968) și art. 88 C. pen. (1969), s-a dedus

perioada reținerii și arestării preventive.

În baza art. 357 alin. (2) lit. c) rap. Ia art. 163-166 C.

proc. pen. (1968) combinat cu art. 20 din Legea nr. 78/2000, s-a dispus

menținerea măsurii asigurătorii a sechestrului penal instituit prin Ordonanța nr.

137/P/2008 din 5 februarie 2013 a D.N.A. - Serviciul Teritorial Pitești asupra

bunurilor mobile și imobile ale inculpatei A.M.A.

În baza art. 6

1

alin. (4) din Legea nr. 78/2000, a

fost obligată inculpata la restituirea următoarelor sume de bani către martorii

denunțători: 400 lei către S.I., 2.200 lei către M.I., echivalentul în lei al

sumei de 2.000 euro către V.D. și V.M., echivalentul în lei al sumei de 2.000

euro și suma de 1.000 lei către L.A.M., 2.000 lei către B.L., 2.000 lei către

M.M., 1.500 lei către R.F., 500 lei către M.E., 2.000 lei către O.G.,

echivalentul în lei al sumei de 1.000 euro către D.C.E., 2.700 lei către l.V.,

350 lei către I.M.

În baza art. 19 din Legea nr. 78/2000, art. 257 alin.

(1) C. pen. (1969), art. 256 alin. (2) C. pen. (1969), art. 6

1

alin.

(3) din Legea nr. 78/2000 și art. 118 lit. e) C. pen. (1969), s-a dispus

confiscarea de la inculpată a sumei de 6.000 lei.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a

constatat că, prin rechizitoriul nr. 137/P/2008 din 28 februarie 2013,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul

Teritorial Pitești a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest

preventiv, a inculpatei A.M.A., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de

influență în formă continuată prevăzută de art. 257 C. pen. (1969) rap. la art.

5 și art. 6 din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

În actul de sesizare s-a reținut că, în perioada 2008 - 2011,

în baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpata A.M.A., a pretins și

primit de la denunțătorul A.A. suma totală de 6.000 lei, lăsând să se creadă că

are influență asupra medicului B.C. și asupra unor funcționari publici din

cadrul A.J.O.F.M. Argeș pentru obținerea deciziei de pensionare pe caz de

invaliditate, cât și pentru obținerea unor documente necesare întocmirii

dosarului de pensionare; a pretins și primit de la martorul-denunțător S.I.

suma de totală 4.000 lei, lăsând să se creadă că are influență și chiar având

influență asupra unor medici pentru a-i întocmi acte și documente necesare

obținerii pensiei de invaliditate; a pretins și primit suma de 2.000 euro și a

mai pretins suma de 1.300 lei de la V.D. și V.M., lăsând să se creadă că are

influență asupra unei persoane cu funcție de conducere din cadrul B.R.D. -

Sucursala Pitești pentru a-l angaja pe Vîlcu Dragoș la această unitate bancară

în funcția de inspector; după ce inițial a primit cu titlu de împrumut de la

martora-denunțătoare R.F. suma de 1.500 lei, ulterior, pentru a nu mai restitui

această sumă, a lăsat să se înțeleagă că are influență asupra unor medici în

vederea pensionării pe caz de invaliditate a surorii sale, P.G.; a pretins și

primit de la martorul-denunțător M.I. suma totală de 2.200 lei, lăsând să se

creadă că are influență asupra unor medici, pentru a-i întocmi acte și

documente necesare obținerii pensiei de invaliditate; a pretins și primit de Ia

martora-denunțătoare I.M. suma de 600 lei, lăsând să se creadă că are influență

asupra unor medici pentru a avizarea favorabilă a dosarului de pensionare pe

caz de invaliditate a cuscrului acesteia, numitul B.N.; a pretins și primit de

la martora-denunțătoare B.L. suma de 2.000 lei, lăsând să se creadă că are

influență asupra unor medici pentru a-i întocmi acte și documente necesare

obținerii pensiei de invaliditate și pentru emiterea deciziei de pensionare; a

pretins și primit de la martora-denunțătoare O.G. suma de 2.000 lei, lăsând să

se creadă că are influență asupra unor medici pentru a-i întocmi acte și

documente necesare rezolvării favorabile a contestație la decizia medicală prin

care i-a fost sistată pensia de invaliditate; a pretins și primit de la

martora-denunțătoare M.E. suma de 1.700 lei, lăsând să se creadă că are

influență asupra medicului B.C. pentru a-i aviza favorabil dosarul de

pensionare pe caz de invaliditate; a pretins și primit de la

martorul-denunțător L.A.M. sumele de 2.000 euro și 1.000 lei, lăsând să se

creadă că are influență asupra unor funcționari polițiști cu funcții de

conducere din cadrul I.P.J. Argeș sau I.G.P.R., pentru a-l angaja pe denunțător

în funcția de agent de poliție la I.P.J. Argeș; a pretins de la

martora-denunțătoare M.N.R. suma de 2.000 lei, lăsând să se creadă că are

influență asupra medicului N.C.M. pentru a-l angaja pe soțul ei în funcția de șofer

la S.J.A. Argeș; a pretins și primit de la martora-denunțătoare D.C.E. suma de

1.000 euro, lăsând să se creadă că are influență asupra unor funcționari din

cadrul SC I. SRL în vederea angajării acesteia la agentul economic în cauză; a

pretins și primit de la M.M. suma de 2.000 lei, lăsând să se creadă că are

influență asupra unor medici pentru a o ajuta pe denunțătoare să obțină pensie

de invaliditate; a pretins și primit de la martorul denunțător l.V. suma totală

de 2.700 lei, lăsând să se creadă că are influență asupra medicilor care

eliberau acte medicale pentru dosarul de pensionare pe caz de invaliditate cât

și asupra membrilor comisiei de evaluare a capacității de muncă care emiteau

decizia de pensionare a acestuia.

Martorii denunțători au solicitat restituirea sumelor date

inculpatei, iar martorul Stoica Ion a solicitat și restituirea sumei de 5.500

lei, sumă care este nedovedită.

Martorul denunțător A.A. a decedat în timpul urmăririi

penale și în cauză nu au fost identificați moștenitori ai acestuia.

Din actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că,

în cauză, s-a făcut dovada vinovăției inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii

de trafic de influență în formă continuată și că sumele de bani pretinse și

primite depășesc echivalentul în lei a 10.000 euro și că, în cursul urmării

penale, inculpata a încercat să denatureze aflarea adevărului prin influențarea

unor denunțători, în sensul ca aceștia să declare la organele de'urmărire

penală că sumele de bani pretinse și primite pentru a-și trafica influența, ar

fi fost în realitate împrumutate de la aceste persoane, încheind și documente

în acest sens cu unii dintre ei

La individualizarea pedepsei s-au avut în vedere

criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., gravitatea faptei săvârșite,

numărul de acte materiale, modalitatea de săvârșire a infracțiunii, calitatea

profesională pe care o avea inculpata, faptul că aceasta este cunoscută fără

antecedente penale și a recunoscut parțial săvârșirea infracțiunii, precum și

urmările produse, apreciindu-se că scopul pedepsei poate fi atins prin

condamnarea inculpatei la 4 ani închisoare, în condiții de detenție.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpata, care a

solicitat, în principal, desființarea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre

rejudecare, întrucât nu sunt incidente dispozițiile art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002,

în sensul că nu se cuantifică cei 10.000 euro pentru ca D.N.A. - Serviciul

Teritorial Pitești să fie competentă a soluționa dosarul și că nu recunoaște

decât 7 din actele materiale reținute în sarcina sa, iar, în subsidiar,

restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, probele

fiind obținute ilegal de către organul de urmărire penală sau aplicarea art. 19

din O.U.G. nr. 43/2002, cu privire la circumstanța atenuantă legată de

reducerea la jumătate a pedepsei, în cazul celor care colaborează cu organele

de anchetă, arătând, totodată că pedeapsa de 4 ani cu executare este mult prea

mare, chiar și pentru prejudiciul reținut de acuzare.

Prin Decizia penală nr. 146/A din 6 decembrie 2013 a Curții

de Apel Pitești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost

admis apelul declarat de inculpată, a fost desființată, în parte, sentința

atacată și, în rejudecare, a fost redusă pedeapsa la 3 ani închisoare, fiind

menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că

restituirea cauzei la procurorul competent, pentru refacerea urmăririi penale

pe motivul încălcării competentei materiale de efectuare a urmăririi penale nu

este posibilă deoarece, prima cerere de acest gen a fost făcută în fata curții

în apel, în mod tardiv, întrucât aceasta a fost formulată în apel, odată cu

concluziile asupra fondului apelului, iar nu până la terminarea cercetării

judecătorești.

Totodată, s-a reținut că a fost stabilită, în mod corect,

competenta materială a D.N.A., conform prevederile art. 13 alin. (1) pct. a din

O.U.G. nr. 43/2002 și că nu pot fi reținute dispozițiile art. 19 din aceeași

ordonanță, nefiind îndeplinite cerințele impuse de lege, respectiv,

identificarea și facilitarea tragerii la răspunderea penală a altor persoane

care au săvârșit infracțiuni de corupție, respectiv începerea urmăririi penale

împotriva altor persoane în cauza având ca obiect denunțul formulat de către

inculpată.

Răspunzând celorlalte critici, Curtea a reținut că toate

probele au fost obținute în mod legal, cu respectarea, în administrarea

acestora, a dispozițiilor art. 67 și art. 68 C. proc. pen. (1968). Așadar, nu

poate fi vorba despre existenta unor acte de violentă, amenințare, presiuni,

îndemnuri la săvârșirea vreunei infracțiuni. De altfel, ipotezele prezentate

anterior sunt singurele cazuri reglementate de legiuitor care ar conduce la

concluzia că probele au fost obținute în mod nelegal.

Curtea a reținut ca fiind legală condamnarea inculpatei

pentru infracțiunea de trafic de influentă în formă continuată, probele

administrate în cauză demonstrând, cu prisosință, că a pretins și primit sume

de bani de la diverse persoane, lăsând să se creadă că are influență asupra

unor medici care să îi ajute pe denunțători să obțină avantaje. Săvârșirea

infracțiunii a fost dovedită prin probele administrate în cursul procesului

penal, declarații de martori, interceptări ale convorbirilor și comunicărilor

telefonice, percheziții, declarații ale denunțătorilor, planșe foto, realizate

cu ocazia perchezițiilor domiciliare, înscrisuri (chitanțe, adeverințe,

formulare tipizate, adeverințe medicale și certificat medical, buletine de

analiză medicală, copii contract de leasing financiar, fișă de identificare a

autovehiculului).

În fața unor astfel de probe evidente de vinovăție, s-a

reținut că nu se poate susține că inculpata nu a săvârșit toate actele

materiale reținute în sarcina sa prin rechizitoriu și care intră în conținutul

elementului material al infracțiunii de trafic de influență în formă

continuată.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că hotărârea

atacată este netemeinică sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei

întrucât inculpata nu are antecedente penale, a recunoscut 7 din cele 14 acte

materiale reținute în sarcina sa, iar anterior săvârșirii infracțiunii, în

afara infracțiunii ce constituie obiectul prezentei judecăți, nu a avut o

conduită prin care să fi încălcat regulile de conviețuire socială. La aceasta

se adaugă atitudinea cooperantă relevată de aducerea la cunoștința organelor de

urmărire penală a unor eventuale infracțiuni săvârșite de alte persoane,

activitate pentru care inculpata a solicitat valorificarea denunțului.

Contrar opiniei inculpatei, Curtea a apreciat că

individualizarea judiciară a modalității de executare realizată prin aplicarea

dispozițiilor art 57 C. pen. (1969) este în măsură să asigure reeducarea

acesteia în sensul respectării valorilor sociale ocrotite de legea penală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal,

inculpata A.M.A., solicitând, potrivit motivelor scrise din data de 30 aprilie

2014 (filele 43-49), cât și cu ocazia dezbaterilor, aplicarea art. 5 C. pen.,

arătând că noua reglementare reprezintă legea penală mai favorabilă, raportat

la modificările în ceea ce privește limitele de pedeapsă, solicitându-se

reducerea proporțională a sancțiunii stabilită de instanța de apel, în raport

de aceste limite.

Totodată, invocând temeiul de casare prevăzut de

dispozițiile art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen. (1968) a

susținut că a fost făcută o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art.

13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, întrucât instanța a fost sesizată

de un organ necompetent, motiv pentru care se impune restituirea cauzei la

parchet, și că, în mod greșit, în cauză, nu s-a făcut aplicarea art. 19 din

același act normativ, cu consecința reducerii la jumătate a limitelor de

pedeapsă.

Fără a invoca vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de

dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen., s-a mai solicitat,

reindividualizarea. pedepsei aplicate, atât din punct de vedere al cuantumului,

cât și al modalității de executare (aplicarea art. 91 C. pen.), având în vedere

circumstanțele personale ale inculpatei, că sancțiunea stabilită este prea

severă, că recurenta este arestată preventiv de peste 1 an și 3 luni și că

scopul acesteia a fost atins.

Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpata A.M.A. ca

fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, prealabil verificării temeiniciei

susținerilor inculpatei, Înalta Curte arată că, deși la data de 1 februarie

2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108

din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968),

cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea prezentului recurs este cel

reglementat de prevederile art. 385

1

- art. 385

19

din

legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispozițiile

tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului

reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385

6

C. proc. pen.

stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în

limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

din același cod.

Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în

apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care

se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate

pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar

acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs

limitativ reglementate de art. 385

9

C. proc. pen.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă

limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost

abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de

aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de

casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul

recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de

drept.

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când

prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii. încălcarea legii materiale

sau procesuale se poate realiza în trei modalități principale, respectiv

neaplicarea de către instanța de fond și cea de apel a unei prevederi legale

care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată

sau aplicarea greșită a dispoziției legale care trebuia aplicată.

Invocând acest caz de casare, recurenta inculpată A.M.A. a

susținut că a fost făcută o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art.

13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, întrucât instanța a fost sesizată

de un organ necompetent, motiv pentru care se impune restituirea cauzei la

parchet, și că, în mod greșit, în cauză, nu s-a făcut aplicarea art. 19 din

același act normativ, cu consecința reducerii la jumătate a limitelor de

pedeapsă.

Potrivit art. 332 alin. (1) teza I C. proc. pen.

(1968), când se constată, înainte de terminarea cercetării judecătorești, că în

cauza supusă judecății s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ decât cel

competent, instanța se desesizează și restituie cauza procurorului, aceasta

nemaifiind posibilă după începerea dezbaterilor, or, în speță, cererea a fost

formulată odată cu concluziile asupra fondului, în apel, astfel încât, în mod

corect, instanța de control judiciar a apreciat-o ca tardivă, întrucât momentul

stabilit de legiuitor pentru formularea ei a fost depășit.

În ceea ce privește greșita aplicare a prevederilor art.

13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, Înalta Curte, verificând actele și

lucrările dosarului, constată, de asemenea, că urmărirea penală a fost

efectuată de organul competent potrivit dispozițiilor legale mai sus

menționate, care impun ca urmărirea penală să se efectueze,în mod obligatoriu,

de D.N.A., dacă obiectul infracțiunilor de corupție este mai mare de 10.000

euro, așa cum este cazul în speță.

În ceea ce privește greșita nereținere a dispozițiilor art. 19

din O.U.G. nr. 43/2002, Înalta Curte constată că textul legal instituie

condiții de admisibilitate pentru a fi aplicabil, respectiv denunțarea,

identificarea și facilitarea tragerii la răspunderea penală a altor persoane

care au săvârșit infracțiuni de corupție.

Or, verificând îndeplinirea acestor cerințe, Înalta

Curte constată că, într-adevăr, inculpata A.M.A. a formulat un denunț la data

de 4 februarie 2013, însă, potrivit adresei emise de D.N.A. - Serviciul

Teritorial Pitești din data de 7 iunie 2013, în cauza ce formează obiectul

denunțului nu a fost începută urmărirea penală împotriva altor persoane; chiar

și în ipoteza în care s-ar fi dispus o soluție de începere a urmăririi penale,

aceasta nu poate fi apreciată ca suficientă pentru aplicarea .dispozițiile art.

19 din O.U.G. nr. 43/2000, astfel încât, în mod justificat, s-a apreciat de

către instanța de control judiciar că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele

expres și limitativ prevăzute de textul de. lege, cu consecința reducerii, la

jumătate, a limitelor de pedeapsă.

inculpată, vizând reindividualizarea pedepsei, Înalta Curte constată că

susținerile acesteia se puteau circumscrie cazului de casare prevăzut de

dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., însă acest caz de

casare a fost modificat, stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar

atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

în cauza dedusă judecății, recurenta inculpată a criticat hotărârile pronunțate

sub aspectul netemeiniciei pedepsei aplicate (cuantum și modalitate de

executare), considerată prea mare în raport cu circumstanțele reale ale

comiterii faptei și datele sale personale, situație exclusă din sfera de

cenzură în calea de atac a recursului, potrivit art. 385

9

pct. 14 C.

proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

din noul C. pen. și realizând o comparare a prevederilor din ambele legi penale

succesive, în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de

incriminare, de tragere la răspundere penală și de sancționare), înalta Curte

constată că, dintre acestea, cea care conduce, în concret, la un rezultat mai

avantajos pentru recurenta inculpată este legea penală anterioară, privită atât

prin raportare la fiecare instituție de drept penal aplicabilă în speță, cât și

în urma aprecierii globale a acestora și a evaluării, în ansamblul lor, a tuturor

dispozițiilor incidente în cauza dedusă judecății,

Astfel inculpata A.M.A. a fost trimisă în judecată și

condamnată de instanțele inferioare pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art.

257 C. pen. (1969) raportat la art. 5 alin. (1) și art, 6 din Legea nr. 78/2000

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. sancționată cu pedeapsa închisorii de la

2 Ia 10 ani (cu posibilitatea adăugării unui spor de până la 5 ani, ca urmare a

aplicării art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

Această infracțiune își găsește corespondent în

dispozițiile art. 291 C. pen. raportat la art. 5 alin. (1) și art. 6 din Legea nr.

78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 36 alin. (1), sancționată cu

pedeapsa închisorii de la 2 ani la 7 ani, cu posibilitatea majorării acestui

maxim cu cel mult 3 ani, ca urmare a aplicării art. 35 alin. (1) și art. 36 alin.

(1) C. pen.

Deși reglementarea anterioară instituia în cazul acestei

infracțiuni un maxim special al pedepsei de 10 ani închisoare, spre deosebire

de legea nouă care prevede un maxim de 7 ani închisoare, se observă că minimul

special al pedepsei prevăzut de legea penală anterioară este același (2 ani

închisoare) cu cel stabilit de actuala reglementare, iar pedeapsa aplicată de

instanța de apel inculpatei este orientată spre acest minim special, astfel

încât, pentru determinarea în concret a legii penale mai favorabile, este

lipsită de relevanță limita maximă a pedepsei stabilită pentru infracțiunea

prevăzută de art. 291 C. pen. raportat la art. 5 alin. (1) și art. 6 din Legea nr.

78/2000.

Referitor la sancționarea infracțiunii continuate, reținută

în privința inculpatei A.M.A., se observă că ambele legi penale succesive

reglementează, în acest caz, stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege

pentru infracțiunea săvârșită, precum și posibilitatea aplicării unui spor

facultativ, dacă se apreciază că maximul pedepsei este neîndestulător. Deși C.

pen. în vigoare (art. 36) prevede un spor mai redus ( până la 3 ani, față de 5

ani, cum prevedea legea anterioară în cazul pedepsei închisorii), această

împrejurare nu prezintă relevanță în cauză sub aspectul determinării legii mai

favorabile, din moment ce instanțele inferioare nu au dat eficiență acestei

cauze de agravare a pedepsei, astfel încât, în concret, raportat la limitele de

pedeapsă prevăzute de legile penale succesive pentru infracțiunea prevăzută de art.

257 C. pen. (1969) raportat la art. 5 alin. (1) și art. 6 din Legea nr. 78/2000

(în privința căreia s-a reținut forma continuată), mai favorabilă este

reglementarea anterioară.

Pe de altă parte, se observă că noua lege penală generală

este mai puțin favorabilă decât cea anterioară și prin introducerea condiției

suplimentare de existență a infracțiunii continuate constând în unitatea

subiectului pasiv (în înțelesul dat prin art. 238 din Legea nr. 187/2012 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.), cu consecința restrângerii

sferei de incidență a dispozițiilor privind forma continuată în care se poate

stabili că s-a săvârșit un ansamblu infracțional faptic și extinderea de corelarea

situațiilor de reținere în concurs de infracțiuni.

Având în vedere toate aceste aspecte; Înalta Curte

constată că legea care conduce concret, la un rezultat privind inculpata A.M.A.

C. pen. anterioare, în ansamblul dispozițiilor sale, raportat la faptele de

incriminare și de șancționare a faptelor ce formează obiectul situației penale,

precum și pe incidente în cauză și care influențează răspunderea penală a

recurentă, creează acesteia o situație mai avantajoasă.

Față de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun

motiv de casare din cele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc.

pen. (1968) așa cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, care să poată fi

luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct.

1 lit. b) din același cod urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpata A.M.A.

În temeiul art. 385

17

alin. 4 raportat la art. 383

alin. 2 C. proc. pen.(1968), va deduce prevenția inculpatei de la 22 ianuarie

2013 la zi.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968),

recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 250 lei cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru

apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata A.M.A. împotriva

Deciziei penale nr. 146/A din 6 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Deduce din pedeapsa aplicată recurentei inculpate timpul

reținerii și arestării preventive de la 22 ianuarie 2013 la 8 mai 2014

inclusiv.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 250 lei

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând

onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședința publică, azi 8

mai 2014.